Wednesday 19 November 2014

Smoc cu smoc

Bătăuşul cartierului avea trei ani
pe vremea când eu aveam treişpe
şi ani de zile mi-a fost frică de unghiile lui netăiate
care mi se înfipseseră o dată în păr
după ce, doar cu o clipă înainte, îmi dăduse dreptate.
Îmi plăcea să visez de pe atunci
că lumea e în principiu raţională
că dacă-i explic
de ce nu e frumos să chinuie broasca
o să-i pară rău.
Credeam cu infatuare
că un discurs bine făcut poate produce schimbare.
Dar, după o clipă de graţie
în care m-a ascultat fremătând,
mi s-a repezit în coamă cu ghearele
şi a început să-mi smulgă ideile din cap
smoc cu smoc
cu furie de animal sălbatic rănit.
Aseară mă uitam la poze pe net
Liceul meu are şi el o pagină, desigur
Şi erau poze de la Balul Bobocilor
Şi am văzut că sunt atât de bătrână
încât nu mai cunosc pe nimeni de acolo
şi poate că aşa e mai bine
când dintr-o dată, într-o poză de grup,
îmi sare mutra copilului ăsta în faţă
tot cu falca pătrată, cu mâinile groase şi mici
ca un bătăuş,
dar poartă cămaşă
şi un ecuson care zice
că e în echipa de organizare
deci are optişpe ani
şi înţepenesc proastă pe scaun
pentru că nu mă aşteptam să mai existe
Pentru că nu mă aşteptam să ajungă bărbat
pe când eu,
stau aici butonând
ajustând realitatea din pix
şi încerc să schimb lumea cu un discurs bine făcut
în timp ce lumea planează deasupra mea
ca vulturii pleşuvi şi din când în când
îmi smulge ideile din cap
smoc cu smoc.

Nu chiar un Kalaşnikov, dar ceva să-i omor pe toţi

Mă întorceam din Auchan Titan cu unul din microbuzele alea gratuite puse la dispoziţie de supermarket. Multă lume, înghesuială, Bucureşti, România. Ajung pe la mijlocul microbuzului în picioare, să fac loc pentru mai multă lume. Vreo două femei în vârstă, 65+, se străduie să încapă în cutia aia de conservă. În dreptul meu, pe scaune, doi puşti de vreo 16-17 ani. Restul, lume multă pestriţă.
Tanti 1 către Tanti 2 - Da' de ce te-ai urcat cu căruciorul ăla să nu mai încapă nimeni? Trebuia să rămâi la urmă, să urci ultima.
Tanti 2 - Cobor la capăt, nu era să încurc pe toată lumea la coborâre.
Puştiul 1 - IIIUUUUU!!! (imită tonul şi vocea pe care au vorbit femeile) Proasto, ce te-ai băgat în faţă? Hă hă! Să iau dă păr astea, ej nebun?! AAOLLLLEUUUU ce mă doare spatele!!! Nu te uita la mine, fă, că nu-ţi dau locul!
Lumea râde.
Tanti 1 către un domn care stă în uşă: Eu o să cobor la Barajul Dunării.Oi putea?
Domnul: Vă facem loc doamnă.
Puştiul 1: Ce zice bă? Barajul Dunării? Egzistă aşa ceva? Acolo o fi spitalul de balamuc? Că e cu nervii baba?
Lumea râde. Mă uit la el destul de urât.
Puştiul 2: Taci bă, că te face lumea cu ou şi cu oţet.
Puştiul 1: Cu ou şi smântână! De la mă-sa de-acasă. Ou şi smântână! Hă hă!
Râde convins că e genial. Lumea râde.
Barajul Dunării. Tanti 1 coboară.
Puştiul 1: Ia uite-o cum se duce? Repede, ca pinguinu!
Lumea râde.
Puştiul 2: Ce-ai mă cu baba? E şi ea bătrână.
Puştiul 1: Dă-le dracu, că nu le suport de babe. Că sunt operate, că să e dau locul, să moară dracului o dată, să nu mai umble pe străzi IUUUUUUU!!
Deja mă întrebam cum naiba o să transpun în scris onomatopeele pe care le scoate copilul ăsta. Nişte chiuituri şi răcnete deloc umane. Lumea râde. Puştiul 1 îl ia în braţe pe puştiul 2 ca să facă loc pentru o doamnă de vreo 35-40 de ani să stea jos. Tipa nu era cu nimic specială, dar râsese la chiuiturile lui. Era de gaşcă. Asculta muzică cu o singură cască în ureche.
Puştiul 1: Bă, cum să aude muzica de la femeia asta!!


