WWW stories #1- Facebook şi matrimonialele

Prolog 
Cred că nu m-am trezit bine de dimineaţă, pentru că-s trează de-o oră şi deja m-am luat de oameni pe Facebook de două ori. Poate pentru că încă nu mi-am băut cafeaua. Nu ştiu, zic şi eu.
Scurt pe doi, mie îmi place pe Facebook. Poate ar trebui să încep prin a explica un pic ce e Facebookul ăsta pentru mine. Pentru mine are trei funcţii mari şi late:
1. Mă ţine conectată cu colegi sau foştii colegi, cu persoane pe care le-am cunoscut cumva cândva şi pe care le am în listă pentru că ar fi păcat să avem toată tehnologia asta la îndemână dar să pierdem orice urmă de contact.
2. Aşa cum trăim noi acum, eu şi mulţi dintre prietenii mei, e un mijloc de comunicare esenţial cu persoane apropiate. Am prieteni care nu sunt în ţară, buni prieteni pe care nu aş putea să-i sun la fel de des cum ne scriem pe Facebook. Am prieteni care se învârt toată ziua prin oraş ca şi mine şi nu ne putem sincroniza mai deloc pentru a vorbi la telefon sau pentru a ne vedea. Eu scriu la nouă dimineaţa, el răspunde la prânz, eu continui conversaţia pe la 10 seara cu replica lui aterizând undeva după miezul nopţii şi uite aşa nu ne uităm. Poza de profil care nu se vede, se uită.
3. Din raţiuni profesionale, pe Facebook ne conectăm cu foşti şi actuali sau chiar potenţiali colaboratori. Ne promovăm businessurile, ne vindem bicicleta, mă rog, ştiţi voi, nu mă apuc acum să fac elegia Facebookului.

Şi acum să începem să dăm cu parul. Da, da, cu PARUL, nu cu PĂRUL.

Ce nu-mi place pe Facebook - Episodul 1
Străinii care dau friend request şi nu se prezintă.

Mă trezesc de dimineaţă că mă "urmăreşte" nuştiucine. Mă uit la prieteni în comun, nu-mi spune nimic numele lui. În plus, mi-e clar că nu a ajuns la mine datorită postărilor cu Catastrofe Drăguţe. În timp ce-mi aruncam un ochi pe profilul lui să-mi dau seama dacă ne-am cunoscut cumva vreodată din greşeală, vine şi cererea de prietenie. Aşa s-ar traduce, nu? "Friend request"? Dar vine doar cererea, desigur. Niciun mesaj care să-mi explice şi mie cine e individul ăsta. Nuştiucine wants to be your friend. Ei, pe bune? Păi hai să discutăm un pic definiţia cuvântului "friend". Păi n-ar trebui oare să te cunosc şi eu înainte să-ţi dau acces fără discriminare la informaţii mai mult sau mai puţin personale despre mine?
V-am zis n-am băut cafea azi şi mă apucă năbădăile repede. Îi scriu mesaj.

Daiana Mavlea:

Salut! Ne cunoastem? Si daca nu, nu crezi ca ar trebui sa te prezinti inainte sa dai un friend request?

Nuştiucine

buna

nu ne cunoastem, din pacate

mie mi-ar face placere sa ne cunoastem

(PFF ! Unde am mai auzit eu asta înainte?...)

Daiana Mavlea

Mda, si mie imi place sa cunosc persoane noi dar e o chestie de politete elementara cand vrei sa cunosti pe cineva sa te prezinti, sa spui de unde ai auzit de persoana respectiva si mai ales de ce ti se pare o idee buna sa va conectati pe facebook. Asta nu e site de matrimoniale.

Nuştiucine

esti mult prea dura

Daiana Mavlea

pai da

Nuştiucine

nu insist.daca nu iti face placere sa ne cunoastem nu-i nici o pb.

imi cer scuze de deranj.
(E un pic politicos. Apreciez asta. Zic să-i dau totuşi o şansă.) 

