The most relatable Disney song ever

 I'm the strong one, I'm not nervous

I'm as tough as the crust of the earth is
I move mountains, I move churches
And I glow 'cause I know what my worth is

I don't ask how hard the work is
Got a rough indestructible surface
Diamonds and platinum, I find 'em, I flatten 'em
I take what I'm handed, I break what's demanding
But

Under the surface
I feel berserk as a tightrope walker in a three-ring circus
Under the surface
Was Hercules ever like "Yo, I don't wanna fight Cerberus"?
Under the surface
I'm pretty sure I'm worthless if I can't be of service

A flaw or a crack
The straw in the stack
That breaks the camel's back
What breaks the camel's back it's

Pressure like a drip, drip, drip that'll never stop, whoa
Pressure that'll tip, tip, tip 'till you just go pop, whoa
Give it to your sister, your sister's older
Give her all the heavy things we can't shoulder
Who am I if I can't run with the ball?
If I fall to

Pressure like a grip, grip, grip and it won't let go, whoa
Pressure like a tick, tick, tick 'til it's ready to blow, whoa
Give it to your sister, your sister's stronger
See if she can hang on a little longer
Who am I if I can't carry it all?
If I falter

Under the surface
I hide my nerves, and it worsens, I worry something is gonna hurt us
Under the surface
The ship doesn't swerve as it heard how big the iceberg is
Under the surface
I think about my purpose, can I somehow preserve this?

Line up the dominoes
A light wind blows
You try to stop it tumbling
But on and on it goes

But wait
If I could shake the crushing weight of expectations
Would that free some room up for joy
Or relaxation, or simple pleasure?
Instead we measure this growing pressure
Keeps growing, keep going
'Cause all we know is

Pressure like a drip, drip, drip that'll never stop, whoa
Pressure that'll tip, tip, tip 'til you just go pop, whoa-oh-oh
Give it to your sister, it doesn't hurt
And see if she can handle every family burden
Watch as she buckles and bends but never breaks
No mistakes just

Pressure like a grip, grip, grip and it won't let go, whoa
Pressure like a tick, tick, tick 'til it's ready to blow, whoa
Give it to your sister and never wonder
If the same pressure would've pulled you under
Who am I if I don't have what it takes?
No cracks, no breaks
No mistakes, no pressure

Source: Musixmatch

Songwriters: Lin-manuel Miranda

Surface Pressure lyrics © Walt Disney Music Company

Păzitoarea somnului

 În seara asta mi-am pierdut răbdarea din nou când Ileana nu a vrut să doarmă. De fapt, încă nu vrea. E 1 noaptea și nu vrea să doarmă. Am ridicat vocea, am ieșit din cameră, am trimis-o deloc politicos să se culce. Am încălcat toate regulile de parenting blând. 

Am stat mai bine de o oră lângă ea, liniștită. Ne-am giugiulit, am așteptat. Am citit, m-am relaxat. Dar când am văzut-o pescuind păsărele imaginare din aer mi-am pierdut complet rațiunea. Se juca cu mâinile în aer. Se juca de-a ceva ce nu am înțeles, ceva ce nu mai aveam răbdarea să înțeleg. Dar mai mult decât atât, mi-am amintit imaginea asta ca dintr-un coșmar. Am mai făcut asta o dată. Am mai păzit o dată un om care pescuia păsărele imaginare din aer. 

