Arheologie de suflet - 15-08-2006

Am scris ceva fix acum 9 ani, tot despre trăit în două lumi deodată, acasă şi la Bucureşti, şi uite cum se învârte roata, rota rota rotarotarotarot tarot tarot....

La întoarcere

Şi merg pe drum
şi scuip tutun
şi urlu iar ca un nebun:
- Nu m-au bătut,
nu m-au avut,
ei nici măcar nu m-au văzut!
Ce fericire!
M-am îngrăşat când toţi credeau
că eu numai fumez şi beau;
în şoldul meu
se germinează Dumnezeu.
Ce strălucire!
Şi-am să mă duc din nou la toamnă
şi-o să le scriu că sunt o doamnă
şi mănânc numai caviar.
Şi-o să înghit iar praf cu pâine
şi am să beau apă cu clor
dar le voi scrie că mi-e bine
şi mai ales
că îmi e dor. 

Ochi albaştri

Prea cald în casă, prea multă mobilă, prea multe hârtii, o pisică miaună şi nu pot dormi. Îmi iau Kindle-ul şi ies în parc. Stau o oră pe o bancă, aproape de casă. Mă simt vinovată că nu mă mişc. Plec. Fac aproape o tură de parc citind în continuare. Când mai am aproape un sfert de drum să ajung înapoi acasă, îmi dau seama că nu sunt încă pregătită să intru. Mă opresc pe altă bancă şi mai citesc aici o oră şi ceva. Vreau să aprind o ţigare dar mi-am uitat bricheta. Sper să treacă cineva cu o ţigare aprinsă, să cer un foc. Trec mai mulţi fumători, dar nu îndrăznesc să fac gestul de a mă ridica să cer. Nu de ruşine, dar mi se pare că interacţiunea cu alţi oameni, norma de a spune "nu vă supăraţi" şi "muţumesc" cere prea mult efort. Şi chiar acum nu sunt pregătită să ies din mine. Aşa că stau acolo cu Kindle-u în mână, citesc şi trag cu ochiul la câte feluri nenaturale au oamenii de a se ţine de mână.

Vine şi se opreşte în faţa mea şi, cu capul puţin aplecat spre dreapta, cu un zâmbet discret, întreabă:
- Aceea este o tabletă?
- Nu, este doar pentru citit.
- Cum adică? Ce înregistrezi pe ea?
- Doar cărţi.
- Cum adică? De unde le iei ?
- Cărţile sunt transformate pentru a fi citite pe calculator şi eu le mut aici cu un cablu. Şi citesc.
- Am şi eu o tabletă, dar nu mai porneşte.
- Nu mă pricep, îmi pare rău.
- Haideţi să vă spun o poveste.

Se aşează lângă mine. Are cea mai senină faţă pe care am văzut-o în ultima vreme. Nicio urmă de meschin, de maliţios, de fals. Şi nişte ochi uriaşi albaştri de la care nu-mi pot lua privirea.

- Spune-mi o poezie, îmi cere.
- Îmi pare rău, nu ştiu poezii pe dinafară.

Îmi recită o poezie despre îndrăgostiţi care se întâlnesc pe un mal şi nu au decât o clipă să-şi spună totul înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Am închis Kindle-ul şi încremenesc cu un zâmbet larg şi fără cuvinte.

- Am citit multe poezii şi le ţineam minte pe toate. Acum nu aş mai putea învăţa niciuna. Acum uit.

Pe lângă noi, trece ţopăind o fetiţă de vreo 3 ani, într-o fustiţă roşie cu buline albe şi o ie mărunţică. Ne fură privirile şi inimile.

- Aveţi copii? mă întreabă după ce trece zâna.
- Nu.
- Sunteţi căsătorită?
- Nu.

Aştept replicile cu "dar ce aşteptaţi?" sau "lăsaţi, că mai aveţi timp". În schimb, îmi zâmbeşte iar şi spune, uitându-se undeva departe, dincolo de lac.

- Mai bine.
- Dar lucrez cu copii, mă grăbesc să îi spun. Sunt profesoară.
- Da? Ce predaţi?
- Limba engleză.
- Limba engleză... Ce frumos! Eu am făcut Liceul Industrial. Am învăţat germană şi cu asta m-am descurcat. Am fost în Germania, am fost peste tot. Am construit uzine şi combinate. Sunt inginer. Am plâns când au venit Roman şi Iliescu şi le-au distrus pe toate.

Mi-e frică de politică. Nu vreau să rupă vraja cu politica. Din fericire, oftează şi se opreşte. Se întoarce iar la mine, cu ochii aceia neverosimil de albaştri şi toată faţa, albă şi luminoasă, îi zâmbeşte.

- Spune-mi o poezie.
- Îmi pare rău, repet. Nu ştiu poezii.

Zâmbeşte. Asta face mereu şi nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc şi eu. Are o prezenţă atât de frumoasă încât este singura reacţie posibilă.

- Acum ceva vreme m-am trezit că nu pot merge. Mă durea totul. Ştiţi ce am făcut? Am aruncat pantofii ăia frumoşi de stradă şi mi-am luat astea. Acum merg iar.

Îmi arată sandalele lui împletite. Poartă o cămaşă şi pantaloni de trening. Are o batistă într-un buzunar.

- Obişnuiam să-mi fac plimbarea în jurul ambelor lacuri, dar acum merg doar aşa, un pic până la mine.
- Este important să faceţi mişcare.
- Câţi ani credeţi că am?
- Nu ştiu. 70 ?
- 92.
- Multă sănătate!

Mai zâmbeşte un pic.
- Ştiţi, îmi spune, mi-a făcut mare plăcere, dar acum trebuie să mă mişc. Dacă nu mă mişc amorţesc de tot.

Se ridică să plece. O să-şi ia sandalele şi batista, o să-şi ia chipul ăsta luminos şi ochii ăştia incredibili de albaştri, cu genele lor rare, lungi şi albe, o să-şi ia povestea şi nu am să-l mai văd poate niciodată.

- Vă mulţumesc că v-aţi oprit lângă mine, îi spun.
- Cum era să nu mă opresc? zâmbeşte şi mă ia de mână. Ispita era prea mare.

Mă strânge de mână o clipă, zâmbeşte ştrengăreşte şi pleacă să-şi termine plimbarea. Dacă stă mai mult, amorţeşte de tot.

Responsabilitatea de-a fi iubit

Vineri. La meditaţie cu o fetiţă de 8 ani. În mijlocul exerciţiului, se opreşte şi-mi trânteşte astea trei întrebări, una după alta, un foc de mitralieră filosofic, în mai puţin de 5 minute. Şi trebuie să spun că, pe lângă faptul că nu-mi pot închipui ce a citit sau ce experienţe de viaţă a avut copilul ăsta de-a reuşit să coacă asemenea întrebări, sunt cele mai bune întrebări care mi s-au pus în ultima vreme.

