Casa cu pisici negre

Când eram copil, pentru vreo patru ani am trăit la casă. Era o casă micuţă şi drăguţă, cu o curte modestă şi veceu în fundul curţii. Am avut grădină şi vie. Ai mei au încercat să crească şi găini dar cum nu prea se pricepeau la asta şi aveau şi o milă iremediabilă de animale, până la final, am ajuns să avem un pui de companie. Îl chema Tomi, ca pe ketchup, şi era anorexic, probabil, pentru că nu a crescut niciodată mai înalt de 20 de cm deşi a trăit aproape un an în lux, în casă, în bucătărie.

Aveam şi o pisică neagră şi un iepure cu care ne-am cărat de la bloc unde locuisem înainte. Bineînţeles, ne-am luat şi câine. Bineînţeles, pisica a făcut pui. Mai mulţi. Toţi negri. La un moment dat aveam 8 pisici negre în curte, un câine, un iepure şi un pui rahitic.

Pisica, pe care din lipsă de imaginaţie, o chema Pisi, am adunat-o de pe stradă.  Evident, nu eu, căci eram prea mică pe atunci pentru decizii de-astea. Ai mei au luat-o. Iepurele îl aveam deja, pentru că le cerusem alor mei să vină Iepuraşul de Paşti în persoană. Aveam vreo 8 ani şi ştiam clar că nu există; făceam pe prostul pentru că aveam fantezii cu tata îmbrăcat în costum de iepure. Doar se îmbrăcase în Moş Crăciun an de an, de ce nu s-ar îmbrăca şi în iepure? Ai mei au înţeles altfel problema şi mi-au luat un pui de iepure adevărat. 

Înainte de Rică (din nou, lipsă de imaginaţie) mai avusesm temporar vreo două pisici, un câine, o şopârlă, doi peşti (doi pui de caras, pescuiţi în mod tradiţional, care au supravieţiut printr-o minune şi pe care i-am ţinut aproape un an în acvariu) şi o călugăriţă. Animalul, nu faţa bisericească. 

Câinele l-am luat dintr-o grămadă de pui fătaţi în spatele unei terase din parc. 

Când ne-am mutat de la casă, a trebuit să plecăm fără animale, şi, chiar dacă nu mai aveam decât 2 pisici şi câinele între timp, le-am găsit şi ăstora case. Nu am  lăsat niciodată un animal pe stradă. 

La o vreme după, am adunat eu de data asta o pisică de pe stradă. O cheamă tot Pisi şi îl terorizează pe tata de vreo 9 ani. Când am venit în Bucureşti, am rezistat fără animale în timpul facultăţii şi un pic după. Pe urmă m-am ales cu 3 pisici. 

Da, ştiu, crazy cat lady e destinul meu, dar încă nu sunt convinsă că e un lucru rău. 

De vreo 5 ani încoace, tata are în curte o altă căţeluşă adunată de pe stradă şi acum şi pe puiul ei de vreun an. Ăsta micu are lăbuţele din faţă strâmbe din naştere şi n-o să fie niciodată câine de pază, deci nu a vrut nimeni să-l adopte. Tata creşte un câine inutil. 

Pe scurt, am crescut cu animale. Am crescut strâmb pe alocuri din multe motive, dar am crescut tot timpul cu responsabilitatea unor fiinţe pe care le-am salvat de la pieire şi pentru a căror fericire trebuia luptat. Am crescut cu părinţi care au făcut greşelile lor în multe feluri dar pe care i-am văzut plângând pentru animalele noastre. Am crescut cu grijă, cu înţelegerea noţiunii de grijă pentru celălalt, chiar dacă celălalt are blană sau fulgi sau solzi. Într-o familie unde oamenii s-au certat urât multă vreme, dar au avut tot timpul grijă de mine şi de animale, am înţeles blândeţea. Am înţeles că blândeţea rămâne întreagă în oameni chiar şi atunci când furia răzbate. Am înţeles iubirea într-o familie care n-a rămas întreagă până la sfârşit, pentru că faţă de oameni, iubirea se poate disimula, dar faţă de un animal nu te poţi preface că iubeşti.

