Arheologie de suflet - 15-08-2006

Am scris ceva fix acum 9 ani, tot despre trăit în două lumi deodată, acasă şi la Bucureşti, şi uite cum se învârte roata, rota rota rotarotarotarot tarot tarot....

La întoarcere

Şi merg pe drum
şi scuip tutun
şi urlu iar ca un nebun:
- Nu m-au bătut,
nu m-au avut,
ei nici măcar nu m-au văzut!
Ce fericire!
M-am îngrăşat când toţi credeau
că eu numai fumez şi beau;
în şoldul meu
se germinează Dumnezeu.
Ce strălucire!
Şi-am să mă duc din nou la toamnă
şi-o să le scriu că sunt o doamnă
şi mănânc numai caviar.
Şi-o să înghit iar praf cu pâine
şi am să beau apă cu clor
dar le voi scrie că mi-e bine
şi mai ales
că îmi e dor. 

Diagnostic: Optimism nejustificat

De ceva vreme, dezbaterile cu bunica despre măritat şi despre cumpărat casă s-au încheiat. Asta nu înseamnă că am reuşit să îi explic punctul meu de vedere şi a înţeles. Cred că mai degrabă s-a împăcat cu gândul că o să mor fată bătrână tot pe pragul lor şi că probabil e mai bine aşa decât să umblu când cu unul când cu altul că poate-poate. De vreo doi ani nu mă mai întreabă deloc dacă am pe cineva, e mai preocupată de starea civilă a prietenelor mele. ("- X. ce mai face? Are servici? Şi-a luat casă?  S-a măritat?"). Deci fetelor, dacă vă apucă sughiţatul degeaba, e probabil curiozitatea bunică-mi.

Acestea fiind spuse, dintotdeauna, discuţiile cele mai frecvente pe care le am cu bunica mea de 82 de ani se rezumă la două întrebări.

Dacă merg prin casă cu gândul în altă parte, dacă citesc în linişte, dacă mă uit plictisită la televizor, dacă împuşc bile în Zuma pe pilot automat, cu mintea aiurea (da, încă mai joc Zuma) sau adesea, dacă vorbesc calm, sau pur şi simplu dacă mă mişc fără să fac acrobaţii mortale sau mă exprim fără să hohotesc şi să chiţăi, adică dacă mă comport absolut normal, jenant de normal: DE CE EŞTI SUPĂRATĂ? 

Nu DACĂ eşti supărată, că e clar că eşti, că nu ai cum să stai aşa cuminte într-un loc şi să nu fii supărată. Nu se poate să nu te gândeşti la ceva nasol când taci. Pentru că nu e aşa, lumea asta e atât de naşpa şi viaţa asta atât de grea că nu ai cum să nu fii supărat des, sau de preferat, tot timpul. 

Dacă am vorbit ceva amuzant cu tata, sau cu S. la telefon, dacă mă uit la comedii, dacă e vreun clip cu Fuego  la tv şi mă pufneşte râsul, sau dacă pur şi simplu am o zi bună şi zâmbesc, dacă răspund cu o glumă, dacă mă distrează să colorez ceva, dacă mi-e bine, pe scurt:  DE CE RÂZI? CE E DE RÂS? 

Pentru că e absurd să găseşti ceva de râs când lumea... viaţa... bolile... banii.... 

Şi mă gândeam zilele astea, că tot mă mut înapoi acasă din motive nu foarte amuzante, că ar trebui să mă simt un pic tristă. Dar nu-mi iese. Fac bagaje, car bagaje, caut soluţii, mă sprijin pe prieteni, ies la mal. Şi mă uitam la tata care tocmai se recuperează după o perioadă mai proastă, că s-a pus singur pe picioare şi nu ia nimic în tragic. Şi mă gândeam că suntem stricaţi fiindcă nu reuşim să ne plângem de milă suficient. Că nu am învăţat mai nimic de la ăi bătrâni. 

Mă distram cu un testuleţ dintr-ăsta pe net care mă întreabă deodată cum îmi văd eu viaţa până acum, soft and easy precum jeleurile colorate în formă de ursuleţi sau hard and difficult to swallow precum dropsurile alea nesuferite (jawbreakers le zic ei). Şi am stat un pic să mă gândesc: falimentară sunt, fizic nu mă simt foarte ok, mă mut înapoi acasă şi asta ar trebui să fie naşpa, majoritatea prietenilor mei sunt într-un rahat mai mic sau mai mare, traume din copilărie se pare că am, iubiri ratate am cu grămada ba chiar am încasat încă investiţie amoroasă falimentară în ultimul an, am pierdut nişte clienţi, nu ştiu prea bine încotro mi se îndreaptă cariera. Da, e clar... SOFT AS GUMMY BEARS!! 

