Sisteme automate si inteligenta practica

Am să mărturisesc azi ceva ce probabil toată lumea care mă cunoaşte a observat deja.
Deci nu ar trebuie să fie şocant pentru nimeni. Recurg la acest demers ca să fie clar odată pentru totdeauna, să nu mai existe dubii pentru nimeni, şi mai ales pentru mine.

Trebuie să recunosc că am noroc că mai trăiesc. 

Asta-i tot. Pentru că, cine mă ştie, e perfect conştient de faptul că, cu modul meu de viaţă, trebuia să păţesc ceva urât demult.
Pentru că nu trece săptămâna fără să calc strâmb. La propriu, calc strâmb, dar nu îmi sucesc nimic. Mă împiedic pe scări şi în sus şi în jos. Calc în toate gropile din lume, mă împiedic de cea mai mică neregularitate din asfalt, ratez uşi şi intru direct în pereţi, vărs orice se poate vărsa, îmi torn cafea pe mine în cele mai oficiale situaţii. E al dracului de greu să fii în locul meu.

E ca şi cum corpul meu e constant pe pilot automat în timp ce creierul fumează o ţigară şi visează absolutisme. Am mai spus-o: oamenii normali urcă şi coboară scări zilnic, numai eu trebuie să îmi cânt de fiecare dată: Treaptă, treaptă, treaptă.... Trebuie să numesc fiecare treaptă când mă pregătesc să păşesc pe ea. Altfel, am toate şansele să mă fac grămadă şi să mă rostogolesc spectaculos pe scări.
Din fericire, prietenii mei, majoritatea, s-au obişnuit cu asta şi creează zone de siguranţă în jurul meu fără să mai comenteze nimic. Deşi uneori, reuşesc să întreprind boroboaţe atât de stranii încât nimeni nu s-ar putea aştepta la aşa ceva.

Nu mă voi apuca acum să intru în detalii despre cum mi-am rupt nasul la două secunde după ce declarasem cu vanitate că eu sunt o femeie puternică şi independentă, nici despre cum am căzut în mijlocul străzii pentru că nu ştiam dacă să merg după Bogdan sau după Sorana, nici despre cum (a câta oară !?) am vărsat vin pe pantofii tipului pe care îl ocheam la petrecere, despre cum odată, chiar m-am făcut mototol pe scări în timp ce încercam să impresionez...

Sursa: www.huffingtonpost.co.uk

Nu. Azi este, a treia oar
ă, despre sistemul automat de închidere a uşii, de care iar am uitat şi m-am încuiat pe dinafară. Din fericire, cunoscându-mă, am lăsat chei de rezervă Soranei. Aşa că azi, am ieşit până la colţul blocului să iau pâine şi am ajuns în Berceni, în pulover şi în sandale cu două şosete diferite. Da, tocmai azi mă apucase şi pe mine creativitatea la şosete...

Din fericire, avem bani de taxi, dar ca să-mi fie învăţătură de minte, nu voi uita repede uitătura taximetristului care s-a uitat la mine din cap până în picioare şi nu m-a luat... Bine măcar că nu am obiceiul să ies la pâine în halat de baie.

Şi uite aşa înţeleg, în sfârşit, de ce copiiilor li se leagă cheile de gât...