Am trăit şi trăiesc cu animale pentru că am nevoie de fiinţe în jurul meu care să fie tot timpul sincere. Pentru că în copilărie când era totul urât în jurul meu şi mergeam plângând la culcare, veneau cele 8 pisici şi se tolăneau pe lângă mine torcând. Pentru că atunci când am făcut 18 ani, tata  a fost bolnav o vreme iar Pisi, care pe vremea aia era un pisoiaş de 3 luni care se zbenguia tot timpul prin casă, stricând şi trântind chestii tot timpul, a stat zi şi noapte nemişcată lângă el până şi-a revenit. Pentru că tataie, care toată viaţa a fost împotriva ideii de animal de companie, intră în panică acum dacă Pisi îşi iese din rutină şi se înmoaie tot dacă vede alte pisici abandonate pe stradă. 

Voi avea tot timpul animale pentru că eu cred că se schimbă ceva într-un copil care creşte cu animale. Ceva ce e greu de obţinut altfel. Se mută ceva într-un om care iubeşte un animal. Dintr-o dată, lumea are o dimensiune în plus. Da, oamenii sunt frumoşi şi superiori din multe puncte de vedere dar să iubeşti un animal înseamnă să accesezi un alt nivel de afecţiune. 

Este vorba despre un anumit fel de afecţiune care este foarte diferit de tot ceea ce poţi simţi vreodată pentru un om, pentru că este absolut gratuit şi dezinteresat. Ne iubim partenerii pentru că vrem iubire înapoi, vrem relaţii, vrem familii, vrem sex. Ne iubim prietenii tot cu aşteptarea reciprocităţii, ne iubim părinţii de multe ori din respect şi datorie, ne iubim copiii printre altele pentru că suntem programaţi genetic. Iubeşti un animal pentru că nu te poţi abţine. Îmi iubesc pisicile şi dacă mi se tolănesc în poală torcând şi dacă îmi distrug ceva important şi dacă îmi vomită un ghem de blană în poală în semn de recunoştinţă. 

Dar ceea ce este important, este că, o dată ce ai înţeles iubirea faţă de animale, înţelegi toată iubirea altfel. Înţelegi grija şi blândeţea, te zbaţi să eviţi suferinţa celor din jur, indiferent dacă este vorba despre un om, un animal de companie, un animal sălbatic, o muscă sau un copac. 

Şi de-asta am înţeles perfect ce a vrut să spună prietena mea când a zis că nu are încredere în bona angajată pentru că nu iubeşte animalele şi nu îşi poate închipui cum un om care e rău cu un animal poate fi bun cu copiii. 

De-asta am zis mai în glumă mai în serios că niciun bărbat care nu e în stare să-mi iubească pisicile nu o să mă atingă vreodată în acelaşi fel în care nu aş iubi un mizantrop. 

De-asta mi se rupe sufletul când văd animale pe stradă pe care nu le pot ajuta la fel cum mi se rupe inima pentru oamenii străzii, pentru săracii României şi pentru orice om de oriunde care are o durere pe care eu personal nu o pot alina. 

De-asta sunt plină de furie când mă gândesc că toţi câinii şi pisicile cu labe rupte şi ochii roşii de disperare sunt acolo şi aşa din vina oamenilor, la fel cum şi oamenii sunt năpăstuiţi tot de oameni. 

De aceea, acum când problema animalelor fără stăpân a ajuns într-un punct critic în care singura soluţie care se întrevede fiabilă este tragică, mi se rupe inima de mii de ori. 

Pentru că înţeleg, dar încă mai sper să existe şi alte soluţii. 

Pentru că ştiu, deşi încă refuz să cred, că nu sunt atât de mulţi oameni care înţeleg ce am scris eu aici. 

Pentru că, la nivel de societate, acţionăm tot ca în epoca revoltelor cu furci şi topoare. 

Pentru că, la nivel de societate, ne creştem copiii cu frică de animale şi de oameni, în loc de dragoste generală. 

Pentru că, la nivel de societate, înţelegem mai uşor pedeapsa decât prevenţia. 

Mi se rupe inima pentru că eu înţeleg punctul de vedere al celor ce vor să se ştie în siguranţă pe stradă, să nu se teamă de câini sălbăticiţi care pândesc din umbră. Înţeleg pentru că şi eu am fost atacată, şi tata şi bunicul şi o parte din prietenii mei, dar asta nu ne-a înverşunat împotriva câinilor ci a situaţiei în sine, a oamenilor care i-au aruncat pe stradă, a celor care i-au lovit când au trecut pe acolo, a celor care nu înţeleg că a hrăni un câine vagabond nu înseamnă că faci rău. Un câine hrănit nu e un câine dispus să atace, e un câine mulţumit. Unul hămesit e cel care o să-ţi smulgă pâinea din mână, cum am păţit eu. Înţeleg, pentru că nu e normal să existe animale semi-sălbatice după atâtea sute de ani de civilizaţie care să devină un pericol de sănătate pentru noi toţi. Înţeleg, pentru că nu vreau să mai am de-a face cu câini cu labe rupte şi pisici schilodite care să-mi strice liniştea sufletească când merg pe stradă. 