Întrebările sunt, în ordinea în care au venit:
1. De ce exist eu?
2. De ce trebuie să am grijă de mine?
3. Eu sunt importantă? De ce?

Sincer, m-am simţit de parcă am încasat un pumn de la Hulk în capul pieptului. Atât de puternic a fost şocul întrebărilor. Şi la fel de nepregătită eram să răspund la ele. Nici pentru mine nu puteam răspunde, darămite să refac răspunsul ca să i se potrivească fiinţei ăştia cu rochiţă şi fundiţe colorate, pe care trebuie să o cert mereu să stea dreaptă pe scaun şi să nu-şi mai ronţăie degetele.

Şi partea cea mai faină la copiii ăştia de 8 ani e că, o dată ce au aruncat grenada, nu se mai mişcă până nu văd ei că ţi s-a înfipt bine în suflet şi pe urmă vor să le arăţi şi cuiul să fie siguri că bubuie dacă îndrăzneşti să fugi ca să nu răspunzi. Aşa şi ea. Eu simţeam cum mă fac din ce în ce mai mică în timp ce căutam repede prin minte o idee de răspuns şi copila se făcea din ce în ce mai mare şi-mi ţinea întrebările deasupra capului ca nicovala din Tom şi Jerry.

Mi-am dat seama că nu am unde fugi şi că nu are sens să încerc măcar s-o întorc la exerciţiu ca să am timp de gândire. Nu ştiu cât de profesionist a fost să opresc lecţia pentru asta dar era clar că nu s-ar mai fi mişcat până nu îi răspundeam cumva. Şi provocarea era mult prea incitantă să nu încerc să găsesc un răspuns acolo pe loc.

După ce m-am calmat un pic, mi-am dat seama că panica e de la mine. Că şocul nu vine din faptul că un copil de 8 ani a gândit întrebările astea, nici din faptul că a ales să mi le trântească mie şi nu părinţilor. Sau poate şi mie, în afară de părinţi, pentru că simte că aş avea răspunsuri. Nu, şocul venea din faptul că eu nu am îndrăznit până acum să mă gândesc serios la aşa ceva. Mai ales la întrebarea numărul doi. Că de fiecare dată când am vorbit despre mine şi despre misiunea mea şi valorile mele a fost ca să răspund cuiva, ca să justific o acţiune sau o decizie, ca să mă fac înţeleasă. Dar eu pe mine nu m-am întrebat niciodată: "de ce trebuie să am grijă de mine?"

Şi asta cu existatul, mai e cum mai e. Birds and bees, enfants dans les choux, berze, cum vreţi voi, mami şi tati care s-au întâlnit bla bla. Dar copilul plusează întrebarea până să încerc eu măcar să reduc răspunsul la nivel biologic şi-mi clarifică:

- Adică nu cum m-am născut, ci de ce. De ce exist eu? 

Am început să scurm în minte după un răspuns, gândindu-mă că dacă reuşesc repede repede să-mi răspund mie la întrebările astea, pot adapta repede răspunsurile şi pentru ea. Şi nu ar trebui să-mi fie greu, nu-i aşa? Pentru că eu mă cunosc şi am adesea discuţii lungi şi profunde cu şi despre mine, nu-i aşa?

Întrebările au venit aproape lipite, dar ultima, pe lângă faptul că era cea mai recentă şi deci mai limpede, îmi părea şi cea mai simplă. Aşa că am vrut să spun ceva, în continuare gândindu-mă la mine, şi nu încă la copil, cum e că eu am un job care mi se pare cel mai important din lume, şi fac ce fac zilnic, şi schimb bucăţele infime de lume, de-aia sunt eu importantă. Şi apoi mă loveşte realitatea că un copil de 8 ani nu va înţelege asta cu jobul, că ea mai are o mie de ani de şcoală înainte până să se gândească măcar ce poate face pentru mapamond, că dacă zic asta o să ia toate meseriile din lume la rând să mă întrebe de fiecare în parte dacă sunt importante. Şi atunci am recalculat răspunsul. Nu e vorba de mine, e vorba de ea. De ce este copilul ăsta important? Şi pentru cine? În afară de planetă şi umanitate în general? Păi e cu siguranţă cel mai important lucru pentru părinţii lui. Deci, draga mea M*, da, eşti importantă, pentru că eşti iubită. Pentru că există atâţia oameni care te iubesc ca pe ochii din cap, de-aia eşti importantă! Şi spunându-i asta, deja vedeam totul mult mai clar. Şi vei merge la şcoală şi vei cunoaşte şi mai mulţi oameni care vor ţine la tine şi care îţi vor fi dragi şi vei fi din ce în ce mai importantă. Şi vei avea şi tu familia ta şi copiii tăi şi vei şi mai importantă. Din ce în ce mai importantă. Pentru o groază de oameni pe care acum nici măcar nu-i cunoşti.

Şi de aici, au curs atât de uşor şi celelalte două răspunsuri. Trebuie să ai grijă de tine pentru că eşti iubită. Pentru că eşti importantă. Pentru că cei care te iubesc au nevoie de tine întreagă. Pentru că dacă ai păţi ceva, ar fi foarte supăraţi. Nu, nu supăraţi pe tine, doar trişti. Foarte trişti. Tu trebuie să ai grijă de tine ca să poţi avea grijă de ei. De cei care te iubesc. 

Şi lovitura de graţie, pe care nu ştiu cât de bine am reuşit să i-o explic copilului, tu exişti tot pentru că eşti iubită. Pentru că ai fost iubită şi dorită chiar dinainte de a exista. De-aia exişti. De-aia te-ai întâmplat. 

Copila a înfulecat răspunsurile ca pe bomboane şi s-a întors la exerciţiu liniştită. Peste un sfert de oră am plecat de acolo clătinându-mă de parcă fusesem bătută şi apoi trecusem printr-o ploaie rece. Şi mergând mă tot pocneau răspunsurile mele din toate părţile. Nu sunt importantă pentru ceea ce fac, asta e ceva ce am devenit mai târziu, o alegere pe care aş fi putut s-o iau în orice direcţie. Aş fi fost la fel de importantă pentru ai mei, pentru cei câţiva prieteni pe care îi am, orice aş fi decis să mă fac. Aş fi fost la fel de importantă pentru că oamenii ăia ţin la mine. Şi de-aia trebuie să am grijă de mine. De-aia nu-mi permit să mai bat câmpii şi să mă ignor, pentru că trebuie să rămân întreagă şi puternică pentru cei care ţin la mine. Şi de-aia exist. Pentru că, undeva, demult, doi oameni m-au iubit înainte să mă vadă măcar. Chiar dacă pe urmă s-au încurcat lucrurile, chiar dacă pe urmă a trebuit să sap după motive de a continua să exist.

Dar asta e. Responsabilitatea de a fi iubit. De-aia nimeni nu are dreptul să dispară pur şi simplu. De-aia e responsabilitatea noastră să căutăm zi de zi motive să continuăm să existăm, chiar în zilele în care asta pare al naibii de greu şi nu vrem decât să ne dăm la fund şi să dispărem de pe radarul tuturor oamenilor ăstora care ne iubesc şi ne tot caută. Pentru că suntem importanţi. Pentru că suntem iubiţi.