Un domn tânăr care stă cu nevastă-sa pe scaun în spatele puştilor s-a hlizit până mai adineauri cu jumătate de microbuz. La replica cu "să moară toate" se întoarce un pic contrariat către nevastă-sa şi o întreabă pe-aia:
El - Tu de ce râzi mă?
Ea - A, nu râdeam de femeie. Râdeam de băiatul ăsta.

Pentru băieţii din microbuz şi pentru cei care le-au validat comportamentul râzând în loc să le închidă gura prompt, eu nu vă pot dori răul. Din contră, nu vă pot dori decât să ajungeţi şi voi la vârsta aia frumoasă de 70-80+ şi atunci, să fiţi suficient de sănătoşi şi cu mintea destul de întreagă încât să vă puteţi deplasa repede ca vântul, să mergeţi drept, să nu faceţi reumatism şi osteoporoză, să nu vă obosească mintea şi corpul, să rămâneţi frumoşi şi puternici cum aţi fost azi, să nu vă încerce nicio slăbiciune care să poată fi ridiculizată de o puţă imberbă la oră de vârf într-o mare de oameni incapabili să vă apere.

Şchiop şi balcanic



O ştiţi pe-aia cu „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei” ?
Eu zic aşa, stai acolo liniştit, că s-au împărţit singuri. Şi e trist.

Îmi vine să plâng de frustrare pentru alegerile astea. Nu pentru rezultatul care a ieşit, nu pentru rezultatul care era cât pe ce să iasă. Ci pentru că mi-e foarte clar de data asta că suntem atât de spălaţi pe creier cu toţii încât chiar că nu mai vedem realitatea. Şi realitatea e că de vreo două luni încoace nu mai trăim normal, ci urâm cu pasiune. Pe cine? Ne place să credem că pe Ponta, dar de fapt, ne urâm unii pe alţii. Ne urâm vecinii, bunicii, rudele de la ţară, pe colegul de bancă dintr-a-ntâia, prietenii şi colaboratorii.  

Ca să ne lămurim cu politica, oricine ar fi preşedinte de azi încolo, parlamentul e tot ăla. Şi chiar dacă guvernul Ponta se radiază mâine, o majoritate parlamentară care să-şi poată asuma guvernarea va trebui să includă acelaşi PSD sau o versiune zombificată a fostei glorioase alianţe DA, incluzând de data asta un PDL scindat şi un PNL scindat, sau poate şi cu PMP-ul ăla, colac de salvare providenţial de la marinarul nostru preferat, acum rămas fără vapor. Deci până la urmă, în ce fel şi chip s-ar combina, rămâne cum am stabilit. Tot ăia sunt. Şi tare mi-e teamă că Johannis, dragul de el, că simpatic îmi e, nu-i decât de faţadă. Pe mine nu m-a convins de nimic. Consolarea mea e că cel puţin în contexte oficiale internaţionale, Johannis ştie să poarte un costum cu cravată mai bine decât Ponta şi Băsescu la un loc. Rămâne de văzut dacă poate să-i şi privească în ochi pe Merkel sau pe Obama, dacă s-o vedea cu ei. 