Dar în acelaşi timp, şi cel mai grav, mi se rupe inima pentru că voi ceilalţi, care nu aţi iubit niciodată un animal, nu puteţi înţelege vreodată de ce mi se rupe mie inima. De ce asta cu câinii maidanezi nu e o decizie simplă de luat, de ce o înţeleg şi mă sfâşie în acelaşi timp. 

SEMN 002/2013

Sisteme automate si inteligenta practica

Am să mărturisesc azi ceva ce probabil toată lumea care mă cunoaşte a observat deja.
Deci nu ar trebuie să fie şocant pentru nimeni. Recurg la acest demers ca să fie clar odată pentru totdeauna, să nu mai existe dubii pentru nimeni, şi mai ales pentru mine.

Trebuie să recunosc că am noroc că mai trăiesc. 

Asta-i tot. Pentru că, cine mă ştie, e perfect conştient de faptul că, cu modul meu de viaţă, trebuia să păţesc ceva urât demult.
Pentru că nu trece săptămâna fără să calc strâmb. La propriu, calc strâmb, dar nu îmi sucesc nimic. Mă împiedic pe scări şi în sus şi în jos. Calc în toate gropile din lume, mă împiedic de cea mai mică neregularitate din asfalt, ratez uşi şi intru direct în pereţi, vărs orice se poate vărsa, îmi torn cafea pe mine în cele mai oficiale situaţii. E al dracului de greu să fii în locul meu.

E ca şi cum corpul meu e constant pe pilot automat în timp ce creierul fumează o ţigară şi visează absolutisme. Am mai spus-o: oamenii normali urcă şi coboară scări zilnic, numai eu trebuie să îmi cânt de fiecare dată: Treaptă, treaptă, treaptă.... Trebuie să numesc fiecare treaptă când mă pregătesc să păşesc pe ea. Altfel, am toate şansele să mă fac grămadă şi să mă rostogolesc spectaculos pe scări.
Din fericire, prietenii mei, majoritatea, s-au obişnuit cu asta şi creează zone de siguranţă în jurul meu fără să mai comenteze nimic. Deşi uneori, reuşesc să întreprind boroboaţe atât de stranii încât nimeni nu s-ar putea aştepta la aşa ceva.

Nu mă voi apuca acum să intru în detalii despre cum mi-am rupt nasul la două secunde după ce declarasem cu vanitate că eu sunt o femeie puternică şi independentă, nici despre cum am căzut în mijlocul străzii pentru că nu ştiam dacă să merg după Bogdan sau după Sorana, nici despre cum (a câta oară !?) am vărsat vin pe pantofii tipului pe care îl ocheam la petrecere, despre cum odată, chiar m-am făcut mototol pe scări în timp ce încercam să impresionez...

Sursa: www.huffingtonpost.co.uk

Nu. Azi este, a treia oar
ă, despre sistemul automat de închidere a uşii, de care iar am uitat şi m-am încuiat pe dinafară. Din fericire, cunoscându-mă, am lăsat chei de rezervă Soranei. Aşa că azi, am ieşit până la colţul blocului să iau pâine şi am ajuns în Berceni, în pulover şi în sandale cu două şosete diferite. Da, tocmai azi mă apucase şi pe mine creativitatea la şosete...

Din fericire, avem bani de taxi, dar ca să-mi fie învăţătură de minte, nu voi uita repede uitătura taximetristului care s-a uitat la mine din cap până în picioare şi nu m-a luat... Bine măcar că nu am obiceiul să ies la pâine în halat de baie.

Şi uite aşa înţeleg, în sfârşit, de ce copiiilor li se leagă cheile de gât...

Mai bine mai tarziu...

E deja octombrie şi cred că e momentul să mă opresc un pic din alergat şi să îmi fac un pic ordine în gânduri. Astăzi despre tupeu, prieteni şi pasiune. Pe scurt, despre fericire. 

