What I really want

Iar am lungit drumul spre casă ca să aibă mai mult sens decât de obicei. Trebuie forţă şi determinare să accepţi să fii singur cu tine pe stradă, prin întuneric, la ore ciudate. Atunci ies toate dihăniile la pânda, şi nu vorbesc de câini vagabonzi sau de străini. Dihăniile din mine, care zac amorţite zile la rând. Sute de stafii de care nu vorbesc ca să nu existe.
Şi totuşi, sunt zile în care trebuie să dau ochii cu ele, e ultima soluţie, când toata terapia dă chix. Trebuie să rămân singură cu mine pe stradă şi să merg mult, prin locuri cât mai pustii şi de preferat noi. Să văd cu ochii mei, să acumulez imagini noi, singură, fără ideile altuia, fără muzică, fără oră de stingere. Am mereu grijă să spun că întârzii ca să nu mă caute nimeni, să nu sune telefonul, să nu mă întrebe nimeni de ce sunt pe strada pe care sunt, de unde vin, unde mă duc. Pentru că tocmai asta vreau şi eu să aflu oricum, de asta umblu, de asta îmi scot diăaniile la plimbare. E oracolul meu, pelerinajul nu duce neapărat undeva, mersul contează.
Azi cred că era frig. Aşa lăsau să se înţeleagă oameni pe lângă care am trecut, zgribuliţi şi grăbiţi. Eu nu m-am grăbit. Nu conta când ajung, trebuia să văd, să respir aerul ăsta septic de iarna, care miroase un pic a foc de sobă.
În seara asta întrebarea nici n-a existat înainte să plec, pe drum mi-am dat seama ce vreau să aflu de fapt.
În seara asta, vreau o casă veche pe care n-o iubeşte nimeni că nu e renovată. O casă cu ferestre înalte şi tâmplărie de lemn uscat, cu gargui strâmbi  cu trei trepte la intrare dintre care una sa fie mai înaltă și să mă împiedic de ea constant, cu gard scund de lemn. Asa cum am văzut azi pe o stradă. Azi ar trebui să fie cald înauntru. Vreau o soba şi un fotoliu uriaş şi pufos în care să citesc încolacită ca o pisică. Şi cu o pisică. Sau trei. Vreau cactuşi ca ăia din vitrina de la croitorie de pe altă stradă, vreau să miroasă a mâncare caldă cum mirosea pe cea de-a treia stradă. Vreau coş de baschet în curte cum am văzut pe cealaltă stradă şi perdele şi pervaz pe care sa încap eu.
Şi acum că ştiu ce vreau, mă mai pot întări un pic. Tot în zile ca cea de azi îmi dau seama că problemele lor sunt meschine şi nimic din tot ce m-a ţinut trează zilele astea nu va mai conta când voi avea o casă veche cu gardul de lemn.

The geekiest way to put it

Mă gândesc de câteva zile cum să descriu ce simt acum şi atitudinea/ disciplina pe care mi-o impun de la o vreme. Din păcate, încă n-am reuşit să găsesc nimic în afară de primul lucru care mi-a trecut prin cap. Which is very geeky, dar încă n-am altă metaforă.

Aşadar, să vă povestesc. Scena de alături e din desenele cu Pokemon şi creaturile alea verzi se cheamă Metapod.
Mă rog, povestea cu Pokemonii e că sunt nişte animăluţe drăguţe pe care copii ăia le pun să se lupte între ele. N-o să intru acum în detalii despre cât de greşit mi se pare conceptul, eu mă uit la desene pentru Pikachu.
Animăluţele astea cresc şi evoluează şi învaţă tot felul de 'special moves' pe parcurs. Ei bine, ăsta micu' verde de alături se cheamă Metapod după cum spuneam, şi e o formă intermediară de Pokemon. Acum, problema lui e că sărmanul nu ştie să facă altceva decât să se apere prin HARDEN, adică să se facă mai greu de distrus.
Episodul din care am reţinut eu imaginea e unul în care au ajuns să se înfrunte doi Metapozi dintr-ăştia, bătălie care ar fi putut dura la nesfârşit... Săracii metapozi stăteau acolo ca momâile şi antrenorii urlau ca disperaţii: HARDEN! HARDEN HARDER!!

Ei bine, cam aşa mă simt eu acum, când mă duc uşor la fund şi îmi vine cel puţin o dată pe zi să las totul baltă şi să mă duc acasă să mă fac covrig în pat şi să zac. Stau ce stau, contemplu planurile de evadare, pe urmă îmi adun bucăţelele, fac curat şi zic: Ba mai pot! Harden! Harden harder!

Again

It's late. It's dark. I am OK. I promissed I'd be OK. But I do love you. And it's just unfair that I still do.