Nu cred că Ponta e Vadim Tudor ca să votez de frică împotriva lui, dar nici nu i-aş da ţara pe mână. Nu cred că Johannis e destul de vertical ca să poată schimba ceva. Nu cred că preşedintele are sau ar trebui să aibă atâta putere pe plan intern ca să poată produce schimbările promise. Şi până când nu voi putea alege de drag, nu voi alege. Dar asta e ceea ce cred eu, părerea mea, formată pe baza informaţiilor la care am acces şi pe care le interpretez în limita capacităţii mele de înţelegere şi filtrate de viziunile mele personale. Voi aţi crezut altceva şi pot respecta asta. Pentru că şi voi aveţi argumentele voastre. Refuz să dezbat, pentru că în politică nu există adevăruri absolute, pentru că nimeni nu are dreptate.

Frustarea mai mare e pentru toţi oamenii simpatici, ca să nu zic naivi, care mi-au invadat facebookul în ultima vreme încercând să mă convingă că dacă mă pune gaia să nu votez cum vor ei, o să devin paria peste noapte. Şi de ce, la o adică? Faptul că mă străduiesc zilnic să fiu o persoană bună, că nu fac rău nimănui, că nu am încălcat niciodată legea, că îmi fac meseria cu drag şi bine, că încerc să schimb lumea din jurul meu, că mă străduiesc constant să fiu mai bună şi să fac mai mult bine, că le-am fost şi mi-au fost alături la bune şi rele, relaţii de amiciţie sau profesionale sănătoase, totul s-ar anihila dacă votez greşit? Adică tot ce am făcut vreodată bun în viaţă ar fi anulat de exprimarea unei opţiuni politice? Şi mai mult, mă credeţi atât de cretină încât să nu am dreptul să gândesc diferit faţă de voi? Este oare normal să desconsideraţi jumătate de ţară pentru că alege altceva? Nu-i vorba de o mână de oameni, e vorba de jumătate de ţară care crede altceva. Asta e politica, jumătate de ţară alege pentru cealaltă jumătate. Cât de infatuat să fii să crezi că eşti fix în jumătatea care deţine adevărul absolut ? Da, ştiu, nu e nevoie să îmi citaţi statistica, cum că în jumătatea voastră sunt numai oameni deştepţi şi tineri iar dincolo colcăie de cretini cu studii medii şi pensionari. Sau cel puţin asta e statistica la care ne place să ne uităm pentru că validează scopul şi validează şi insulta. 

Şi până la urmă, presupunând că dincolo se află preponderent oameni cu studii medii, ţărani şi pensionari, de ce să consider eu că ăia au mai puţin creier decât mine în buricul Bucureştiului, cu facultate şi venituri medii spre mari? De ce votul meu trebuie să fie, cum citeam la nuştiucine pe Facebook „împotriva bunicului tău beţiv din Teleorman”? Să susţii că părerea cuiva e nulă sau greşită by default şi nu trebuie respectată pentru că are studii medii, pentru că e bătrân, pentru că se bucură la o sticlă de ulei gratis, denotă multă infatuare şi încalcă câteva reguli de bună cuvinţă. 

Şi mai mult, felul în care vi se pare normal, vouă, oameni inteligenţi, intelectuali în mare parte, să validaţi o campanie vulgară, plină cu bancuri porcoase şi înjurături şi ameninţări mi se pare trist. Fără să te gândeşti măcar o clipă că dobitocul pe care îl jigneşti e o persoană. O persoană publică, dar o persoană. Adică, dacă deodată atâta vă inflamaţi pentru politică, ca nişte hooligans microbişti, de ce nu faceţi politică? De ce nu sunteţi în partide? Asta ca să puteţi acţiona direct asupra sistemului, nu? De ce vă daţi mari şi tari cu neutralitatea, doar ca apoi să urlaţi că cine nu-i cu noi e împotriva noastră? Da, da, ştiu, voi sunteţi societatea civilă. Adică, pardon, noi suntem. Noi acţionăm din stradă. De pe Facebook. Da, ştiu, i-aţi promis lui Johannis că tot aşa o să ieşiţi în stradă şi dacă nu face ce a promis. Vom trăi şi vom vedea. 