Bunicului meu îi era teamă de doctori. Era sceptic și necredincios în medicină și în oameni. Ajungea mereu târziu la doctor, mult prea târziu și asta se lăsa desigur mereu cu complicații mult mai nasoale. Cu vreo două săptămâni înainte să moară, am fost cu el la mai mulți medici în Roșiori și toți i-au spus că este urgent să ajungă la București pentru o intervenție medicală, nu foarte complicată, dar care i-ar fi schimbat complet starea. Pe lângă asta, unul dintre acești medici mulți pe care i-am văzut în ziua aia, i-a spus cu severitate, cu cele mai bune intenții, că nu se mai poate amâna și că trebuie să facă și alte investigații pentru că la vârsta lui trebuie să te cauți de toate bolile, inclusiv de cancer. Am văzut în clipa aia cum dispare lumina din ochii cuiva. Asta a fost tot ceea ce a auzit. Doar un cuvânt. Cuvântul ăla cu C. Medicul nu îi spusese nici că bănuiește vreun cancer, nici că are vreun simptom suspect căruia nu îi dă de cap. Dar bunicului meu i s-a rupt firul. Am intrat în acel cabinet cu el în picioare și am plecat cu el în brațe, tremurând ca un copil. Nu a mers la București pentru acea intervenție medicală. Pe parcursul următoarelor două săptămâni a mâncat din ce în ce mai puțin, a vorbit din ce în ce mai puțin iar la un moment dat, noaptea, a vrut să plece din casă. Nu eram acasă în noaptea aia. L-a prins tata. Își pierduse complet rațiunea, într-o zi. Dintr-o dată. Următoarele câteva zile am avut un străin în casă care era fie foarte furios, fie petrecea ore încercând să adune florile de pe covor. Am petrecut câteva zile explicându-i că sunt doar desenate. În antepenultima lui zi, a început să nu mai poată respira bine și mi-am dat seama că se duce. Și mi-am dat seama că dacă se duce acasă, o va distruge și pe mamaia în același timp. Așa că am decis să chemăm salvarea. Ne-am împărțit sarcinile după putință. Tata, care era și el bolnav atunci și nu se putea deplasa, a rămas acasă cu mamaia iar eu m-am dus cu tataie la spital, să fiu cu el cât se mai poate. Am petrecut două zile și două nopți în spital, cu foarte puțin somn. Sarcina mea era să navighez medicii, să le explic celor șapte mii de specialiști care l-au văzut, că nu, nu avea Alzheimer, cel puțin nu până acum 2 zile. Să ajut asistentele să îl mute dintr-un pat în altul. Să le povestesc într-un minut, de o mie ori, tot istoricul lui medical și să îl țin de mâini ca să nu își smulgă perfuziile pentru că nu înțelegea unde este și pentru că zi și noapte, întruna timp de două zile și două nopți a încercat să prindă păsărele imaginare din aer. 

M-am simțit vinovată dar al naibii de liniștită când mi-au zis că va trebui să îl ia la terapie intensivă și nu voi mai putea/ trebui să stau cu el. Deși știam că asta înseamnă sedare și sfârșit. Nu mai puteam duce omul meu care vâna păsărele imaginare. Omul meu care prindea guguștiuci cu praștia când eram copil, ca să am eu parte de carne, ajunsese să prindă păsărele invizibile. 

După asta, o vreme, am păzit-o pe mamaia noaptea imediat după ce s-a dus el, ca să nu pățească ceva noaptea. Ca să nu plece și ea pe scări la miezul nopții. Dar apoi am plecat de acolo și am venit la București și a rămas tata păzitorul somnului ei. Și pentru asta m-am simțit vinovată dar nici nu mai puteam duce. 

Înainte de tataie, cu mult înainte, înainte să plece mama, o păzisem pe ea. Ani de-a rândul, de când eram foarte mică, am păzit somnul altora,  CA SĂ NU SE ÎNTÂMPLE CEVA. După fiecare petrecere, tata și mama rămâneau de vorbă, la un șpriț. Și șprițul dătea în ceartă și cearta dătea în scandal, și scandalul dătea în cineva plecând din casă sau în violență. Stăteam trează și mă făceam că dorm până se culcau ei ca să nu cumva, și dacă cumva, să fiu pregătită să sar din pat și să mă agăț de piciorul celui care voia să plece sau să mă așez fizic între ei pentru că niciunul dintre ei nu ar fi dat în mine. Dețineam cea mai puternică armă. Nu mi-ar fi făcut mie rău niciodată și eram deci un scut perfect pentru amândoi. Un scut fizic măcar. Până când nu a mai fost nici asta de ajuns. Dacă eram doar cu mama acasă, în anii în care tata a lucrat în afara orașului, păzeam somnul ei pentru că pleca noaptea. Nu știu de câte ori a plecat noaptea și nici nu știu unde se ducea. Dar nu puteam să nu o păzesc. Am păzit somnul ei și al lui ani buni. Până când nu am mai putut și i-am spus să plece. 