Catastrofele dragute in parc

E luni, ora patru după-amiază şi tocmai mi s-a eliberat programul. În alte cuvinte, tocmai mi s-a anulat o lecţie. Mârâi un pic pentru banii pe care îi aşteptam dar pe urmă realizez că am şi mai mare nevoie de timpul câştigat pentru că am promis Episodul 1 astă seară şi eu încă mai am de colorat câteva planşe.
Este vorba despre o idee care mi-a venit săptămâna trecută şi pe care m-am grăbit s-o pun în practică până nu uit că doar mă ştiu. Eu şi procrastinarea suntem buni prieteni. Aşa că am deschis repede pagina cu Catastrofe Drăguţe şi m-am grăbit să anunţ cei 44 de fani ai paginii că ne pregătim de un serial. Aşa nu mai aveam cum scăpa. Că pe mine mă mai păcălesc, dar faţă de lume am tendinţa să-mi ţin cuvântul.

Mă duc pe insulă să stau sprjinită de salcie pe malul lacului. Nu-i cea mai elegantă parte din parc această insulă, e plină de copii care se bălăcesc în lac în chiloţi- da, da. ştiu şi ei că nu au voie - de familii la picnic, roşii ca racii cu burţile revărsate din costumele de baie neon cumpărate de la magazinul cu preţ unic.
Dar eu stau cu faţa la lac şi îi ignor. Aşa sunt eu blazată când am treabă de făcut. Şi mă apuc să colorez, că asta mi-a mai rămas de făcut.

După vreo jumătate de oră de colorat cu căştile în urechi (măsură de siguranţă şi confort anti-manea), realizez că am un spectator. Un băieţel de vreo 9-10 ani, bronzat tot, plin de pistrui, blond, stă pe vine şi se uită la desen cu nişte ochi albaştri uriaşi. Mă uit un pic cu coada ochiului la el şi analizez rapid situaţia. E în chiloţi ceea ce înseamnă că vine de la bălăceală. Voi fi sinceră şi voi recunoaşte că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după telefon şi camera foto de frică să nu rămân fără ele. Deşi mă flata interesul lui, sunt destul de păţită cu copilaşi dintr-ăştia şi deja îmi închipuiam că în spatele salciei de care eram sprijinită îl aştepta vreun tartor pregătit să înhaţe ce-mi sălta ăsta micu'. Mă puteţi judeca dacă vreţi, dar am promis să spun povestea asta pe de-a-ntregul. Şi oricum, în două secunde mi-am dat seama că Ciufuluci ignora cu desăvârşire toate bagajele mele, nu văzuse camera foto, nu-l interesa telefonul, nici măcar rucsacul aruncat neglijent un pic cam departe de mine. El rămăsese fixat pe desen. Urmărea creionul cu aceeaşi încordare cu care urmăresc pisicile mele câte o gâză care se mişcă lent pe perete.

Îmi dau căştile jos pregătită să interacţionez cu el. Mai stă un pic vrăjit şi până la urmă îndrăzneşte să vorbească:
- Astea matale le-ai desenat, bre?
- Da, eu le-am desenat. Uite!

Şi scot din mapa de plastic celelalte desene care alcătuiesc episodul. I se aprind ochii de surpriză şi ăsta e cel mai mare compliment pe care l-am primit până acum în cariera mea de ilustrator amator. De undeva de pe mal mai departe se aude :

- Cacaie, hai bă să sărim din salcie!
- Stai bă prostule, zice Cacaie (ăsta fiind fanul meu), că ia uite ce desenează tanti aici!

În câteva secunde apare şi Prostul. Tot în chiloţi, şi mai bronzat decât primul, dar un pic mai mare. Şi până să

reacţionez eu în vreun fel, m-am trezit că erau patru. Au făcut cerc în jurul meu pe iarbă şi se holbau la mine cum desenez. Nu mi-era clar ce voiau sau ce ar trebui să fac. Nu voiam să mă apuc de discursul ăla de învăţătoare :"Dar pe tine cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? De unde eşti? Ce sunt ai tăi? " deşi, sincer, muream de curiozitate să aflu ce-i cu ei. Mi-era clar că tocmai ieşiseră din lac cu toţii. Miroseau a apă cu alge şi a soare. Dar nu aveam habar cum să le vorbesc şi ce să le zic ca să nu fiu ca "doamna de la şcoală".

Până la urmă îmi pică fisa. Iau toate desenele care alcătuiau Episodul 1 şi le aranjez pe pătură în ordine. Exact ceea ce urma să fac acasă, în Photoshop. Uite mă, îmi spuneam, avanpremiera în parc! Şi le explic povestea. Vulpea asta cu cărţile se uită, aialaltă deschide uşa, buf! o trânteşte... Simplu, nu? Îi umflă râsul pe toţi.

- Hă hă a căzut în bot şi i se văd chiloţii!! râde unul lângă mine.

Succes! Acum încep să-i văd mai bine şi îi iau un pic la întrebări. Ciufuluciul care a venit prima dată, aka Cacaie, pe numele lui adevărat Niculae, e în clasa a patra, dar nu e stare să citească titlul benzii desenate. Ăsta care spera să vadă chiloţii vulpii, Narcis, are 11 ani jumate şi la toamnă merge în clasa întâi. Dănuţ are şi el vreo 11-12 ani dar nu comunică prea mult că e răguşit de tot. Edi, "prostul", e de fapt cel mai mare şi mai dezgheţat. E într-a cincea. Citeşte bine, din prima. Cu toţii sunt din comuna Pantelimon.

Mai stau ei ce mai stau şi până la urmă Cacaie îndrăzneşte să-mi ceară o foaie să coloreze şi el. Dar să-i
desenez eu ceva că el nu ştie. Mă execut. Din fericire, am la mine un caiet cu foi veline. Îmi cere o vulpe. Fac una asemănătoare cu protagoniştii mei din serial, dar fără haine.

- A mea e despuiată! Hă! Hă!

Se pune pe colorat cu concentrare. Edi îmi cere un leu. Animalul, nu banii. Dănuţ vrea un câine. Narcis se mulţumeşte tot cu o vulpe. Se face linişte. Colorează cu o concentrare de care nu cred că am văzut vreodată pe vremea când lucram la şcoală.

Mă ofer să întind pătura ca să stea şi ei pe ea deşi erau mulţumiţi să stea şi pe iarbă. Îşi trag hainele pe ei pentru că s-au uscat între timp dar şi din respect. Mă respectă fără să le cer asta. Fără să le fac vreo observaţie, fără să le impun nişte reguli. Se ceartă unul pe altul ca să nu împrăştie creioanele, să nu îndoaie hârtiile, să nu facă mizerie. Nu scot niciun cuvânt urât cât stau cu mine acolo, deşi sunt convinsă că de obicei vorbesc altfel. Discută între ei cum să-mi zică. Cacaie îmi zice "bre", dar este certat. Narcis zice "femeia asta" dar Edy, care merge la şcoală, îl corectează: "Doamna asta, bă prostule!". Încerc să-i conving să-mi zică pe nume, Daiana, dar nu le intră în cap pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva - oameni mari care nu fac fiţe.

