Nu caut răspunsuri, caut poveşti. Am spus-o azi pe la patru după amiaza şi mi-am dat seama cât e de adevărat. Nu caut adevăruri generale, soluţii de viaţă, sau poate ar fi mai bine să spun, nu mai caut. Poate vine o dată cu vârsta, conştiinţa faptului că de fapt nimeni nu are dreptate şi nimeni nu se înşeală, că toate drumurile duc la Roma, că de fapt, it's about the journey şi alte asemenea clişee.
Azi am mers iar pe jos, mi-am tocit ghetele de la depoul Alexandria până la Piata Unirii cu ocol pe la piaţa de flori, 13 septembrie, Casa Poporului. Căutam culori, căutam poveşti, oameni şi cuvinte pe care nu le-am mai auzit demult sau poate niciodată. Căutam senzaţii noi, mi-am zgâriat pielea să las oraşul să intre.
Până la Sebastian, a fost linişte, locuri familiare. Am stat şi eu o vreme pe acolo, recunoşteam magazinele, oamenii, atitudinea. Mi-a fost un pic dor. Dor de locurile alea, poate un pic dor de ce eram eu atunci când locuiam acolo, dor de magazinele cu haine ieftine, de Piaţa Rahova, de bătrânelele care vindeau praz. Am vrut chiar să mă opresc să îmi cumpăr praz şi pătrunjel şi leuştean dar m-am răzgândit pentru că aveam de mers. Ştiam că dacă mă înnobilez cu trei fire de praz nu o să mai am chef să merg pe jos până la Unirii şi o să caut să scurtez drumul cumva. Aşa că am sărit peste praz. Mi-am luat un corn cu ciocolată. Era vechi şi crema nu prea avea ciocolată în ea. Semăna cu cremele instant la plic. Am trecut peste. Mi-era foame şi trebuia să potolesc demonul ca să pot merge cum mi-am propus.
Am văzut oameni îmbrăcaţi în culori fove, dar care aveau sufletul gri. Sunt mulţi dintr-ăştia pe acolo. Oameni care nu vedeau primăvara, cum era cât pe aci să nu o vad nici eu. Azi, 1 decembrie, a fost primăvară şi eu era cât pe aci să mă urc în tramvai şi să o ignor. Pornisem spre tramvai. Ba chiar am avut intenţia să iau un maxi taxi dintr-ăla hodorogit care să mă ducă până acasă, să nu mai cobor pe nicăieri. Dar m-am întors. Nu ştiu de ce, dar m-am întors din drum. Şi am pornit pe jos. Printre oameni. Eu cu blugii mei de doi ani sau mai bine, înfofolită bine, nici nu păream că nu sunt de acolo. Nu eram colorată ca de obicei, nu aveam ciorapii mei coloraţi sau unghiile cu modele. Mă aveam doar pe mine şi asta mi-era de ajuns.
Eu, mie, azi, mi-am fost de ajuns. Pentru prima dată de multă vreme.
Pornisem pe jos mai ales, cu scopul să trec pe la centrul de maculatură unde am mai descoperit nişte comori mai demult. Era închis, dar până acolo, trecusem deja pe la taraba cu cărţi de la Sebastian. Un chioşc vechi de ziare din care ieşeau cărţi pe toate părţile. Cărţi în geam, în uşă, pe jos, în cutii, aranjate sau nu şi în prima fază nu era nimeni acolo. Într-un final a venit un moşulache din spate unde tocmai ciopârţea nişte scânduri. Lemn de foc probabil. "Mie să îmi spuneţi ce vreţi, că eu ştiu unde sunt toate şi vă dau ce vreţi."
L-am crezut. Am fost convinsă că ştie unde e fiecare volum cu precizie. În care cutie, în care teanc, deşi nu exista nici o metoda în aranjamentul cărţilor. Cărţi în franceză peste culegeri de matematică peste Statele Lumii peste Enigmele Terrei de Horia Matei pe care am citit-o demult, de la M. I-am spus că nu vreau ceva anume, caut comori şi îl chem dacă găsesc ceva. Nu vroiam literatură. Dintr-asta am deja zeci de kilograme şi mii de kilobaiţi. Am găsit totuşi ceva.
ROMA. O ISTORIE INEDITA de Indro Montanelli. Ceva ce trebuia să fii citit demult. Doar fusese pe lista de lecturi obligatorii la latina in liceu. Am sărit peste. Biblioteca din oraş era mică, avea doar cateva volume din carte şi era imposibil de găsit din moment ce câteva zeci de elevi de la filologie aveau nevoie de ea în acelasi timp.
Aşa că am salvat-o. Mi-a spus ca e un pic dezordine în cărţi că tocmai le strânsese când începuse ploaia. Mi-a fost milă de ele cum mi-e mila de oamenii străzii şi de câinii si pisicile fără stăpân. Aşa mi-a fost milă de cărţile care stăteau în cutii pe jos... Şi mi-am amintit că mai demult, când am venit prima dată în Bucureşti, îmi propusesem să salvez cărţi abandonate. Să merg măcar o dată pe săptămână la un nene dintr-ăsta şi să salvez o carte... Să le îmbrac în coperţi noi şi să le loc în raft, cum aş face cu niste copii orfani. Dar despre asta mai mult altă dată, despre mine şi cărţile orfane...
