Day 38 - Un pic de introspecţie

Sunt două zile de când nu mă opresc din mers. Şi sunt epuizată, pentru că merg şi gândesc, gândesc şi merg şi întorc acelaşi lucru pe toate părţile şi abia acum îmi dau seama că de fapt nu îmi trebuie un răspuns.

Că eu nu caut Calea, singura cale care să mă aducă spre singurul loc, ci îmi e de ajuns o nouă direcţie.

Că nu am un punct fix în care trebuie să ajung, şi că nu mă deranjează că nu ştiu pe unde să merg.

Că toate bornele kilometrice lângă care mi-a plăcut să mă opresc şi să stau o vreme, toate monumentele cu care mi-am făcut poze, nu erau pe nicio hartă. Că îmi place să merg pur şi simplu şi să văd unde mă duce.

Nu contează unde mergi, contează cum mergi. Şi eu m-am hotărât să merg frumos şi blând. Să nu merg pe covorul roşu şi să nu merg pe cadavre, să nu merg spre altare, fie ele de nuntă sau de sacrificiu. Să merg cu ochii deschişi şi cu inima deschisă. Uneori mai merg cu urechile închise, să filtrez realitatea prin muzica din căşti.

M-am hotărât că trebuie să merg şi să nu mă întorc, să tot merg înainte, am încredere în drum. Drumul mă duce acasă, mă duce de-acasă, mă duce la ei şi la ele şi adesea mă duce la mine. Drumul fuge pe sub mine aşa cum vrea el, mai repede sau mai încet, prin ploaie sau prin vânt, prin mulţimi şi prin pustietăţi. Acum mi-e clar că e drumul meu şi că mă pot opri să miros trandafirii, vorba cântecului, când şi cât vreau eu şi că, fidel, drumul va fi tot acolo când am să pornesc din nou. Pentru că sigur voi porni din loc.

Mi-e clar că nu pot sta decât foarte puţin. În fiecare săptămână mă străduiesc să-mi dau seama unde îmi place mai tare, acasă la Bucureşti sau acasă la Roşiori şi răspunsul e mereu "dincolo". Îmi place unde nu sunt. Ceea ce nu înseamnă că nu-mi place unde mă aflu ci că am mereu viermele ăsta care mă pune să plec. Acasă, vreau să călătoresc. În călătorie, vreau să mă întorc. De fapt, mişcarea este ceea ce tânjesc. Nu destinaţiile. Îmi place să merg, să văd ce se poate vedea, nu caut lucruri şi oameni, de aceea găsesc ceea ce nu se poate găsi căutând. Locurile uitate de lume, oamenii care nu sunt obsedaţi de destinaţii şi happy-enduri şi poveştile. Poveştile nu se pot găsi stând pe loc. Am să cumpăr hărţile ca să nu mă rătăcesc şi am să uit să le consult. Am să mă rătăcesc şi are să-mi pară bine.
Da, uneori se înfundă şi uneori mă duce pe marginea prăpastiei. Şi am să sar iar şi după ce mă peticesc bine am să continui să merg.

Aşa că chiar nu contează unde mă duci. Dacă eşti dispus să mergi în aceeaşi direcţie o zi, o noapte, o lună, un an, am să merg blând lângă tine. N-am să-mi înfig steagul pe sufletul tău, nu am să mă ancorez cu ghearele în gâtul tău. Dar, măcar o vreme, voi accepta să merg sub umbrela ta şi cu viteza ta ca să nu fiu numai singură mereu. O vreme numai şi apoi, din nou, drumul meu.