Când am locuit singură, am citit foarte mult. Pentru că adevărul cred că e că mi-e frică noaptea. Nu pot dormi în beznă absolută. Nu singură. Așa că stăteam ore bune, până se mijea de ziuă și citeam. Când am locuit cu bărbați, dacă ieșeau la bere cu prietenii lor, deși nu am avut niciodată o relație cu un alcoolic, nu puteam dormi până nu se întorceau acasă. În ciuda rațiunii, în ciuda încrederii pe care credeam că o am în ei sau în mine. 

Și apoi am făcut un copil. Și iar păzesc somnul cuiva noapte de noapte. Uneori păzesc ca să aud dacă respiră. Uneori păzesc pentru că are febră. Uneori nu vreau să păzesc dar nu am încotro pentru că nu vrea să doarmă. Am păzit absolut toate nopțile ei pe pământ în afară de trei dintre ele. Primele 2 nopți pe lume ale Ilenei am profitat de toate facilitățile spitalului scump în care am născut și i-am rugat să o țină ei noaptea. Am fost pe de-o parte lașă, că nu știam ce să fac cu ea și mi-era frică să aflu prea devreme că nu mă descurc. Dar a fost și o mare componentă rațională. Am nevoie să mă recuperez pentru că acasă nu mă poate ajuta nimeni și va trebui să funcționez. A ajutat. Alegerea mea a ajutat. În prima noapte acasă am crezut că moare de 1000 de ori. Auzisem că bebelușii mănânca la trei ore  și că nu dorm iar a mea a dormit 6 ore neîntrerupt  în prima noapte. Am trezit-o eu să o hrănesc dar apoi nu am mai făcut asta. A treia și ultima noapte în care nu am păzit-o a fost după înmormântarea bunicii mele. Bunica a murit când fetița avea 10 zile. Am fost la înmormântare cu familia unei prietene. Și-a urcat soțul și copilul în mașină ca să mă ducă pe mine acolo cu bebeluș cu tot. La întoarcere eram epuizată. Am dormit singură iar tatăl Ilenei s-a ocupat de ea toată noaptea. Am dormit un somn de mort. Nu am auzit nimic. Nu am visat nimic. 

De atunci păzesc întruna. 

Uneori mi-e drag și nu-mi vine să dorm doar ca să mă uit la ea cât este de frumoasă când doarme. Alteori, ca astă seară, cînd vrea să prindă păsări imaginare, nu mai rezist și mi se trezesc toate durerile și parcă simt într-o singură noapte toate nopțile păzite și nedormite. Am trimis-o în dormitor și m-am pus pe scris și pe plâns. A plâns și ea și a adormit. Nu sunt mândră de mine, dar aveam mare nevoie să scriu despre păsărelele imaginare și despre nopțile păzite nu dormite. Și poate mâine pot să repar ceva. 

De când locuim singure, încui mereu ușa la intrare, dar aud în fiecare noapte centrala termică, frigiderul, toaleta vecinilor, ușile vecinilor. Uneori mă trezesc speriată. Încă nu m-am obișnuit cu zgomotele de noapte din bloc. Acum o săptămână când era tatăl ei aici, am auzit o ușă noaptea. De obicei tresar și îmi ciulesc urechile să îmi dau seama dacă e un vecin sau dacă a intrat cineva peste mine în casă. Când locuiam împreună la București și se mișca noaptea prin casă, mă irita pentru că mi-era teamă să nu trezească fata sau pentru că eu dormeam iepurește și mă trezea pe mine. Dar în seara aceea, ușa aia care a scârțâit și care aproape a trezit-o pe Ileana a sunat a protecție. Știam că e tatăl ei care se mișcă prin casă. Și m-am simțit și eu, pentru o noapte, păzită.