Prin primăvară, am luat o decizie. Poate una dintre cele mai grele de până acum. M-am hotărât că eu trebuie să rămân profesor şi că tot ce fac trebuie să se îndrepte spre asta, cu cât mai puţine detururi posibile. 

Eram nefericită. Nu nefericită în sensul de tristă sau deprimată, deşi erau zile întregi în care mă bălăceam şi în zeama asta. Eram nefericită- nemulţumită, furios de nefericită, nefericită-trebuie-să-plec-trebuie-să-plec, atât de nefericită. Nu aveam un job imposibil sau complet rupt de domeniul meu de interes. Nu lucram cu oameni răi, ba chiar am colaborat foarte frumos cu ei şi după ce am părăsit firma m-au susţinut neaşteptat de mult în demersurile mele. Neaşteptat pentru că eram atât de convinsă că viaţa mea e o nenorocire încât nu mă aşteptam să mă ajute nimeni niciodată, pe gratis. Şi totuşi, foştii mei angajatori m-au ajutat. Au fost extrem de înţelegători cu plecarea mea, m-au plătit corect, mi-au urat drum bun, ne mai întrebăm de sănătate din când în când, am continuat să pictez pentru ei la grădi. 

Tot episodul ăsta a fost ceva nou şi pentru mine, am înţeles ce înseamnă "Să îţi laşi uşi deschise" pentru că, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, acum că tot m-am apucat să scuip tot, că am obiceiul să trântesc uşile la ieşire şi să nu mai calc prin locurile de unde am plecat. Nu m-am vindecat complet de mania asta, dar mai lucrez la ea. 

Din nefericire, am procedat aşa de mai multe ori chiar şi cu oameni, chiar şi cu oameni care mi-au fost cândva prieteni, pentru că mi-era greu să susţin şi să întreţin o relaţie multă vreme. Pentru că, după o vreme, mă lăsam cunoscută şi oamenii căpătau dreptul de a mă trage de urechi sau de a-mi cere ajutorul oricând şi oriunde şi atunci mă căram. Pentru că era prea mult. Pentru că nu puteam fi a altora, pentru că nu puteam să mai dau ochii cu cineva care mă cunoştea şi care ar fi observat că la un moment dat, m-aş fi contrazis în credinţe şi acţiuni. Aşa că, după o vreme, dispăream, nu mai răspundeam la telefoane, nu eram niciodată acasă, nu aveam niciodată timp, şi cu timpul, lăsam relaţia să se dilueze. Din păcate, cine m-a cunoscut mai demult ar putea spune că nu sunt tocmai de încredere, şi e ciudat, pentru că eu tot timpul m-am crezut blândă şi bună, şi genială şi niciodată în eroare. Dar uite că uneori şi eroii închipuiţi se dezumflă. 

Primii oameni care au reuşit să mă oprească din picaj au fost şoriceii mei dragi din Familia Urbană. (Vezi imaginea alăturată). N-aş putea spune de ce. Mai ales că a fost un moment în care eram cât pe aci să-i dispar şi pe ei. Era o vreme ciudată, când îmi concentram toate eforturile pentru salvarea unei relaţii "amoroase", vorba aia, care se ducea de râpă de multă vreme. Şi eforturi înseamna mai ales întins pelteaua, că de făcut ceva concret nu eram în stare nici eu nici el, mai ales că fiecare dintre noi eram convinşi că e exclusiv responsabilitatea celuilalt să mai repare ceva. 

Deja începeam să mă dualizez. Îi aveam pe ei, noii şi frumoşii mei prieteni care aveau încredere în mine şi care se bazau pe ceva ce văzuseră la mine, ceva care mie îmi era neclar, translucid, ireal. Îl aveam pe el, pe care îl iubeam în felul meu, dar de care mă agăţam cu disperare, cu frică de a nu rămâne singură, el care mi-a zis odată: "Ce mare lucru faci tu dacă eşti profesoară?". Şi nu vroiam să lipesc una cu alta, nu vroiam ca el să ştie că de fapt, mie chiar îmi place ce fac, că nu mă mai văd făcând altceva toată viaţa, că orice s-ar întâmpla, eu nu voi renunţa niciodată la schimbat lumea... Şi îi aveam pe ei, care înţelegeau perfect treaba asta, dar nu vroiam să mă ştie slabă, la cheremul hormonilor, chinuită de pasiuni domestice... De-aia Ei şi El nu s-au întâlnit aproape niciodată. Şi de-aia el nu m-a văzut niciodată de-a dreptul pasionată de ceva, fericită, iubită şi apreciată de prieteni noi pe care el nu îi cunoştea, iubind şi apreciind pe altcineva în afară de el. 