Daiana Mavlea

nu stiu daca imi face placere, inca nu te-ai prezentat :))

Nuştiucine

pai se vede in profil
(Ei , acum chiar m-ai enervat! Eşti mulţumit să te judec exclusiv după profilul de Facebook? Adică chiar nu ai altceva de oferit? Mă pui pe mine să sap prin timeline-ul tău şi prin poze ca să aflu care-i treaba cu tine? Să fiu eu "stalker-ul"? Ok, then. Challenge accepted.)

Daiana Mavlea
ok, accept provocarea. Ce vad eu in profilul tau: Esti inginer, probabil, dupa facultate. Asculti multa muzica comerciala dar ai si nostalgii dupa anii 90, dai share la citate siropoase despre cum trebuie sa ne iubim mamele, si la stiri neverificate despre randunele, iti plac paginile cu poante si "ciudatenii" la care probabil razi fara discriminare desi majoritatea poantelor de pe site-urile alea sunt rasiste, sexiste etc etc, toate dar toate pozele tale sunt cu tine in posturi din ce in ce mai macho man, ceea ce inseamna ca fie esti un narcisist fie fotograful are o placere bolnava de-ati face atatea poze. Adica cum e posibil sa ai album "excursie la munte" si sa nu vad nici macar o poza cu muntele? Asta daca nu ti le-ai facut singur, cu trepiedul si aparatul pe timer. Deci, da, ai dreptate, daca e sa judec doar dupa profil, nu, nu imi face placere sa te cunosc, doar pentru socializare online, pentru ca e evident ca nu avem nimic in comun. Daca m-ai fi contactat in interes profesional, atunci nu m-ar fi interesat ca asculti 3 sud-est. Dar cum nu mi-ai spus nici pana acum de unde ai dat de mine si de ce crezi ca e o idee buna sa ne conectam pe FB, o sa presupun ca nu era pentru a discuta de afaceri. Asa ca, o zi placuta in continuare. Succes la vanatoare!

Catastrofele dragute in parc

E luni, ora patru după-amiază şi tocmai mi s-a eliberat programul. În alte cuvinte, tocmai mi s-a anulat o lecţie. Mârâi un pic pentru banii pe care îi aşteptam dar pe urmă realizez că am şi mai mare nevoie de timpul câştigat pentru că am promis Episodul 1 astă seară şi eu încă mai am de colorat câteva planşe.
Este vorba despre o idee care mi-a venit săptămâna trecută şi pe care m-am grăbit s-o pun în practică până nu uit că doar mă ştiu. Eu şi procrastinarea suntem buni prieteni. Aşa că am deschis repede pagina cu Catastrofe Drăguţe şi m-am grăbit să anunţ cei 44 de fani ai paginii că ne pregătim de un serial. Aşa nu mai aveam cum scăpa. Că pe mine mă mai păcălesc, dar faţă de lume am tendinţa să-mi ţin cuvântul.

Mă duc pe insulă să stau sprjinită de salcie pe malul lacului. Nu-i cea mai elegantă parte din parc această insulă, e plină de copii care se bălăcesc în lac în chiloţi- da, da. ştiu şi ei că nu au voie - de familii la picnic, roşii ca racii cu burţile revărsate din costumele de baie neon cumpărate de la magazinul cu preţ unic.
Dar eu stau cu faţa la lac şi îi ignor. Aşa sunt eu blazată când am treabă de făcut. Şi mă apuc să colorez, că asta mi-a mai rămas de făcut.

După vreo jumătate de oră de colorat cu căştile în urechi (măsură de siguranţă şi confort anti-manea), realizez că am un spectator. Un băieţel de vreo 9-10 ani, bronzat tot, plin de pistrui, blond, stă pe vine şi se uită la desen cu nişte ochi albaştri uriaşi. Mă uit un pic cu coada ochiului la el şi analizez rapid situaţia. E în chiloţi ceea ce înseamnă că vine de la bălăceală. Voi fi sinceră şi voi recunoaşte că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după telefon şi camera foto de frică să nu rămân fără ele. Deşi mă flata interesul lui, sunt destul de păţită cu copilaşi dintr-ăştia şi deja îmi închipuiam că în spatele salciei de care eram sprijinită îl aştepta vreun tartor pregătit să înhaţe ce-mi sălta ăsta micu'. Mă puteţi judeca dacă vreţi, dar am promis să spun povestea asta pe de-a-ntregul. Şi oricum, în două secunde mi-am dat seama că Ciufuluci ignora cu desăvârşire toate bagajele mele, nu văzuse camera foto, nu-l interesa telefonul, nici măcar rucsacul aruncat neglijent un pic cam departe de mine. El rămăsese fixat pe desen. Urmărea creionul cu aceeaşi încordare cu care urmăresc pisicile mele câte o gâză care se mişcă lent pe perete.