Pur şi simplu nu am putut să zic că e nasol. Bani se mai fac, am nişte clienţi noi şi unii foarte fideli. Dacă mă mut, strâng bani, îi ajut pe ai mei, combat singurătatea şi cinele cu supă la plic, dragoste se mai găseşte, sănătatea se repară ... Am zis că am trăit şi că trăiesc bine, nu am avut de ales. Şi m-am simţit foarte vinovată că nu am învăţat nimic de la bunica despre tragismul dramelor mărunte.

Ochi albaştri

Prea cald în casă, prea multă mobilă, prea multe hârtii, o pisică miaună şi nu pot dormi. Îmi iau Kindle-ul şi ies în parc. Stau o oră pe o bancă, aproape de casă. Mă simt vinovată că nu mă mişc. Plec. Fac aproape o tură de parc citind în continuare. Când mai am aproape un sfert de drum să ajung înapoi acasă, îmi dau seama că nu sunt încă pregătită să intru. Mă opresc pe altă bancă şi mai citesc aici o oră şi ceva. Vreau să aprind o ţigare dar mi-am uitat bricheta. Sper să treacă cineva cu o ţigare aprinsă, să cer un foc. Trec mai mulţi fumători, dar nu îndrăznesc să fac gestul de a mă ridica să cer. Nu de ruşine, dar mi se pare că interacţiunea cu alţi oameni, norma de a spune "nu vă supăraţi" şi "muţumesc" cere prea mult efort. Şi chiar acum nu sunt pregătită să ies din mine. Aşa că stau acolo cu Kindle-u în mână, citesc şi trag cu ochiul la câte feluri nenaturale au oamenii de a se ţine de mână.

Vine şi se opreşte în faţa mea şi, cu capul puţin aplecat spre dreapta, cu un zâmbet discret, întreabă:
- Aceea este o tabletă?
- Nu, este doar pentru citit.
- Cum adică? Ce înregistrezi pe ea?
- Doar cărţi.
- Cum adică? De unde le iei ?
- Cărţile sunt transformate pentru a fi citite pe calculator şi eu le mut aici cu un cablu. Şi citesc.
- Am şi eu o tabletă, dar nu mai porneşte.
- Nu mă pricep, îmi pare rău.
- Haideţi să vă spun o poveste.

Se aşează lângă mine. Are cea mai senină faţă pe care am văzut-o în ultima vreme. Nicio urmă de meschin, de maliţios, de fals. Şi nişte ochi uriaşi albaştri de la care nu-mi pot lua privirea.

- Spune-mi o poezie, îmi cere.
- Îmi pare rău, nu ştiu poezii pe dinafară.

Îmi recită o poezie despre îndrăgostiţi care se întâlnesc pe un mal şi nu au decât o clipă să-şi spună totul înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Am închis Kindle-ul şi încremenesc cu un zâmbet larg şi fără cuvinte.

- Am citit multe poezii şi le ţineam minte pe toate. Acum nu aş mai putea învăţa niciuna. Acum uit.

Pe lângă noi, trece ţopăind o fetiţă de vreo 3 ani, într-o fustiţă roşie cu buline albe şi o ie mărunţică. Ne fură privirile şi inimile.

- Aveţi copii? mă întreabă după ce trece zâna.
- Nu.
- Sunteţi căsătorită?
- Nu.

Aştept replicile cu "dar ce aşteptaţi?" sau "lăsaţi, că mai aveţi timp". În schimb, îmi zâmbeşte iar şi spune, uitându-se undeva departe, dincolo de lac.

- Mai bine.
- Dar lucrez cu copii, mă grăbesc să îi spun. Sunt profesoară.
- Da? Ce predaţi?
- Limba engleză.
- Limba engleză... Ce frumos! Eu am făcut Liceul Industrial. Am învăţat germană şi cu asta m-am descurcat. Am fost în Germania, am fost peste tot. Am construit uzine şi combinate. Sunt inginer. Am plâns când au venit Roman şi Iliescu şi le-au distrus pe toate.

Mi-e frică de politică. Nu vreau să rupă vraja cu politica. Din fericire, oftează şi se opreşte. Se întoarce iar la mine, cu ochii aceia neverosimil de albaştri şi toată faţa, albă şi luminoasă, îi zâmbeşte.