Vine poliţia să-i amendeze pe cei care înoată în lac. Se panichează un pic, dar îi liniştesc repede: "Sunteţi pe mal, sunteţi uscaţi, sunteţi cu mine. Nu au de ce să se ia de voi." Îmi dau seama că mi i-am asumat. Că am zis "sunteţi cu mine"  de parcă eu i-am adus acolo. Dar ăsta e adevărul. Sunt cu mine. M-au cucerit ca pe o redută. Au venit. Au văzut. Au cerut creioane. Au înfipt steagul.

Şi mă uit la ei şi zâmbesc larg şi nu mai pot reacţiona. Cu riscul de a suna patetic, sunt copleşită. E o bucurie violentă asta pe care o simt eu acum. Una care îmi taie respiraţia. Şi în acelaşi timp cu bucuria asta uriaşă, un val de tristeţe la fel de mare. De ce sunt copiii ăştia atât de bucuroşi că i-am lăsat să coloreze? De ce are Narcis 11 ani şi nu merge la şcoală? De ce Niculae nu ştie să citească în clasa a patra? De ce nimeni nu şi-a dat seama niciodată că sunt în stare să facă şi altceva decât să umble toată ziua fără ţintă? De ce copiii ăştia tânjeau după desene colorate ca după apă? De ce copiii cu care am lucrat eu în şcoală erau plictisiţi de viaţă şi nu se mai puteau bucura de nimic? Şi nu vreau explicaţii, nu vreau să judec pe nimeni, nu vreau să dau vina pe nimeni. Dar voi face tot ce îmi stă în putinţă să întreţin oaza asta pe care au construit-o ei aici. Pentru că e invenţia lor nu a mea. Nu eu i-am chemat. Nu eu le-am oferit hârtie. Au cerut ce au avut nevoie şi s-au pus pe treabă. Nu au cerut bani, nu au cerut apă, nu au vrut mâncare, nu au cerut să plece cu vreun creion. Şi-au luat doar desenele cu ei şi se certau unul pe altul, plecând: 

- Bă, eu îl păstrez pe al meu. Tu să nu fii bulangiu să-l arunci!  

---

Mă gândeam în timp ce scriam articolul la scena aia în care Micul Prinţ îi cere aviatorului să-i deseneze o oaie ca să-i cureţe planeta de baobabi (S'il te plaît, dessine-moi un mouton!). Ai mei cereau un câine poliţist, un castel, un steag, o casă, fiecare ce avea nevoie.

Două săptămâni de război - probleme de crazy cat lady

Imediat după Paşte m-am întors de acasă cu o mie şi unul de gânduri şi de probleme ce trebuiau rezolvate. Toate urgente, toate importante, toate având impresia că sunt cele mai importante de pe pământ. Datorii materiale, morale, inimi frânte, a mea, ale altora, probleme de sănătate, ale mele, ale altora...

Şi colac peste pupăză, mă prinsesem de vreo săptămână şi un pic că e ceva în neregulă cu Musette şi după ceva panică şi îngrijorare m-am prins că acel ceva e o burtică plină de pisoi. Şi mă simţeam ca o mamă de adolescentă cu burta la gură. Sau mai rău, mă simţeam eu ca o adolescentă cu burta la gură, de parcă eu căram o sarcină nedorită după mine, de parcă eu urma să am pisoi. Adică copii. Adică - mă rog, pisoi. 

O mie şi una de întrebări şi de probleme. Ce fac eu cu încă o pisică? Dacă se întâmplă ceva cu Musette, dacă o să aibă probleme? Cum o să reacţioneze celelate pisici? Dacă atacă puii? Dacă îi omoară? Cum le spun prietenilor şi lui tata? Ce-o să zică? Or să mă certe? Exact cum spuneam, de parcă eu am rămas cu burta la gură, nu pisica. 

Şi în plus, scrisoare de la bancă, scrisoare de la Vodafone, chiria se plăteşte peste o săptămână, nu mai am ţigăăăărrrrrrrriiiii, iar majoritatea copiilor sunt încă în vacanţă iar veniturile mele sunt ciuntite serios de treaba asta.

Şi până la urmă, în mijlocul tuturor calculelor şi stratagemelor pe care le mă străduiam să le scornesc ca să mă scot cumva la liman, fix acum două săptămâni, pe vremea asta, pe Musette o apucă chinurile facerii şi îmi toarnă PATRU pisici în plus. Despre cum a fost asta, altă dată, că merită o pagină separată. Dar deocamdată doar despre panica ce m-a cuprins după. 

Şi pe lângă toată panica mea, adaug-o şi pe cea a prietenilor şi a lui tata care după şocul iniţial ajungeau repede la capătul calcului şi exclamau: ŞAPTE! Tu ai acum ŞAPTE pisici! 

Şi cu gândul ăsta m-am târât în astea două săptămâni, asta printre toate celelalte chestii urgente şi importante care trăgeau de mine în toate părţile. Şi da, ştiu că sunt o mie şi unul de lucruri mult mai grave decât să ai şapte pisici dintre care patru nici nu pot fi numite pisici nici acum, două săptămâni mai târziu, cel mult şobolani cu plămâni puternici. Dar pentru mine a fost picătura. Ştii tu care, aia care umple paharul şi dă pe lângă. Paiul ăla din engleză, care rupe spinarea cămilei. 

Că m-a făcut mototol realitatea asta nouă aşa că am intrat pe pilot automat, că asta mă salvează de obicei.

Am mers la toate meditaţiile pe care le mai aveam, am venit acasă, am hrănit pisicii, m-am hrănit pe mine, am supravieţuit cumva. Am dormit vreo trei zile şi pe urmă m-am speriat un pic. 

Da, da, toată lumea îmi zice că e bine că mă odihnesc dar eu nu dorm să mă odihnesc, dorm ca să nu gândesc. Mă uit la un serial cretin şi desenez copăcei. Mă păcălesc că am un plan. 

Până duminică seara când am ieşit în parc pe la 9 seara, după o furtună cu ploaie şi grindină. Şi am înviat un  pic. Ieri am pus laba pe tastatură şi am produs un articol deşi mi-era greu să cred că o să reuşesc, că doar mai începusem acelaşi articol de vreo 5 ori până acum. Dar l-am dat gata la 3 dimineaţa şi azi am fost iar la copii şi am avut o zi plină şi mi-am amintit ce am de făcut - de învăţat, de scris, de citit, de desenat, de crescut pisici, de trăit fie ploaie, fie vânt. 