Nu cred că e normal ca oamenii să emită ultimatumuri vis-a-vis de opţiunile politice ale altcuiva. Nu cred că e normal să spui că nu vei mai citi un scriitor sau nu vei mai asculta un artist pentru că a susţinut pe cine nu vrei tu. Da, e adevărat şi pe mine mă scârbeşte ideea că unul ca Tudor Gheorghe iese pe afiş să ne spună că votează cu Ponta, dar pe de altă parte nici Marius Chivu nu mi-a fost mai drag când s-a luat de mână cu Macovei. Nu de-alta, dar mi se pare naiv să iei un politician de mână, oricare ar fi el, şi să-l validezi. Asta înseamnă că nu o să mai ascult Tudor Gheorghe? Indiferent de valoarea lui ca artist, că părerile sunt împărţite, muzica lui e lipită iremediabil la mine în cap de nişte momente foarte frumoase din trecut. O să-mi reneg amintirile frumoase pentru că a votat cu Ponta? Sau că o să-mi şterg din cap toate discuţiie  faine pe care le-am avut cu Marius? Nu voi mai folosi niciodată lucrurile pe care le-am învăţat de la el sau nu voi mai citi cărţile pe care mi le-a recomandat? Nu, pentru că munca lor e una, iar opţiunile politice sunt ceva personal. Aproape ca religia. 

De ce nu mă poate convinge nimeni cu argumente că un partid e mai bun decât altul în România ? Pentru că niciunul nu mai are sau nu mai urmăreşte o doctrină. Altfel nu ar fi fost posibil să ai alianţe formate din PSD de stânga şi PD sau PNL de dreapta. Ai partide socialiste care iau măsuri capitaliste, partide liberale care se ocupă de programe sociale pentru că nu au încotro. România e destrămată, bate vântul prin crăpături, trebuie peticită din două capete o dată. Asta e. De-aia e nevoie şi din păcate de-aia funcţionează mita cu ulei şi făină. Pentru că e nevoie de ea. Pentru că din asta trăiesc unii. Şi pe ăia care se bucură la o conservă de carne, îi doare în cur de acciza ta la benzină şi de impactul exploatării gazelor de şist asupra mediului. Pe bune. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât aparatul, caracatiţa are atâtea picioare, în fiecare sătuc unde primarul e rege. Şi primarul vrea să fie validat de prefect. Şi prefectul vrea să fie validat de partid. Şi am rămas de unde am plecat. În Caragiale. Nu vă amăgiţi nicio clipă că asta e doar povestea PSD-ului. E povestea tuturor, că toţi au plecat din aceeaşi zoaie. Nu vă amăgiţi că liberalii sunt liberali sau că democraţii sunt democraţi. Nici măcar socialiştii nu-s socialişti, că dacă erau cu adevărat socialişti, mie mi-ar fi plăcut de ei. Uite, c-am zis-o. Socialistă sunt. Stângistă împuţită. Atenţie, socialistă, nu comunistă. Big difference. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât milioane de oameni nu au acces la educaţie şi la condiţii decente de trai. Educaţie ca să poată vedea mai departe de propria persoană şi mai departe de ziua de mâine şi suficientă mâncare şi căldură ca să-i stea mintea la educaţie. Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât oamenii trăiesc de pe o zi pe alta; ei nu au să vadă The Big Picture.

Sunt zile ca astea în care îmi vine să-mi iau câmpii, să mă mut într-un sat dintr-ăla uitat de lume şi să fac pe profesoara acolo. Într-un sat dintr-ăla unde nu ajung copiii la şcoală iarna. Sau într-un ghetou unde nu e şcoală, unde copiii nici nu există de fapt. Să ajut direct. Să pun mâna, osul la treabă, nu să trăiesc din banii unor copii care de bine de rău, au de unde plăti meditaţiile, care da, au nevoie de mine şi mă iubesc, dar dacă de mâine nu mai vin la ei, sunt o mie de alte profesoare care să-mi ia locul. Pentru că eu am impresia că singurul mod valid în care pot schimba ceva la ţara mea sau la lumea asta este de jos în sus. De la oameni. De la fiecare om în parte. Să ajut nişte copii să crească ştiind că pot face orice vor ei, să-i ajut să crească cu încredere în sine şi cu capul sus. Asta sunt eu, adepta schimbărilor mărunte dar de durată. Pentru că sunt atâtea locuri în care politica nu contează, pentru că politica nu ajunge. 