Îmi dau căştile jos pregătită să interacţionez cu el. Mai stă un pic vrăjit şi până la urmă îndrăzneşte să vorbească:
- Astea matale le-ai desenat, bre?
- Da, eu le-am desenat. Uite!

Şi scot din mapa de plastic celelalte desene care alcătuiesc episodul. I se aprind ochii de surpriză şi ăsta e cel mai mare compliment pe care l-am primit până acum în cariera mea de ilustrator amator. De undeva de pe mal mai departe se aude :

- Cacaie, hai bă să sărim din salcie!
- Stai bă prostule, zice Cacaie (ăsta fiind fanul meu), că ia uite ce desenează tanti aici!

În câteva secunde apare şi Prostul. Tot în chiloţi, şi mai bronzat decât primul, dar un pic mai mare. Şi până să

reacţionez eu în vreun fel, m-am trezit că erau patru. Au făcut cerc în jurul meu pe iarbă şi se holbau la mine cum desenez. Nu mi-era clar ce voiau sau ce ar trebui să fac. Nu voiam să mă apuc de discursul ăla de învăţătoare :"Dar pe tine cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? De unde eşti? Ce sunt ai tăi? " deşi, sincer, muream de curiozitate să aflu ce-i cu ei. Mi-era clar că tocmai ieşiseră din lac cu toţii. Miroseau a apă cu alge şi a soare. Dar nu aveam habar cum să le vorbesc şi ce să le zic ca să nu fiu ca "doamna de la şcoală".

Până la urmă îmi pică fisa. Iau toate desenele care alcătuiau Episodul 1 şi le aranjez pe pătură în ordine. Exact ceea ce urma să fac acasă, în Photoshop. Uite mă, îmi spuneam, avanpremiera în parc! Şi le explic povestea. Vulpea asta cu cărţile se uită, aialaltă deschide uşa, buf! o trânteşte... Simplu, nu? Îi umflă râsul pe toţi.

- Hă hă a căzut în bot şi i se văd chiloţii!! râde unul lângă mine.

Succes! Acum încep să-i văd mai bine şi îi iau un pic la întrebări. Ciufuluciul care a venit prima dată, aka Cacaie, pe numele lui adevărat Niculae, e în clasa a patra, dar nu e stare să citească titlul benzii desenate. Ăsta care spera să vadă chiloţii vulpii, Narcis, are 11 ani jumate şi la toamnă merge în clasa întâi. Dănuţ are şi el vreo 11-12 ani dar nu comunică prea mult că e răguşit de tot. Edi, "prostul", e de fapt cel mai mare şi mai dezgheţat. E într-a cincea. Citeşte bine, din prima. Cu toţii sunt din comuna Pantelimon.

Mai stau ei ce mai stau şi până la urmă Cacaie îndrăzneşte să-mi ceară o foaie să coloreze şi el. Dar să-i
desenez eu ceva că el nu ştie. Mă execut. Din fericire, am la mine un caiet cu foi veline. Îmi cere o vulpe. Fac una asemănătoare cu protagoniştii mei din serial, dar fără haine.

- A mea e despuiată! Hă! Hă!

Se pune pe colorat cu concentrare. Edi îmi cere un leu. Animalul, nu banii. Dănuţ vrea un câine. Narcis se mulţumeşte tot cu o vulpe. Se face linişte. Colorează cu o concentrare de care nu cred că am văzut vreodată pe vremea când lucram la şcoală.