O să mă mut, poate, curând. O să cresc pisoii şi o să le găsesc căsuţe, poate. O să fiu femeia nebună cu şi mai multe pisici. Dar o să trăiesc. Şi de data asta. 

Day 49 - parcă acolo rămăsem, nu? Compot de lychee pentru prima dată în viaţă :)

Day 38 - Un pic de introspecţie

Sunt două zile de când nu mă opresc din mers. Şi sunt epuizată, pentru că merg şi gândesc, gândesc şi merg şi întorc acelaşi lucru pe toate părţile şi abia acum îmi dau seama că de fapt nu îmi trebuie un răspuns.

Că eu nu caut Calea, singura cale care să mă aducă spre singurul loc, ci îmi e de ajuns o nouă direcţie.

Că nu am un punct fix în care trebuie să ajung, şi că nu mă deranjează că nu ştiu pe unde să merg.

Că toate bornele kilometrice lângă care mi-a plăcut să mă opresc şi să stau o vreme, toate monumentele cu care mi-am făcut poze, nu erau pe nicio hartă. Că îmi place să merg pur şi simplu şi să văd unde mă duce.

Nu contează unde mergi, contează cum mergi. Şi eu m-am hotărât să merg frumos şi blând. Să nu merg pe covorul roşu şi să nu merg pe cadavre, să nu merg spre altare, fie ele de nuntă sau de sacrificiu. Să merg cu ochii deschişi şi cu inima deschisă. Uneori mai merg cu urechile închise, să filtrez realitatea prin muzica din căşti.

M-am hotărât că trebuie să merg şi să nu mă întorc, să tot merg înainte, am încredere în drum. Drumul mă duce acasă, mă duce de-acasă, mă duce la ei şi la ele şi adesea mă duce la mine. Drumul fuge pe sub mine aşa cum vrea el, mai repede sau mai încet, prin ploaie sau prin vânt, prin mulţimi şi prin pustietăţi. Acum mi-e clar că e drumul meu şi că mă pot opri să miros trandafirii, vorba cântecului, când şi cât vreau eu şi că, fidel, drumul va fi tot acolo când am să pornesc din nou. Pentru că sigur voi porni din loc.

Mi-e clar că nu pot sta decât foarte puţin. În fiecare săptămână mă străduiesc să-mi dau seama unde îmi place mai tare, acasă la Bucureşti sau acasă la Roşiori şi răspunsul e mereu "dincolo". Îmi place unde nu sunt. Ceea ce nu înseamnă că nu-mi place unde mă aflu ci că am mereu viermele ăsta care mă pune să plec. Acasă, vreau să călătoresc. În călătorie, vreau să mă întorc. De fapt, mişcarea este ceea ce tânjesc. Nu destinaţiile. Îmi place să merg, să văd ce se poate vedea, nu caut lucruri şi oameni, de aceea găsesc ceea ce nu se poate găsi căutând. Locurile uitate de lume, oamenii care nu sunt obsedaţi de destinaţii şi happy-enduri şi poveştile. Poveştile nu se pot găsi stând pe loc. Am să cumpăr hărţile ca să nu mă rătăcesc şi am să uit să le consult. Am să mă rătăcesc şi are să-mi pară bine.
Da, uneori se înfundă şi uneori mă duce pe marginea prăpastiei. Şi am să sar iar şi după ce mă peticesc bine am să continui să merg.

Aşa că chiar nu contează unde mă duci. Dacă eşti dispus să mergi în aceeaşi direcţie o zi, o noapte, o lună, un an, am să merg blând lângă tine. N-am să-mi înfig steagul pe sufletul tău, nu am să mă ancorez cu ghearele în gâtul tău. Dar, măcar o vreme, voi accepta să merg sub umbrela ta şi cu viteza ta ca să nu fiu numai singură mereu. O vreme numai şi apoi, din nou, drumul meu.

Oamenii din jurul meu

Oamenii din jurul meu nu sunt doar siluete de mucava înfipte de-a lungul drumurilor mele pentru decor.
Ei nu sunt manechine de butic care să-mi arate cum să mă îmbrac pentru a avea succes.
Oamenii din jurul meu nu sunt termeni de comparaţie, nu sunt standarde la care să aspir sau de care să mă feresc.
Oamenii din jurul meu nu sunt piese de muzeu de contemplat sec din când în când ca să-mi scriu apoi recenziile acide.
Oamenii din jurul meu nu sunt obstacole de care trebuie să mă feresc.
Oamenii din jurul meu nu sunt schele şi contraforţi.

Oamenii din jurul meu nu sunt unelte şi maşini. 

Oamenii din jurul meu nu sunt rampe de lansare şi nici covoare roşii. 

Oamenii din jurul meu nu sunt spectatorii de la care să aştept urale sau fluierături.
Oamenii din jurul meu nu sunt tot timpul frumoşi.
Oamenii din jurul meu nu sunt întotdeauna urâţi.


Dar mai ales, oamenii din jurul meu nu sunt greutăţi atârnate de picioare.
Şi oamenii din jurul meu nu sunt ziduri de închisoare.

Day 4 - company

Astăzi este despre companie.


Despre cei cu care am petrecut ieri după amiaza şi seara, încât am ajuns acasă râzând în hohote, după o zi nu tocmai reuşită.

Despre cum m-am trezit azi în sfârşit fără alarmă şi cu feţele astea lângă mine.

Despre o după amiază faină şi îndelung aşteptată cu o prietenă veche, în care am învăţat în sfârşit să fac o lalea de hârtie.

Day 3 - Pâine caldă

Pentru că am zile care încep la 8 dimineaţa şi se încheie la 9 seara, pâine, dacă cumpăr, iau de obicei de la supermarket, dintr-aia ambalată care ţine mult. 

Azi am stat acasă să-mi apăr intimitatea şi pisicile de comisia de verificare a apometrelor. Fac curat întruna de la 9 dimineaţa. Pe la 14 iau o pauză şi pentru că nu am nimic de mâncare, cobor la magazin. Ajung la brutărie (!) şi iau pâine. E fierbinte. Îmi aminteşte de copilărie. De dimineţi cu pâine caldă şi lapte cu zahăr. 

Mănânc o bucată pe drum, goală. 

DAY 2 - pentru că m-am făcut mare

Azi nu am poze, şi da, ştiu că sunt 2 postări din 6 martie. Asta de acum e pentru azi, 6 martie. Cea de mai jos era valabilă pentru miercuri.

Nu am imagini pentru că nu era locul potrivit. M-am trezit azi năucă de parcă am băut sau am plâns toată noaptea deşi nu am făcut niciunul dintre aceste lucruri. Şi m-am îmbrăcat ca de obicei, cu fusta mea gri şi ciorapii mei coloraţi şi bocancii mei complet neeleganţi. Aveam un smoc de păr răsucit ca un tirbuşon, fix în frunte, care n-ar fi stat nici lipit cu superglue. Dar m-am dus la prima meditaţie şi mi-am făcut treaba.