Dar până una alta, tot avem România împărţită în două din cauza ambiguităţilor ăstora de doctrină, din cauza faptului că la nivel de oraş mic sau sat, primarul chiar contează, din cauza faptului că ne-am obişnuit să ne opunem dar nu ştim să şi construim. Să oferim variante. Să avem o variantă bună de propus înainte de a striga „jos”.  

Da, e admirabil ceea ce vreţi să faceţi. Vorba lui Camus: „fiecare generaţie se crede menită să schimbe lumea” sau a lui Orwell „Fiecare generaţie se crede mai deşteaptă decât cea dinainte şi mai înţeleaptă decât următoarea”. Aşa şi noi, şi e normal să facem ceea ce ne stă în putinţă să schimbăm ceea ce nu ne convine. Dar cu ce costuri? Oare nu am putea face asta şi fără să împărţim ţara în proşti şi deştepţi? O ştiţi pe-aia cu Divide et Impera? Pe Divide l-aţi făcut şi nu de azi de ieri. Acum să vedem cine o să ne Impera pe toţi. Ca s-o zic frumos. 

Mi se pare sec şi frustrant să trebuiască să filtrez printre mesajele prietenilor mei de pe FB ca să scap de muie şi puli. Nu mi se pare normal să ne comportăm ca nişte animale. Nu mi se pare normal să uităm limitele decenţei pentru politică. Politica e trivială. Sunt aceeaşi oameni şi în PSD şi în PDL/PNL. Asta trebuie să ne lămurim, că sunt aceeaşi oameni. Că vă bucuraţi degeaba. Că sunteţi naivi. Că vă supăraţi ca văcarul pe sat şi că ameninţările cu „te şterg din listă dacă votezi Ponta” sunt ca aia cu „îmi iau jucăriile şi plec”.

Am încercat un sondaj astă seară, să văd cine mi-ar răspunde la provocare. Dacă zic că am votat Ponta, cine se ofuschează. Am fost ignorată în mare parte, poate pentru că am lansat întrebarea când era deja clar că nu mai iese Ponta. Poate dacă întrebam cu câteva ore mai devreme îmi încasam câteva organe peste faţă de nu mă vedeam. A, da, şi posibil chiar să fi pierdut câţiva prieteni din listă.  Şi când zic prieteni, chiar prieteni zic. De-ăia de la Close Friends. Aşa, după, râdem, glumim, bine c-am scăpat. Amuzant e că nu m-a luat nimeni în serios. Poate pentru că sunteţi ferm convinşi că doar proştii votează PSD şi eu poate totuşi nu-s proastă. Simpatic. Dezamăgitor. 

Mă gândeam că dacă ar ameninţa cineva sus şi tare că îşi şterge toţi etnicii maghiari din listă, toţi prietenii expaţi, toţi prietenii creştini sau musulmani sau atei, după caz, pentru că s-a hotărât peste noapte să-şi purifice karma, am sării toţi în sus să-i rupem capul cu discriminarea, cu rasismul şi xenofobia. Cu discriminarea pe criterii de convingeri politice nu ne încurcăm, nu? 

E trei dimineaţa şi îmi vine să plâng de frustrare pentru naivitatea tuturor celor care strigă că au „învins” sau că de mâine „schimbarea vine”. Sau că „democraţia s-a întors în România”. Păi unde plecase? În felul ei şchiop şi balcanic, tot democraţie fu şi până adineauri şi tot aşa o să fie şi de mâine încolo. Tot cu acest parlament pestriţ de social-democrat-liberali. Nu copii, rămâne cum am stabilit.  

