Prea cald în casă, prea multă mobilă, prea multe hârtii, o pisică miaună şi nu pot dormi. Îmi iau Kindle-ul şi ies în parc. Stau o oră pe o bancă, aproape de casă. Mă simt vinovată că nu mă mişc. Plec. Fac aproape o tură de parc citind în continuare. Când mai am aproape un sfert de drum să ajung înapoi acasă, îmi dau seama că nu sunt încă pregătită să intru. Mă opresc pe altă bancă şi mai citesc aici o oră şi ceva. Vreau să aprind o ţigare dar mi-am uitat bricheta. Sper să treacă cineva cu o ţigare aprinsă, să cer un foc. Trec mai mulţi fumători, dar nu îndrăznesc să fac gestul de a mă ridica să cer. Nu de ruşine, dar mi se pare că interacţiunea cu alţi oameni, norma de a spune "nu vă supăraţi" şi "muţumesc" cere prea mult efort. Şi chiar acum nu sunt pregătită să ies din mine. Aşa că stau acolo cu Kindle-u în mână, citesc şi trag cu ochiul la câte feluri nenaturale au oamenii de a se ţine de mână.
Vine şi se opreşte în faţa mea şi, cu capul puţin aplecat spre dreapta, cu un zâmbet discret, întreabă:
- Aceea este o tabletă?
- Nu, este doar pentru citit.
- Cum adică? Ce înregistrezi pe ea?
- Doar cărţi.
- Cum adică? De unde le iei ?
- Cărţile sunt transformate pentru a fi citite pe calculator şi eu le mut aici cu un cablu. Şi citesc.
- Am şi eu o tabletă, dar nu mai porneşte.
- Nu mă pricep, îmi pare rău.
- Haideţi să vă spun o poveste.
Se aşează lângă mine. Are cea mai senină faţă pe care am văzut-o în ultima vreme. Nicio urmă de meschin, de maliţios, de fals. Şi nişte ochi uriaşi albaştri de la care nu-mi pot lua privirea.
- Spune-mi o poezie, îmi cere.
- Îmi pare rău, nu ştiu poezii pe dinafară.
Îmi recită o poezie despre îndrăgostiţi care se întâlnesc pe un mal şi nu au decât o clipă să-şi spună totul înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Am închis Kindle-ul şi încremenesc cu un zâmbet larg şi fără cuvinte.
- Am citit multe poezii şi le ţineam minte pe toate. Acum nu aş mai putea învăţa niciuna. Acum uit.
Pe lângă noi, trece ţopăind o fetiţă de vreo 3 ani, într-o fustiţă roşie cu buline albe şi o ie mărunţică. Ne fură privirile şi inimile.
- Aveţi copii? mă întreabă după ce trece zâna.
- Nu.
- Sunteţi căsătorită?
- Nu.
Aştept replicile cu "dar ce aşteptaţi?" sau "lăsaţi, că mai aveţi timp". În schimb, îmi zâmbeşte iar şi spune, uitându-se undeva departe, dincolo de lac.
- Mai bine.
- Dar lucrez cu copii, mă grăbesc să îi spun. Sunt profesoară.
- Da? Ce predaţi?
- Limba engleză.
- Limba engleză... Ce frumos! Eu am făcut Liceul Industrial. Am învăţat germană şi cu asta m-am descurcat. Am fost în Germania, am fost peste tot. Am construit uzine şi combinate. Sunt inginer. Am plâns când au venit Roman şi Iliescu şi le-au distrus pe toate.
Mi-e frică de politică. Nu vreau să rupă vraja cu politica. Din fericire, oftează şi se opreşte. Se întoarce iar la mine, cu ochii aceia neverosimil de albaştri şi toată faţa, albă şi luminoasă, îi zâmbeşte.
- Spune-mi o poezie.
- Îmi pare rău, repet. Nu ştiu poezii.
Zâmbeşte. Asta face mereu şi nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc şi eu. Are o prezenţă atât de frumoasă încât este singura reacţie posibilă.
- Acum ceva vreme m-am trezit că nu pot merge. Mă durea totul. Ştiţi ce am făcut? Am aruncat pantofii ăia frumoşi de stradă şi mi-am luat astea. Acum merg iar.
Îmi arată sandalele lui împletite. Poartă o cămaşă şi pantaloni de trening. Are o batistă într-un buzunar.
- Obişnuiam să-mi fac plimbarea în jurul ambelor lacuri, dar acum merg doar aşa, un pic până la mine.
- Este important să faceţi mişcare.
- Câţi ani credeţi că am?
- Nu ştiu. 70 ?
- 92.
- Multă sănătate!
Mai zâmbeşte un pic.
- Ştiţi, îmi spune, mi-a făcut mare plăcere, dar acum trebuie să mă mişc. Dacă nu mă mişc amorţesc de tot.
Se ridică să plece. O să-şi ia sandalele şi batista, o să-şi ia chipul ăsta luminos şi ochii ăştia incredibili de albaştri, cu genele lor rare, lungi şi albe, o să-şi ia povestea şi nu am să-l mai văd poate niciodată.
- Vă mulţumesc că v-aţi oprit lângă mine, îi spun.
- Cum era să nu mă opresc? zâmbeşte şi mă ia de mână. Ispita era prea mare.
Mă strânge de mână o clipă, zâmbeşte ştrengăreşte şi pleacă să-şi termine plimbarea. Dacă stă mai mult, amorţeşte de tot.