- Spune-mi o poezie.
- Îmi pare rău, repet. Nu ştiu poezii.

Zâmbeşte. Asta face mereu şi nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc şi eu. Are o prezenţă atât de frumoasă încât este singura reacţie posibilă.

- Acum ceva vreme m-am trezit că nu pot merge. Mă durea totul. Ştiţi ce am făcut? Am aruncat pantofii ăia frumoşi de stradă şi mi-am luat astea. Acum merg iar.

Îmi arată sandalele lui împletite. Poartă o cămaşă şi pantaloni de trening. Are o batistă într-un buzunar.

- Obişnuiam să-mi fac plimbarea în jurul ambelor lacuri, dar acum merg doar aşa, un pic până la mine.
- Este important să faceţi mişcare.
- Câţi ani credeţi că am?
- Nu ştiu. 70 ?
- 92.
- Multă sănătate!

Mai zâmbeşte un pic.
- Ştiţi, îmi spune, mi-a făcut mare plăcere, dar acum trebuie să mă mişc. Dacă nu mă mişc amorţesc de tot.

Se ridică să plece. O să-şi ia sandalele şi batista, o să-şi ia chipul ăsta luminos şi ochii ăştia incredibili de albaştri, cu genele lor rare, lungi şi albe, o să-şi ia povestea şi nu am să-l mai văd poate niciodată.

- Vă mulţumesc că v-aţi oprit lângă mine, îi spun.
- Cum era să nu mă opresc? zâmbeşte şi mă ia de mână. Ispita era prea mare.

Mă strânge de mână o clipă, zâmbeşte ştrengăreşte şi pleacă să-şi termine plimbarea. Dacă stă mai mult, amorţeşte de tot.

White cars

I need you
You smashing bones for a living
only to set them back straighter than ever. 
I need you 
gobbler of half-baked ideas
Messiah uncalled for
you stubborn fool of a man.
I need you
and this makes me wander
through infernos and back to sample the tar
to go as far
and away
as I can
to make me not want you to stay.
I need you,
tonight not because I have broken my back,
but because I have shattered my heart
in a million billion pieces
and all the king's men
and all the king's fools
can never put it back together again.
I broke it trying to find you
in the wrong body, 
in the wrongest wretch of a man. 
I need to make sure you exist. 
That you're still alive, 
still not mine. 
I need to put a face to the mess 
and leave it at that. 
I don't need you to love me. 
Not that you ever could. 
I just need to know you're still unlovable, 
still blind to me.


And I should never write this. 

It will only be misunderstood. 
And you would never get it fully 
but meanwhile, 
I'm still stalking all the white cars in the neighborhood.

Ce se întâmplă de fapt când nu spunem ce am vrea să spunem?

PREMISĂ: Filosofam azi despre cineva (ca să nu recunosc că bârfeam de-a dreptul) ale cărui intenţii sunt mereu un mister pentru că nu sunt mai niciodată exprimate cu subiect şi predicat. Şi ziceam că eu îmi închipui că la dânsul în cap e mereu mare gălăgie cu toate lucrurile pe care le ştie, le simte, le vrea, numai că nu se îndură adesea să le "scuipe" către lume.

- Deci, care are ceva de zis? Nimeni? Care vrea să înceapă?

- Eşti nebun, jupâne Bilbo? Nu e niciun pitic aici!

TEORIE: Văd tot felul de ilustraţii simpatice pentru "condiţia" lui, cu cele o mie şi una de dihănii care trebuie că-i stau mereu pe vârful limbii dar când deschide gura, toate dau bir cu fugiţii înapoi în cap. Toţi piticuţii de pe creieri cu târnăcoapele pe umăr, busculându-se în spatele buzelor Hai Ho! Hai Ho! gata de mineriadă, dar când se pregăteşte să zică ce-şi doreşte, ce doare, ce frumos e azi afară, ăştia se împiedică în picioare care să se ascundă mai repede, să nu cumva să scape vreunul în lume...

STUDIU DE CAZ 1

 Aseară am purtat o conversaţie destul de interesantă cu un tânăr domn necunoscut. Acesta, deşi părea sincer impresionat şi interesat de continuarea poveştii, nu a cutezat să mă întrebe nici cum mă cheamă nici să-mi ceară vreun număr de telefon. După câteva la revedere, sănătate, spor, succes, seară bună, bună seara, pa, merci, mulţumesc, o zi frumoasă (pe asta ultima am zis-o eu, deşi era 8 seara şi beznă) am plecat pe drumurile noastre cu convingerea că nu ne vom mai întâlni niciodată. Şi stăteam şi contemplam şi chicoteam că de ce nu o fi zis omul nimic că doar era clar că ar fi vrut să continuăm discuţia. 