Am fost într-o ceainărie şi am băut ceai cu mirodenii şi am luat o foarte gustoasă quiche cu spanac ca brunch şi am fost fericită.
Apoi am fost într-un birou de avocat şi m-am ocupat de lucruri serioase, de oameni mari. Şi când am plecat de acolo, prin băltoace, prin ploaia îngheţată, am crescut brusc. M-am făcut mare. Şi a fost frumos.

Pe urmă am intrat în MacDonalds la budă, să-mi ridic ciorapii că mi se lăsaseră în vine. Mai târziu am ajutat un copil să-şi scrie prima povestire SF şi am râs. Pentru că sunt ceea ce sunt şi mi-e bine.

Day 1- Pentru că azi e cel mai greu

Am văzut acum ceva vreme moda asta cu #100happydays şi mi-am zis că e o idee faină. Mă pregăteam să plec la Praga pe vremea aia şi ştiam că va fi frumos şi voi fi fericită aşa că am considerat că aş trişa să încep tocmai atunci, când mi-ar fi fost atât de simplu să găsesc ceva frumos în fiecare zi.
M-am întors tot fericită şi mi-a ţinut de foame o vreme.
Până azi. E sfârşitul unei zile care s-a nenorocit din ce în ce mai tare încă de azi dimineaţă, încât până seara nu mai ştiam sigur de ce nu mă fac ghem într-un colţ să plâng, să-mi treacă.
Aşa că încep azi. Încep azi pentru că azi e greu şi pentru că azi am nevoie.

O să mă ascund aici pe blog, doar pentru prietenii mei. Nu ţin neapărat să împărtăşesc cu toată lumea micile mele fericiri. Dar ele sunt aici. Sunt mereu peste tot, dacă reuşesc să ţin capul sus să le văd.

Azi e greu, dar am o floricică şi îmbrăţişarea copilului care mi-a oferit-o. Şi cu tot ce a mers prost azi, din îmbrăţişarea aia pot trăi o vreme.

Prieteni puternici şi independenţi - instrucţiuni de folosire

Preambul

La două secunde după ce scuipasem nervoasă că :"Eu sunt o femeie puternică şi independentă", am călcat strâmb pe bordură şi m-am prăvălit în stratul de flori de pe marginea trotuarului. Toate pungile de cumpărături mi-au aterizat în cap, împrăştiindu-şi conţinutul pe toată strada. Cine a avut şansa să treacă pe acolo în clipa aceea a putut vedea o tembelă cu cracii în cap şi cu nasul între panseluţe, pe S., terifiată de incident, fiind convinsă că nu se poate să nu-mi fi rupt ceva la cât de tare am izbit pământul şi probabil chiloţii mei noi nouţi care săriseră din plasele aruncate pe asfalt.

Pe net i se spune acum "instant karma". Făcusem pe dura cu două secunde înainte, să n-o las pe S. să mă ajute cu bagajele şi na de-aici, panseluţe în dinţi.

Biata fată m-a ridicat, m-a scuturat de ţărână, mi-a adunat chiloţii şi a avut diplomaţia să nu-mi scoată ochii cu ce-am zis. Cel puţin nu în primele 5 minute. Un pic mai încolo, după ce şi-a revenit din şoc, a compensat tăcerea iniţială urlând la mine că sunt nebună şi că nu o să mor dacă las pe cineva să mă ajute din când în când. În ceea ce mă priveşte, eu am reacţionat ca de obicei. Aveam picioarele gelatină de la sperietură dar râdeam cu grohăituri ca apucata şi din când în când mă umfla plânsul, de draci, că sunt de-a dreptul proastă, că nu se poate ca un om inteligent să facă aşa ceva. Şi mai cu plânsul, mai cu râsul, S. m-a adunat din şanţ, m-a urcat într-un taxi, şi m-a dus acasă, în siguranţă. A câta oară făcea asta şi de câte ori a mai fost nevoită să o facă mai târziu? Din păcate, după vreo douăzeci şi ceva, am pierdut firul. Deja nu mai numără nimeni. Sunt ce sunt.

Suntem mai mulţi
M-aş simţi mult mai prost dacă mi s-ar întâmpla numai mie. Dar nu e niciodată aşa. Conform teoriei că :"cine se aseamănă, se adună", sunt înconjurată de prieteni dintr-ăştia puternici şi independenţi care nu s-ar lăsa ajutaţi nici dacă ar rămâne în fundul gol pe stradă. Sau măcar, să nu le spui că-i ajuţi.

Mai toţi prietenii mei se pot lăuda că au făcut ceva de capul lor în viaţă, că sunt mai independenţi, aşa. Vreo doi care se descurcă singuri în oraşe străine de la 14 ani, vreo doi care au crescut fără un părinte sau altul, vreo doi care au crescut fără nici un părinte, vreo doi care muncesc demult şi care nu au cerut niciodată bani de acasă, vreo doi care şi-au asumat mari riscuri în carieră şi au reuşit, vreo doi care călătoresc în jurul lumii singuri, varii combinaţii din cele de mai sus şi aşa mai departe. Punctul cu adevărat comun e că tuturor ne place, de obicei, să facem caz de cât de puternici şi independenţi suntem noi. Şi cel mai mare tam-tam, cel puţin eu una, îl fac când sunt mai adânc în rahat decât oricând. Cu cât sunt mai vulnerabilă, mai speriată, mai obosită, cu atât strig mai tare că eu mă descurc şi nu am nevoie de ajutor. Bineînţeles, dacă m-ar lua în serios toată lumea de fiecare dată când fac eu demonstraţii dintr-acestea de bravură, şi nu mi-ar ţine nimeni uşa deschisă măcar, aş face o mică criză, măcar pe dinăuntru, pentru că "uite, nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu are grijă de mine...".

Păi şi cum s-o dai să fie bine? Cum să reacţionezi când ai de-a face cu momente în care îţi e clar că tembelul o să-şi rupă gâtul dacă nu îl ajuţi dar ştii că dacă te oferi să faci ceva, o să-ţi spargă capul şi o să se simtă jignit/ subestimat/ sufocat/ violat?

Varianta 1: Ajutorul din umbră.
Sunt în chicinetă, la serviciu. Vreau să îmi fac ceai dar nu mai e destulă apă în samovar ca să curgă prin micul robinet. Am ideea genială să aplec un pic samovarul spre mine ca să fac apa să curgă. B. vine încet lângă mine şi ridică micul ceainic cu esenţă de ceai de pe samovar fix în clipa în care urma să-mi cadă pe picioare şi să mă opărească. Nu a zis nimic. Ştia probabil că dacă încearcă să mă avertizeze, nu voi înţelege la timp şi până terminăm noi de dezbătut ce a vrut să zică, aş avea deja arsuri pe mâini şi pe picioare. Am fost atât de şocată când mi-am dat seama ce era să fac, încât nu cred că am reuşit să-i mulţumesc nici până azi. Deci, mon cher, mulţumesc!