Mă ofer să întind pătura ca să stea şi ei pe ea deşi erau mulţumiţi să stea şi pe iarbă. Îşi trag hainele pe ei pentru că s-au uscat între timp dar şi din respect. Mă respectă fără să le cer asta. Fără să le fac vreo observaţie, fără să le impun nişte reguli. Se ceartă unul pe altul ca să nu împrăştie creioanele, să nu îndoaie hârtiile, să nu facă mizerie. Nu scot niciun cuvânt urât cât stau cu mine acolo, deşi sunt convinsă că de obicei vorbesc altfel. Discută între ei cum să-mi zică. Cacaie îmi zice "bre", dar este certat. Narcis zice "femeia asta" dar Edy, care merge la şcoală, îl corectează: "Doamna asta, bă prostule!". Încerc să-i conving să-mi zică pe nume, Daiana, dar nu le intră în cap pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva - oameni mari care nu fac fiţe.

Vine poliţia să-i amendeze pe cei care înoată în lac. Se panichează un pic, dar îi liniştesc repede: "Sunteţi pe mal, sunteţi uscaţi, sunteţi cu mine. Nu au de ce să se ia de voi." Îmi dau seama că mi i-am asumat. Că am zis "sunteţi cu mine"  de parcă eu i-am adus acolo. Dar ăsta e adevărul. Sunt cu mine. M-au cucerit ca pe o redută. Au venit. Au văzut. Au cerut creioane. Au înfipt steagul.

Şi mă uit la ei şi zâmbesc larg şi nu mai pot reacţiona. Cu riscul de a suna patetic, sunt copleşită. E o bucurie violentă asta pe care o simt eu acum. Una care îmi taie respiraţia. Şi în acelaşi timp cu bucuria asta uriaşă, un val de tristeţe la fel de mare. De ce sunt copiii ăştia atât de bucuroşi că i-am lăsat să coloreze? De ce are Narcis 11 ani şi nu merge la şcoală? De ce Niculae nu ştie să citească în clasa a patra? De ce nimeni nu şi-a dat seama niciodată că sunt în stare să facă şi altceva decât să umble toată ziua fără ţintă? De ce copiii ăştia tânjeau după desene colorate ca după apă? De ce copiii cu care am lucrat eu în şcoală erau plictisiţi de viaţă şi nu se mai puteau bucura de nimic? Şi nu vreau explicaţii, nu vreau să judec pe nimeni, nu vreau să dau vina pe nimeni. Dar voi face tot ce îmi stă în putinţă să întreţin oaza asta pe care au construit-o ei aici. Pentru că e invenţia lor nu a mea. Nu eu i-am chemat. Nu eu le-am oferit hârtie. Au cerut ce au avut nevoie şi s-au pus pe treabă. Nu au cerut bani, nu au cerut apă, nu au vrut mâncare, nu au cerut să plece cu vreun creion. Şi-au luat doar desenele cu ei şi se certau unul pe altul, plecând: 

- Bă, eu îl păstrez pe al meu. Tu să nu fii bulangiu să-l arunci!  

---

Mă gândeam în timp ce scriam articolul la scena aia în care Micul Prinţ îi cere aviatorului să-i deseneze o oaie ca să-i cureţe planeta de baobabi (S'il te plaît, dessine-moi un mouton!). Ai mei cereau un câine poliţist, un castel, un steag, o casă, fiecare ce avea nevoie.

As she lay in the sand

Her feet would always itch

But every time she moved an inch

She found  another bump

in the road, another lump

in her throat and

by the time she collapsed in the sand

she had seen

a thousand sunsets

and she had been

a thousand women in between

and if you asked her she would say

she was just waiting for the day

the day when everything aligns

when he would read between the lines

and just show up out of the blue

but she wouldn’t say it had been you

all of this time

and if you offered her a hand

she’d say you couldn’t understand

there’s virtue in her idleness

and only later she’d confess

she was just worried that her weight

would be too much strain on your gait

the weight of all her fairy tales

the wait for all those handsome males

that she would crush

you to pieces in the rush

that you could crash

down or get a rash

and that the demons in her head

are interesting but better yet

they’re better dead

and if you tried to fight and say

you’re willing to help anyway

she’d tear you down, oh, can’t you see

she is as strong as she can be?

she needs no man to tend

to her, no man to send

her chocolates or

flowers anymore

and

as she lay there in the sand

you never dared say the line

that would have saved up all your time

“This thing you’re so long waiting for

that you’re not moving anymore,

this thing as great as it can be

you don’t think that it could be me?”