Elaborasem mai demult teoria conform căreia orice persoană care merită cât de cât stima şi atenţia mea trebuie să aibă o personalitate cât de cât complexă şi interesantă. Unul dintre criteriile de bază ale acestui principiu era abilitatea de a reacţiona prompt la mediu, de a se adapta sau de a refuza să se adapteze, orice numai să reacţioneze, să fie mereu altceva, în fiecare zi altcineva, după soare, sau după poziţia faţă de cearşaf din dimineaţa respectivă. Nu înseamnă că vreau în jurul meu oameni ipocriţi cu o sută de mii de feţe sau instabili psihic care nu s-au hotărât încă pe ce lume trăiesc ci pur şi simplu oameni interesanţi, gata să-şi lapede pielea şi să încerce în fiecare zi altă personalitate. Sau măcar o dată la ceva vreme.
Pot la fel de bine să fiu prietena lui sau a ei, iubita ta, iubitul meu, fata lui tata, profa de română, artist neînţeles, psihopat antisocial, vedetă pe facebook şi ce mai vrei tu. (putem să încercăm şi treaba aia cu costumul de ... dar lasă asta, vb p mess noi mai târziu :D )
Azi am fost bucureşteancă pentru prima dată. Am mai încercat eu de câteva ori dar până azi nu m-am simţit aşa cu adevărat.
Eram la Penny Market. Idiot loc. E mare cât un raion de Carrefour dar se încăpăţânează să nu aibă coşuri de cumpărături ci numai cărucioare. Din motivul ăsta de multe ori dacă am puţine de cumpărat le car în braţe prin magazin sau dacă am mai multe umplu o sacoşă pe care o vărs pe urmă pe bandă. Azi mă învârteam prin magazin cu o pungă de cereale în braţe şi încercam să îmi fac loc spre iaurturi. Făceam slalom printre cărucioarele altora pe care i-am înjurat respectuos, în gând. Adică, ce dracu mai iei cărucior dacă tot ce cumperi e o pungă de făină şi o pereche de ciorapi, numai aşa ca să se dea mari că s-au dus la supermarket şi îşi pot căra chiloţii cu căruciorul până la Dacia din parcare. Puf! În fine, printre ăştia mai erau şi câţiva ca mine cu mălaiul în braţe care ne înghesuiam printre cărucioare. O tanti mai ales mi-a atras atenţia că purta o haină uriaşă de blană naturală of course, şi ditai căciula tot de blană. Se perinda tot aşa cu o ciocolată în mână printre rafturi şi trece pe lângă mine. Eu, lipită de raftul cu biscuiţi ca să fac loc la cărucioare. Trece pe lângă mine cu şuba ei şi Buf, îmi trânteşte un cot în spinare. Zic, ei asta e, aglomeraţie ce să-i faci, mă enervează la culme haina ei de blană şi mă copleşesc înjurături ecologiste, dar în fond n-a vrut să mă lovească. Mă strecor mai departe. Depăşesc cucoana şi ajung la croasante (croasant se citeşte aşa că să nu vă aud că se scrie croissant). Tanti cu ursul în spinare mă ajunge din urmă, intră iar în depăşire şi Buf iar mă împinge în coaste. Ei, fir-ar! Mă întorc să văd dacă am blocat eu cumva intervalul şi poate chiar n-are e unde să treacă. Nimic, nimeni pe lângă mine. Starea ta de femeie! Până să mai cuget eu ceva, îşi flutură blănoiul din spate şi aproape mă şterge cu şuba peste ochi.
Şi acum s-a întâmplat. M-am enervat şi am făcut ce am observat că fac oamenii pe aici şi ce n-am crezut că o să fac vreodată cu bună ştiinţă. Dacă eram acasă şi aş fi vrut să mă comport ca un provincial, mă apucam s-ă bălăcăresc ca la uşa cortului şi poate i-aş fi zis ceva de dulce şi despre iepuraşii şi veveriţele care au murit în chinuri pentru şuba ei şi de cei 7 ani de acasă şi altele. În schimb, mi-am zis că aşa ceva nu se face la Bucureşti că de, doar e capitală şi oamenii sunt civilizaţi etc. Aşa că am mărit pasul, am ajuns-o din urmă, am intrat în depăşire şi i-am trântit un cot în coaste aşa, en passant.
După 5 secunde de satisfacţie deplină, am tăiat-o spre iaurturi, am fugit la casa de marcat şi apoi fugi acasă. Pot să jur că m-am uitat de vreo două ori înapoi să văd dacă s-a luat şuba după mine. Bineînţeles că mi-a fost repede ruşine de mine, dar pentru 5 secunde, azi, în raionul de biscuiţi de la Penny Market am fost Bucureştean.
Mâine mai vedem...