Varianta 2: Urlă până pricepe
S. coboară din barcă la Dunăre şi refuză să fie ajutată de barcagiu să păşească pe mal. Ştim, ştim, puternică, independentă. Încă ameţită de ruliu, primul pas pe mal e timid şi legănat şi, într-o secundă, S. aterizează într-un tufiş de pe marginea apei. Nu cade în apă. Aşa avem noi noroc, facem tâmpenii dar nu trecem de un anumit nivel de catastrofal. O văd peste câteva minute mergând îmbufnată spre autocar, se mişcă repede şi apăsat. Dacă stă foarte serioasă, îşi închipuie, nimeni nu va fi observat nimic. M. vine în spatele ei, îndoită de râs şi roşie ca un rac. S. trece pe lângă mine şi dă să se urce în autocar, să scape de noi. B. îi zice printre dinţi: "Scutură-te, că eşti plină de frunze". Se întoarce şi se uită urât la noi. I se pare că facem haz de necaz. Când tocmai ai ieşit dintr-un tufiş, ţi se pare că tot universul conspiră împotriva ta. B. insistă:"Ai frunze pe tine, pe pantaloni, scutură-te". Eu îl susţin, încerc să-i explic că aşa e, dar mă umflă râsul. De pe scara autocarului, S. ne aruncă o privire tăioasă. Chiar să facem mişto de ea în halul ăsta, am dezamăgit-o complet. Până la urmă, B. îşi pierde răbdarea şi urlă:"Femeie, ai frunze în fund! Nu te urca aşa în autocar!". Într-un final pricepe, mulţumeşte şi mă pune să o ajut să se scuture de frunze. O fac cu dragoste şi îndoită de râs. Asta e, dacă mă pocneşte, mă pocneşte. Dar câteodată, trebuie să te ajute cineva să-ţi scoţi frunzele din fund.

Varianta 3: Iubeşte-i oricum
Acum o săptămână fac un efort supraomenesc să mă întâlnesc cu S. în oraş. Pentru că am nevoie, sunt obosită şi supărată şi surescitată de plecarea în călătorie, trebuie să vorbesc cu ea. Mă simt mai obosită şi mai supărată şi mai surescitată decât par. Sau decât vreau să par. Mă ştie, mă cunoaşte, nu păcălesc pe nimeni. Cu multă dragoste şi grijă, se oferă să mă conducă la maşină. Doar atât. Îmi dau seama că nu am reuşit s-o păcălesc, şi explodez şi îi sar în cap să nu mă mai cocoloşească că mă descurc. Mereu mă descurc, oricum. Dau cu parul, ştiu, dar nu am încotro. E sistemul meu de apărare. Peste două minute, în maşină, mă sună- cică dacă sunt bine. Tot pe mine mă întreabă. Eu o fac cu ou şi cu oţet, tot mă iubeşte.

Ăştia suntem. Am scris despre gafe, dar e ceva general. Chit că e vorba despre ridicat tolomacul din ţărână sau despre suport moral când unul dintre noi e preocupat de ceva grav, sau de un sprijin mai mare, material, să ne dai ceva sau să faci ceva pentru noi. Aşa funcţionăm, ăştia care a trebuit sau am ales să ne descurcăm de capul nostru. Ne sufocă grija altora. Vrem să facem bine dar ne e greu să acceptăm să ni se facă concesii, sau declaraţii dintr-acestea dezinteresate de afecţiune. O ofertă de ajutor sau o vorbă de încurajare poate să sune uneori ca o pomană şi ne simţim jigniţi. Alteori, sună ca şi cum cineva încearcă să-ţi invadeze intimitatea. Ca un mic viol.

În ultima vreme m-am trezit zicând adesea "Ţie să-ţi fie bine, mie îmi trece". Şi din partea cealaltă, vine ecoul:"Ba nu, şi ţie trebuie să îţi fie bine. Lasă, că îmi trece mie." Ceea ce înseamnă, că până la urmă, sistemul funcţionează. Suntem toţi protejaţi, chiar dacă nu ne place să ştim asta.

Mai bine mai tarziu...

E deja octombrie şi cred că e momentul să mă opresc un pic din alergat şi să îmi fac un pic ordine în gânduri. Astăzi despre tupeu, prieteni şi pasiune. Pe scurt, despre fericire. 

Prin primăvară, am luat o decizie. Poate una dintre cele mai grele de până acum. M-am hotărât că eu trebuie să rămân profesor şi că tot ce fac trebuie să se îndrepte spre asta, cu cât mai puţine detururi posibile. 

Eram nefericită. Nu nefericită în sensul de tristă sau deprimată, deşi erau zile întregi în care mă bălăceam şi în zeama asta. Eram nefericită- nemulţumită, furios de nefericită, nefericită-trebuie-să-plec-trebuie-să-plec, atât de nefericită. Nu aveam un job imposibil sau complet rupt de domeniul meu de interes. Nu lucram cu oameni răi, ba chiar am colaborat foarte frumos cu ei şi după ce am părăsit firma m-au susţinut neaşteptat de mult în demersurile mele. Neaşteptat pentru că eram atât de convinsă că viaţa mea e o nenorocire încât nu mă aşteptam să mă ajute nimeni niciodată, pe gratis. Şi totuşi, foştii mei angajatori m-au ajutat. Au fost extrem de înţelegători cu plecarea mea, m-au plătit corect, mi-au urat drum bun, ne mai întrebăm de sănătate din când în când, am continuat să pictez pentru ei la grădi. 

Tot episodul ăsta a fost ceva nou şi pentru mine, am înţeles ce înseamnă "Să îţi laşi uşi deschise" pentru că, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, acum că tot m-am apucat să scuip tot, că am obiceiul să trântesc uşile la ieşire şi să nu mai calc prin locurile de unde am plecat. Nu m-am vindecat complet de mania asta, dar mai lucrez la ea. 

Din nefericire, am procedat aşa de mai multe ori chiar şi cu oameni, chiar şi cu oameni care mi-au fost cândva prieteni, pentru că mi-era greu să susţin şi să întreţin o relaţie multă vreme. Pentru că, după o vreme, mă lăsam cunoscută şi oamenii căpătau dreptul de a mă trage de urechi sau de a-mi cere ajutorul oricând şi oriunde şi atunci mă căram. Pentru că era prea mult. Pentru că nu puteam fi a altora, pentru că nu puteam să mai dau ochii cu cineva care mă cunoştea şi care ar fi observat că la un moment dat, m-aş fi contrazis în credinţe şi acţiuni. Aşa că, după o vreme, dispăream, nu mai răspundeam la telefoane, nu eram niciodată acasă, nu aveam niciodată timp, şi cu timpul, lăsam relaţia să se dilueze. Din păcate, cine m-a cunoscut mai demult ar putea spune că nu sunt tocmai de încredere, şi e ciudat, pentru că eu tot timpul m-am crezut blândă şi bună, şi genială şi niciodată în eroare. Dar uite că uneori şi eroii închipuiţi se dezumflă. 

