PREMISĂ: Filosofam azi despre cineva (ca să nu recunosc că bârfeam de-a dreptul) ale cărui intenţii sunt mereu un mister pentru că nu sunt mai niciodată exprimate cu subiect şi predicat. Şi ziceam că eu îmi închipui că la dânsul în cap e mereu mare gălăgie cu toate lucrurile pe care le ştie, le simte, le vrea, numai că nu se îndură adesea să le "scuipe" către lume. |
- Deci, care are ceva de zis? Nimeni? Care vrea să înceapă?
- Eşti nebun, jupâne Bilbo? Nu e niciun pitic aici!
|
Aseară am purtat o conversaţie destul de interesantă cu un tânăr domn necunoscut. Acesta, deşi părea sincer impresionat şi interesat de continuarea poveştii, nu a cutezat să mă întrebe nici cum mă cheamă nici să-mi ceară vreun număr de telefon. După câteva la revedere, sănătate, spor, succes, seară bună, bună seara, pa, merci, mulţumesc, o zi frumoasă (pe asta ultima am zis-o eu, deşi era 8 seara şi beznă) am plecat pe drumurile noastre cu convingerea că nu ne vom mai întâlni niciodată. Şi stăteam şi contemplam şi chicoteam că de ce nu o fi zis omul nimic că doar era clar că ar fi vrut să continuăm discuţia.
STUDIU DE CAZ 2
Ieri pe la prânz ies de la metrou.
La câteva trepte în faţa mea, un alt tânăr domn, elegant, înalt, urca cu demnitate scările grăbindu-se către ceea ce am dedus eu că ar fi o întâlnire de afaceri sau un interviu, oricum ceva serios şi oficial.
Şi observ că frumosul străin stătuse probabil pe un scaun prăfuit sau aşa ceva pentru că avea o pată de praf deloc nobilă fix pe rotunjimile posterioare. Nu întrebaţi cum am văzut fix asta. Şi mă gândesc pe loc că ar trebui să-i zic, să-l previn să nu meargă la interviu cu praf pe fund.
Încep un proces de conştiinţă: Să-i zic, că se face de râs, nu-i zic, că poate se supără, să-i zic pentru că e frumos îmbrăcat, sigur nu ar vrea să umble murdar, nu-i zic că poate îl jenează, să-i zic ca să nu creadă ăia la interviu că e neglijent, nu-i zic că o să creadă că m-am uitat la fundul lui. Ceea ce am şi făcut de altfel.
Tot calculând şi judecând şi după cum îmi tot dădea cu virgulă, mergeam în spatele lui la o distanţă deloc confortabilă de mai puţin de un metru şi luam în picioare toate dalele din pavaj, toate gropile, toate bordurile, că doar nu mă uitam pe unde merg, aveam alt focus. Până când şutez cu toată forţa un bolovan, îmi nenorocesc echilibrul, dau artistic din mâini, imitând un struţ care se încăpăţânează să creadă că poate zbura, scap un Futui! cu sonorul la maxim.
Această interjecţie atrage atenţia Adonisului cu praf pe fund pe care îl vânam care se întoarce să afle ce s-a întâmplat. Nu zice nimic, Eu, redresată spectaculos, evitând onoarea de a mă prosterna la picioarele zeului, mă fac că plouă şi îl depăşesc repede să nu cumva să mă vadă bine la faţă. Bineînţeles că nu i-am mai comunicat nimic despre situaţia sa delicată.
S. îmi zice râzând cu clăbuci în ceaşca de espresso:
- Păi şi nu i-ai mai zis nimic? L-ai lăsat să plece aşa? Proastă eşti şi tu!
CONCLUZIE: Apăi proastă sunt, cu toţii suntem uneori. Mai ales când avem foarte multe de spus şi piticii de pe creier, în loc să năvălească afară în batalioane colorate de idei şi fapte bune, stau pe ciuci vinovaţi. Stăteam acum şi mă gândeam că aseară puteam să-l întreb eu pe ăla cum îl cheamă dacă chiar voiam, cine naiba m-a ţinut?
Dar, după cum tot S. zicea odată când m-a prins privind în gol fiindcă aveam prea multe de spus şi nu ieşea nimic.
- Ce s-a întâmplat, au făcut piticii caca în pantaloni? De-aia nu mai zice niciunul nimic?
