Azi

Azi nu am nevoie de mărunţişuri drăguţe nici de cadouri şi favoruri uriaşe. Nu vreau să mi se dea nimic, nici să mi se spună de unde să cumpăr.
Azi nu am nevoie de cafea să fiu lucidă, nici de vin ca să amorţesc. Nu am nevoie de plimbări lungi sau de după-amieze libere în care să-mi contemplu destinul la o masă de cafenea.
Nu mai am nevoie să fiu ascultată pentru că nu mai am prea multe de spus. Tot ce am spus rămâne valabil şi nu cred că mi-a scăpat ceva până acum.
Nu am nevoie de sfaturi şi nici de soluţii. Ştiu ce am de făcut, ştiu ce trebuie rezolvat. Am totul gata pregătit, nu trebuie decât să încep.
Nu mai am nevoie de îmbrăţişări călduroase, nici de săruturi pasionale, nici de strângeri de mână forte. Ştiu cine e acolo şi cine nu e, cine nu va mai fi şi cine nu a fost niciodată.
Nu am nevoie de maşini care să mă ducă din punctul A în punctul B, nici de braţe puternice care să mă ducă pe mine şi toate valizele mele.
Nu am nevoie de complimente şi nici de încurajări. Ştiu ce sunt. Ştiu de ce sunt bună. Ştiu de ce sunt rea. Ştiu ce am greşit. Ştiu ce am făcut şi regret şi ştiu că multe le-aş face din nou, cu la fel de puţin tact.
Nu am nevoie de strategii şi de cincinale.
Nu mai am nevoie de vise şi speranţe care să mă ţină în viaţă.
Azi trăiesc poate cum nu am mai trăit demult. Pentru că e urgent şi grav şi când e urgent şi grav, trebuie să te mişti repede şi eficient. Şi nu-ţi mai permiţi să asculţi nici ovaţii, nici complimente, nici sfaturi, nici declaraţii de amor. Cu atât mai puţin lecţii de etică şi reproşuri. Când e aşa, trebuie doar să te mişti. Să lupţi doar ca să continui să te mişti şi nu-ţi poţi permite să te laşi în mâinile altcuiva pentru că atunci începe să pară ca şi cum drumul nu mai e atât de urgent şi atât de grav. Pare din nou că totul e bine. Şi doar tu ştii că nu e şi doar tu poţi rezolva ceva.
Deci, nu. Azi nu mai am nevoie de confirmări de iubire. Nu mai am nevoie să mi se amintească că nu sunt singură. Nu mai am nevoie să îmi împărtăşesc planurile căutând soluţii sau aprobare.
Am ceva de făcut şi nu am nevoie să fiu întrebată cum am ajuns aici, de ce am ajuns aici şi ce-o să fac de acum încolo. Nu am nevoie să mi se înşire lucrurile pe care trebuia să le fac sau să nu le fac ca să evit situaţia asta. Nu am nevoie nici să mi se plângă de milă, nici să fiu bătută prieteneşte pe spate, cu atât mai puţin să fiu salvată.
Sunt o mie şi unul de lucruri al dracului de grele şi de curajoase pe care le-am făcut singură până acum şi cea mai mare parte dintre ele nu au fost ştiute sau văzute de nimeni. Sunt o mie şi unul de lucruri al dracului de grele pe care le voi face de acum încolo. Şi dacă uneori pe drum, mă împiedic şi-mi rup gâtul, sau îmi uit umbrela undeva, sau uit pur şi simplu să-mi pun masca pe faţă şi recunosc că mi-e greu, nu înseamnă că nu am să mă ridic mâine să fac aceleaşi lucruri al dracului de grele sau poate altele de care nu se va ştii niciodată.
Nu mai am nevoie de oameni-plasă-de-siguranţă, nici de schele şi contraforţi.
Aş avea nevoie doar de cineva să-mi spună din când în când ce mi-a urlat o dată tata când eram în liceu şi făcusem nu mai ştiu ce prostie: "Auzi? Fă ce vrei, dar tu te scoţi singură din ce te bagi!" şi am făcut bine. Şi voi mai face.