Saturday 15 November 2014

Taxi Stories #4 - Simfonia Pastorală

Ieri pe la 17, în lipsă de maşină de teleportare, chem un taxi să mă livreze la următorul copil cât mai repede cu putinţă. Vine taxiul, îmi verifică identitatea şi ne punem în mişcare. Mă rog, omul e convins acum că mă cheamă Ioana că rugasem pe o Ioană să-mi comande taxiul cu aplicaţia ei şmecheră. Domnul şofer este un bărbat zdravăn de vreo 40-50 de ani. Stau prost la judecat vârsta. Pare serios, dar poate, dacă m-aş lua numai şi numai după aparenţe, mi l-aş închipui suporter de fotbal SAU mâncător de mici SAU de seminţe SAU de manele SAU... Din fericire, tata m-a crescut mai bine de atât. Şi bine mi-a prins.

În primii 50 de metri are loc următorul schimb de replici ameţitor:
Aurel Băeşu, Autoportret
- Strada Aurel Băeşu, vă rog.
- Da, zice el. Un pictor mediocru, supra-apreciat.
- Da, răspund eu, stăm cam prost la capitolul pictori.
- Cum se poate, se întoarce la mine cu reproş, să staţi pe Aurel Băeşu şi să nu ştiţi cine a fost?
- Nu am zis că nu ştiu, ziceam că arta plastică românească nu mi se pare foarte interesantă.
- A, asta e altceva. Aşa e, avem câteva nume mari, dar nu au reuşit să fie recunoscuţi pe plan internaţional.
- Şi eu nu stau pe Băeşu, stau în Titan, şi acolo e cu pictori.
- Da, zice el, Theodor Pallady, Camil Ressu ...
- Şi Nicolae Grigorescu, închei eu.

În următorii 50 de metri am vorbit despre Corneliu Baba, Tonitza şi Luchian. Pe urmă am făcut linişte o vreme. A dat radioul mai tare. Asculta Radio România Muzical, ştiţi voi, "classic, jazz and more", conform sloganului.


Pe la Aviatorilor, îmi aduc aminte că am fost răcită şi mă pun pe tuşit. Prezentatorul de radio anunţă un concurs:
- Sunaţi cu răspunsul la întrebarea: "Ce simfonie a lui Beethoven a fost cunoscută ca Simfonia Pastorală?"
- A şasea, zice domnul şofer fără să piardă o secundă.

Termin de tuşit.

- Îmi cer scuze că v-am bruiat muzica.
- Nu face nimic. Vă deranjează? Vreţi să pun altceva?
- Nu, doamne fereşte. E aer proaspăt. E foarte bine.
- Întrebam, pentru că majoritatea clienţilor preferă Kiss sau Zu.
- O manea nu aveţi? îl întreb.

Rafael, Madona of the Pinks
Râde. Între Aviatorilor şi Arcul de Triumf vorbeşte despre importanţa secolului 17 în muzica clasică, cu date, ani şi număr de simfonii, concerte, sonate compuse de diverşi. Ar putea ţine un curs de istoria muzicii clasice.

Între Arcul de Triumf şi Casa Scânteii vorbim despre manelele originale, muzica lăutărească autentică, manelele cu "regheton" , despre declinul muzicii "uşoare" şi al muzicii în general.

Trecem de Casa Scânteii şi nu ştiu cum facem de ajungem la Renascentişti. Da, ştiu, am
luat-o înapoi, înainte, înapoi, dezbatem de ce crede el că Rafael Sanzio e un artist mai bun decât Michelangelo, despre educaţia umanistă şi despre geniul lui Leonardo da Vinci. Enunţăm teorii contradictorii despre influenţa economiei şi a religiei în evoluţia şi declinul artelor dar nu ne certăm.

Ajungem la destinaţie şi mai pierd vreo cinci minute ca să încheiem discuţia. Şi până s-o zic eu, o zice el:
- Uau! Să ştiţi că mi-a făcut foarte mare plăcere să vorbesc cu dumneavoastră!

Desigur că îi răspund politicos că sentimentul e reciproc.
Cobor şi nu-mi revin din starea de "uau!". Am impresia că tocmai am băut apă curată de izvor.