Am avansat.
La piaţa de flori, m-am hotărât să merg înainte pe Calea Rahovei, aia veche, de care nu ştiu decât câţiva. Pe la florarii care nu mi-au placut niciodată pentru că florile lor nu par vii deşi nu sunt de plastic, prin spatele clădirii care mă intrigă de câte ori merg pe George Coşbuc. Aia mare cu geamuri lipsa din care am mereu impresia că o să aud vreun vaiet prelung de fantomă. Am mers şi i-am vazut spatele. Nu am realizat nici o clipă cât de mare este de fapt şi câtă din ea mai e în spate şi câte alte clădiri mari frumoase şi în paragină sunt în spatele ei. Şi mi-a fost milă şi de ele. Case fără oameni, fără foc, case gri când afară e primăvară. De aici am vrut să fac dreapta şi să revin în bulevard dar m-am speriat de o haita de câini. Era pustiu. Câinii erau mulţi. Am plecat înspre 13 septembrie. Măcar încolo sunt oameni. Poate.
Oamenii erau gri. Locurile pustii şi întreg dealul de la Academia Romana lătra. E plin de buruieni şi de câini sălbăticiţi, după cum se auzeau. Mă bântuie încă un sentiment ciudat de cimitir. Părea că am ajuns la capătul pământului, că loc mai sumbru nu se poate. Un deal întreg, plin de mărăcini, care latră si urlă, în mijlocul capitalei. Trebuie să spună ceva despre noi. Nu ştiu exact ce, dar sigur spune ceva. Şi pe urmă, una lângă alta, Casa Poporului şi Academia Romana. Atâta spaţiu irosit trebuie să spună ceva despre noi.
De la Casa Poporului am mers prin spatele blocurilor spre Unirii. Aici, într-o biserică, se bătea toaca. Am mers pe lângă zidurile bisericii. Zidurile erau înalte şi groase, se vedeau numai vârfurile turlelor pe deasupra zidurilor si se auzea toaca. Pentru o clipa am inteles veneraţia. Sau cel puţin mecanismul prin care o astfel de imagine te poate convinge sa te simţi mic si neputincios. Şi am înţeles că, dacă pentru o clipă aş fi avut convingerea că există Dumnezeu, numai o privire către turlele alea, cu toaca aia în urechi, într-o zi ca asta, şi aş fi putut crede şi eu că El e în turlele alea. Dar şi asta e o altă poveste pentru o altă seară.
De la Unirii am luat şaptele două staţii ca să am legatură cu 27 şi 23, care o veni primul, numai să mă ducă acasă. Tălpile mă dureau, ochii mă dureau. Se făcuse întuneric şi nu mai puteam înghiţi nici un sunet, nici o imagine, eram suprasaturată. Şi eram obosită de câtă mila îmi fusese pe drum. De oamenii gri care nu vedeau primăvara, de bătrânelele cu praz cărora nu le-am facut vânzare azi, de cărţile prafuite, de moşneagul cu cărţi, de clădirile goale, de câini, de dealul cu câini, de oamenii care cred că dumnezeu e într-o turlă înaltă, ascuns după ziduri groase, de copiii ăia care căutau să şi-o tragă prin vreun gang la vârsta la care noi încă mai jucam pitita, de fetiţa de 10 ani din tramvai care era machiată ca o curvă şi de bunică-sa care n-a fost în stare s-o convinga să nu mai stea cu picioarele pe scaun.
A venit tramvaiul şi am plecat spre casă. Mi-am îndesat căştile în urechi şi gata. Nu am mai putut să mai ascult nimic. Era suficient.
Morala tragi-comică:
Cobor din 7 să aştept 23 sau 27 să merg acasă. Coboară cu mine o băbuţă. Una stafidită rău de tot, aşa cum era bâti în ultima vreme. Şi uite că înca se trambala cu tramvaiul prin Bucureşti. De nevoie cel mai probabil. Deja mi se terminaseră resursele de milă. Eram undeva la limita dintre a izbucni în plâns sau în urlete de furie. Oraşul asta nu merita oameni şi case şi câini. Bătrâna trece strada şi aud cum îi spune cineva : "Bună seara, mamă...."
Pentru o clipă, mi s-a uşurat inima, credeam că a ajuns acasă şi că o salută cineva. Mă uit peste drum. Un grup de vreo patru inşi, trei nene si o tanti în geci negre de fâş. Fâş fâş fâş. Unul cu o galeată de aracet şi unul cu bidineaua. Altul cu braţele pline de hârtii făcute sul. Tanti zice:
"Buna seară, mamă. Uite un flyer de la Partidul Poporului!"
Flyer, da?
Fâş fâş fâş
Aşadar, să vă povestesc. Scena de alături e din desenele cu Pokemon şi creaturile alea verzi se cheamă Metapod.
On my side of the planet, when you're introduced to someone new for the first time, male or female, you shake hands. More oldfashioned gentlemen, not necessarily old, stick to the handkissing of ladies as well, but I have a girlfriend that disagrees with this custom so I won't go into that. At least, not now. I'll save it for later.