STUDIU DE CAZ 2

Ieri pe la prânz ies de la metrou. 

La câteva trepte în faţa mea, un alt tânăr domn, elegant, înalt, urca cu demnitate scările grăbindu-se către ceea ce am dedus eu că ar fi o întâlnire de afaceri sau un interviu, oricum ceva serios şi oficial.

 Şi observ că frumosul străin stătuse probabil pe un scaun prăfuit sau aşa ceva pentru că avea o pată de praf deloc nobilă fix pe rotunjimile posterioare. Nu întrebaţi cum am văzut fix asta. Şi mă gândesc pe loc că ar trebui să-i zic, să-l previn să nu meargă la interviu cu praf pe fund. 

Încep un proces de conştiinţă: Să-i zic, că se face de râs, nu-i zic, că poate se supără, să-i zic pentru că e frumos îmbrăcat, sigur nu ar vrea să umble murdar, nu-i zic că poate îl jenează, să-i zic ca să nu creadă ăia la interviu că e neglijent, nu-i zic că o să creadă că m-am uitat la fundul lui. Ceea ce am şi făcut de altfel. 

Tot calculând şi judecând şi după cum îmi tot dădea cu virgulă, mergeam în spatele lui la o distanţă deloc confortabilă de mai puţin de un metru şi luam în picioare toate dalele din pavaj, toate gropile, toate bordurile, că doar nu mă uitam pe unde merg, aveam alt focus. Până când şutez cu toată forţa un bolovan, îmi nenorocesc echilibrul, dau artistic din mâini, imitând un struţ care se încăpăţânează să creadă că poate zbura, scap un Futui! cu sonorul la maxim. 

Această interjecţie atrage atenţia Adonisului cu praf pe fund pe care îl vânam care se întoarce să afle ce s-a întâmplat. Nu zice nimic, Eu, redresată spectaculos, evitând onoarea de a mă prosterna la picioarele zeului, mă fac că plouă şi îl depăşesc repede să nu cumva să mă vadă bine la faţă. Bineînţeles că nu i-am mai comunicat nimic despre situaţia sa delicată. 

S. îmi zice râzând cu clăbuci în ceaşca de espresso:

- Păi şi nu i-ai mai zis nimic? L-ai lăsat să plece aşa? Proastă eşti şi tu! 

CONCLUZIE: Apăi proastă sunt, cu toţii suntem uneori. Mai ales când avem foarte multe de spus şi piticii de pe creier, în loc să năvălească afară în batalioane colorate de idei şi fapte bune, stau pe ciuci vinovaţi. Stăteam acum şi mă gândeam că aseară puteam să-l întreb eu pe ăla cum îl cheamă dacă chiar voiam, cine naiba m-a ţinut?

Dar, după cum tot S. zicea odată când m-a prins privind în gol fiindcă aveam prea multe de spus şi nu ieşea nimic. 

- Ce s-a întâmplat, au făcut piticii caca în pantaloni? De-aia nu mai zice niciunul nimic? 

Shaorma trip

Aţi văzut probabil imagini dintr-alea cu "Your brain on meth" sau "Your brain on weed" etc. Mai jos o să vă povestesc ce se întâmplă cu creierul meu pe ... şaorma.

Artist Bryan Lewis Saunders
draws himself while on various drugs.
Source

Mă cheamă Daiana şi o dată la un an, mănânc şaorma. Ca aseară, de exemplu. Mănânc şaorma pe la 8 seara, beau un suc, mai citesc vreo trei ore, mă culc.

Visez.

O sală de clasă din copilărie, cu bănci de lemn scrijelite şi abuzate, cu scaune de-alea pe balama care-ţi dau peste picioare când de ridici. Eu, profesoară de franceză. Elevii, o adunătură de personaje care  nu au ce căuta împreună: foşti elevi (care nu au fost în aceeaşi clasă), foşti colegi de-ai mei din şcoală, prieteni de vârsta mea, vecini, random people all around. Încerc ceva cu je m'appelle... dar mă prind repede că ăştia au nivele atât de diferite încât e imposibil de ţinut o lecţie. Plus, nici nu pare să-i intereseze prea tare limba lui Voltaire.

Story Cubes

- OK, zic, hai să ne jucăm ceva.

Un băiat care mi-a fost elev cândva (acu e la facultate) mă întreabă dacă am Story C
ubes la mine, ca să facem o poveste.