Primii oameni care au reuşit să mă oprească din picaj au fost şoriceii mei dragi din Familia Urbană. (Vezi imaginea alăturată). N-aş putea spune de ce. Mai ales că a fost un moment în care eram cât pe aci să-i dispar şi pe ei. Era o vreme ciudată, când îmi concentram toate eforturile pentru salvarea unei relaţii "amoroase", vorba aia, care se ducea de râpă de multă vreme. Şi eforturi înseamna mai ales întins pelteaua, că de făcut ceva concret nu eram în stare nici eu nici el, mai ales că fiecare dintre noi eram convinşi că e exclusiv responsabilitatea celuilalt să mai repare ceva. 

Deja începeam să mă dualizez. Îi aveam pe ei, noii şi frumoşii mei prieteni care aveau încredere în mine şi care se bazau pe ceva ce văzuseră la mine, ceva care mie îmi era neclar, translucid, ireal. Îl aveam pe el, pe care îl iubeam în felul meu, dar de care mă agăţam cu disperare, cu frică de a nu rămâne singură, el care mi-a zis odată: "Ce mare lucru faci tu dacă eşti profesoară?". Şi nu vroiam să lipesc una cu alta, nu vroiam ca el să ştie că de fapt, mie chiar îmi place ce fac, că nu mă mai văd făcând altceva toată viaţa, că orice s-ar întâmpla, eu nu voi renunţa niciodată la schimbat lumea... Şi îi aveam pe ei, care înţelegeau perfect treaba asta, dar nu vroiam să mă ştie slabă, la cheremul hormonilor, chinuită de pasiuni domestice... De-aia Ei şi El nu s-au întâlnit aproape niciodată. Şi de-aia el nu m-a văzut niciodată de-a dreptul pasionată de ceva, fericită, iubită şi apreciată de prieteni noi pe care el nu îi cunoştea, iubind şi apreciind pe altcineva în afară de el. 

Aşa că pe vremea când încercam să îl salvez pe el, m-am rupt aproape o lună de ei. Nu am mai răspuns la telefoane, nu am mai citit emailuri, nu am mai deschis facebook-ul. Aveam o fantezie ciudată, că dacă ei ar dispărea cu totul, nu m-ar mai vedea nimeni cum mă umilesc încercând să salvez ceva destructiv şi inutil. Bineînţeles că tot trebuia să îi văd la un moment dat că doar lucram în acelaşi loc şi spre şocul meu, când ne-am revăzut, am fost luată în braţe în loc să fiu luată la şuturi aşa cum sperasem eu în nebunia mea. Şi a trebuit să rămân cu ei, pentru că nu mă mai luase nimeni în braţe până atunci, aşa degeaba. Şi pentru că le păsa. 

Bineînţeles că povestea de grande amore s-a dus de râpă până la urmă, moment în care tot oamenii ăştia s-au strâns în jurul meu, zdravăn şi bine, ca nişte atele care mi-au ţinut spiritul drept până am reuşit să mă ţin iar singură pe picioare. 

Când am plecat din locul unde eram împreună, am ştiut că orice s-ar întâmpla şi oriunde aş ajunge, nu de ei fugeam, şi că oamenii ăia trebuie păstraţi. Când unul dintre noi a plecat peste mări şi ţări, nu am simţit nevoia să îl trag de mânecă înapoi pentru că ştiam că oricât de departe ne-am duce, ce avem noi nu se mai strică niciodată. 

În primăvară, m-am hotărât că trebuie să schimb iar ceva, să mă apuc serios de tot ce am vrut să fac vreodată, de ce nu, de ce să nu fac pur şi simplu ceea ce îmi place? De ce să fac compromisuri? După zeci de discuţii cu oamenii mei, ore întregi la telefon, mailuri kilometrice de peste mări şi ţări, scandaluri face to face, m-am hotărât că trebuie să plec din jobul de secretară/ trainer pentru că nu sunt fericită, şi am realizat că asta nu avea legătură cu jobul în sine ci cu mine, eu eram stricată, eu trebuia să mă repar. Mi-am luat inima în dinţi şi ca precauţie, ca să nu mă mai răzgândesc cumva, am lipit pe uşa de la bucătărie, unde să-l poată vedea toţi: "1 MAI". Când au venit pe la mine, au întrebat ce înseamnă aia, am explicat, şi a doua zi mi-am dat demisia. Am amânat un pic data plecării până la 15 iunie dar era deja făcută. Acum stau şi mă gândesc că ea avea dreptate, eu chiar am avut nevoie să fi toţi pe lângă mine când am făcut-o, ca să pot. 

Şi de la 15 iunie am început să bântui. Nu aş fi putut bântui toată vara fără ajutorul prietenilor mei, care m-au susţinut moral şi chiar şi un pic financiar. Pe scurt, nu m-au lăsat să mă mut la Roşiori şi bine au făcut. Deşi a fost destul de greu să îi explic lui tataie ce fac eu acum, dacă nu mai am patron. "Adică, acum, dacă n-ai servici, cum îţi zice ţie? Ce eşti tu?"

Acum e octombrie. Am meditaţii de dimineaţa până seara. Momentan, cu meditaţiile pe o săptămână plătesc chiria. Nu mai caut joburi pentru că nu mai am timp de asta. 

Fac exact ce îmi place. Bineînţeles, nu e tot timpul perfect. Mă întristez când dau peste o temă nefăcută sau un verb neregulat neînvăţat, dar cum astea sunt cele mai mari probleme peste care pot da într-o zi, mă consider fericită. 

Am întâlnit oameni frumoşi din nou, cum ar fi cursanta mea care citeşte şi vrea să se apuce de blogăreală. Mama unei eleve, care mă îndoapă de cărţi şi care a preferat să îşi petreacă ziua de naştere în compania mea. Ioana, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, într-o dimineaţă, în Gara de Nord. Mămica de băieţi care vrea să-şi crească copiii cu scene din Micul Prinţ pe pereţi, pe care să le desenez eu. 

Am primit o dedicaţie la pian de la o fetiţă de 6 ani jumate. 

Şi mi-a fost clar atunci că nu am să mai fug niciodată. Că pentru asta merită să muncesc. 

Puţin Paler

Binecuvântează ocazia de a-ti aparţine în întregime. Singurătatea e o tarfa care nu te învinuieşte că eşti egoist.

O. Paler - Viata pe un peron

THANK YOU!

Azi ai schimbat lumea. Stiu ca stii asta deja, ca doar cu asta te ocupi zilnic, dar ai mai atins ceva undeva and things will never be the same again. Nu te speria, you're safe, nu ti se va intampla nimic curand. N-am sa te astept dupa colt cu un buchet mare de flori si n-am sa te fac de ras in fata prietenilor. Iti multumesc doar acum aici si ca sa fie bine, fii in continuare bland, zi-mi TU, si nu ma mangaia in raspar.