Aşa că pe vremea când încercam să îl salvez pe el, m-am rupt aproape o lună de ei. Nu am mai răspuns la telefoane, nu am mai citit emailuri, nu am mai deschis facebook-ul. Aveam o fantezie ciudată, că dacă ei ar dispărea cu totul, nu m-ar mai vedea nimeni cum mă umilesc încercând să salvez ceva destructiv şi inutil. Bineînţeles că tot trebuia să îi văd la un moment dat că doar lucram în acelaşi loc şi spre şocul meu, când ne-am revăzut, am fost luată în braţe în loc să fiu luată la şuturi aşa cum sperasem eu în nebunia mea. Şi a trebuit să rămân cu ei, pentru că nu mă mai luase nimeni în braţe până atunci, aşa degeaba. Şi pentru că le păsa. 

Bineînţeles că povestea de grande amore s-a dus de râpă până la urmă, moment în care tot oamenii ăştia s-au strâns în jurul meu, zdravăn şi bine, ca nişte atele care mi-au ţinut spiritul drept până am reuşit să mă ţin iar singură pe picioare. 

Când am plecat din locul unde eram împreună, am ştiut că orice s-ar întâmpla şi oriunde aş ajunge, nu de ei fugeam, şi că oamenii ăia trebuie păstraţi. Când unul dintre noi a plecat peste mări şi ţări, nu am simţit nevoia să îl trag de mânecă înapoi pentru că ştiam că oricât de departe ne-am duce, ce avem noi nu se mai strică niciodată. 

În primăvară, m-am hotărât că trebuie să schimb iar ceva, să mă apuc serios de tot ce am vrut să fac vreodată, de ce nu, de ce să nu fac pur şi simplu ceea ce îmi place? De ce să fac compromisuri? După zeci de discuţii cu oamenii mei, ore întregi la telefon, mailuri kilometrice de peste mări şi ţări, scandaluri face to face, m-am hotărât că trebuie să plec din jobul de secretară/ trainer pentru că nu sunt fericită, şi am realizat că asta nu avea legătură cu jobul în sine ci cu mine, eu eram stricată, eu trebuia să mă repar. Mi-am luat inima în dinţi şi ca precauţie, ca să nu mă mai răzgândesc cumva, am lipit pe uşa de la bucătărie, unde să-l poată vedea toţi: "1 MAI". Când au venit pe la mine, au întrebat ce înseamnă aia, am explicat, şi a doua zi mi-am dat demisia. Am amânat un pic data plecării până la 15 iunie dar era deja făcută. Acum stau şi mă gândesc că ea avea dreptate, eu chiar am avut nevoie să fi toţi pe lângă mine când am făcut-o, ca să pot. 

Şi de la 15 iunie am început să bântui. Nu aş fi putut bântui toată vara fără ajutorul prietenilor mei, care m-au susţinut moral şi chiar şi un pic financiar. Pe scurt, nu m-au lăsat să mă mut la Roşiori şi bine au făcut. Deşi a fost destul de greu să îi explic lui tataie ce fac eu acum, dacă nu mai am patron. "Adică, acum, dacă n-ai servici, cum îţi zice ţie? Ce eşti tu?"

Acum e octombrie. Am meditaţii de dimineaţa până seara. Momentan, cu meditaţiile pe o săptămână plătesc chiria. Nu mai caut joburi pentru că nu mai am timp de asta. 

Fac exact ce îmi place. Bineînţeles, nu e tot timpul perfect. Mă întristez când dau peste o temă nefăcută sau un verb neregulat neînvăţat, dar cum astea sunt cele mai mari probleme peste care pot da într-o zi, mă consider fericită. 

Am întâlnit oameni frumoşi din nou, cum ar fi cursanta mea care citeşte şi vrea să se apuce de blogăreală. Mama unei eleve, care mă îndoapă de cărţi şi care a preferat să îşi petreacă ziua de naştere în compania mea. Ioana, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, într-o dimineaţă, în Gara de Nord. Mămica de băieţi care vrea să-şi crească copiii cu scene din Micul Prinţ pe pereţi, pe care să le desenez eu. 

Am primit o dedicaţie la pian de la o fetiţă de 6 ani jumate. 

Şi mi-a fost clar atunci că nu am să mai fug niciodată. Că pentru asta merită să muncesc.