-Nu, le-am uitat, dar inventăm ceva.

Scriu A pe tablă, cu creta şi le zic:

- Let's make music! (de precizat că visul era în mare parte în engleză) Make up the name of an artist, a song, and their style, all starting with the letter A. For example, Artist: Awkard Animals, Title:  Abomination (zic şi mă uit să văd dacă e vreun fan Dune în sală). Pe urmă continuăm cu celelalte litere.

- Şi la style ce scriem, că nu sunt destul genuri de muzică, pentru toate literele.

Primul de la dreapta, Ronnie Wood,
seamănă cel mai bine cu elevul meu.

- Păi, puneţi AC/DC. Adică formaţia voastră cântă în stilul lui AC/DC.

Pe rândul de la geam, cam prin banca a treia, unul dintre băieţii de la Rolling Stones (!) zice:

- Păi îţi dai seama că eu o să fiu foarte bun la jocul ăsta.
- N-are nimic, îi zic, îi ajuţi şi pe colegii tăi.

Aşa deci, l-am pus la punct.

---

Azi nu am avut timp, dar mâine trec pe la Şaormerie să-l întreb pe băiatul ăla ce combinaţie de sosuri mi-a pus. Cheaper than most trips.

Standarde duble

311, Titan, de dimineaţă. Autobuzul închide uşile şi pleacă din staţie. Un domn serios pe la vreo 50 de ani aleargă în urma lui. După un metru, autobuzul frânează, deschide uşile, domnul urcă. Strigă la şofer din mijlocul maşinii pline cu bărbaţi, femei şi copii: „Mă f-- pe mă-ta, bă! Mureai dacă aşteptai un pic??" Lumea: „Aşa e, Domnule, România ce să-i faci... Cară cartofi, nu oameni! Numai nesimţiţi. Şi primarul nu face nimic bla bla ..."

226, Rahova, după amiaza. Un puşti în trening sare în maşină,scuipă ultima coajă de sămânţă afară prin uşa deschisă şi strigă la un amic care aleargă spre acelaşi autobuz: „Hai bă, pârnaie, că se grăbeşte lumea!". Pârnaie sare şi el în maşină gâfâind, tot în trening, şi după ce se închid uşile strigă la şofer:„ Merci!". Celălalt îi zice :„Hai mă că nu te bagă în seamă, n-aude ăla.". „N-o auzi, băi, dar aşa se zice ". Lumea :„Pff, mai uşor cu gălăgia, venim de la  muncă suntem obosiţi! Golanii.."

2014, you sexy thing

In chrnological order, songs I played on repeat this year.

1. February- long bus ride at night. Ready to let you go before I even arrive there to see you. Katie Melua - Piece by Piece.

2. One week later, recommended by you. Accidentally heard in shopping mall - froze until song finished. Toxic because heard wrong the first time. Indilla - Derniere Danse

3. April. Nope, it wasn't you, tall stranger on a bus. June. Nope, neither was it you, petty little man in your tiny world. None of you even cam close. Stromae - Formidable.

4. June - Healing begins on a bridge by my house. Lhasa de Sela - Love came here. Those I truly loved, will always be loved.

5. June - healing continues at home in the dark. Real love does not make victims, it simply opens hearts. Even if not shared. Leonard Cohen - True love leaves no traces.

















6. July - Hope starts with this song on repeat on the road. Here goes nothing. We fall again. We try again. We burn again. Ed Sheeran - Give me love. August 2nd. I should be happy right now yet I have a bad feeling. And bad dreams.

7. End of summer. Your talk is exhausting. You wish to drain yourself of goodness to make it easier for me to stop loving you. You were wrong about me, so wrong. Skunk Anansie - Talk too much

.

8. First days of September - Breaking your previous oaths, you came, you went, you left stuff behind you didn't know about. And you tell me not to follow. It doesn't really matter, I will keep what was good, although you try to teach me all is poison. Bebe - Siempre me quedera

9. October - Healing in a pastry shop, on a rainy day, during my lunch break. This song is from my dad and smells of fresh coffee and sunny mornings. You are not to keep. My love is to keep, forever and ever. Love makes my heart light and open and unable to hurt. To move the world and make it beautiful, Love does not ask to be shared by TWO, just to be acknowledged and embraced by ONE. Nikolaj Grandjean - Wake up with me

10. The song for the end of the year. I am free because I love and will always love all those past and all those future. I am sorry for you, your world is bleak, your words are poison to yourself. I truly hope you'll find your peace. Hozier - Take me to church