Spusesem mai demult că aş vrea să fac asta şi uite că în sfârşit am îndrăznit. Din păcate postez aici povestea un pic cam târziu. Dacă o fi verificat link-ul deja, nu a înţeles nimic.S-a întâmplat joi, când eram, în mod excepţional în Bucureşti. Era răcoare, nu aveam treabă toată ziua şi m-am hotărât să merg în Cişmigiu. Când am coborât din autobuz, spre ruşinea mea, m-am lăsat tentată de mirosul de MacDonald şi m-am dus să-mi iau de mâncare. Pe scurt nu am mai ajuns în Cişmigiu.
Mi-am luat păpica şi cafeaua şi m-am aşezat afară, la stradă. Îmi place să stau aşa îîn stradă, cu toate zgomotele oraşului în jurul meu. Simţi cum timpul încetineşte în jurul tău. Şi cum stăteam eu aşa acolo ronţăind un hamburger şi citind, m-a lovit inspiraţia şi m-am pus pe scris. Dacă se va concretiza povestea începută atunci, asta e altă poveste. La ceva vreme după, se mai aşează în faţa mea un rătăcit, tot aşa cu cafeaua şi cu o carte. Citea Kerouac, Pe Drum. A trecut ceva vreme şi el tot citea, şi eu tot scriam. N-aş putea spune exact de ce mi se pare fascinant să văd oameni cufundaţi într-o carte sau un desen sau mai ştiu eu ce. Dar e atât de frumos încât uneori îmi vine să le mulţumesc că se opresc să facă ceva minunat în timp ce tot oraşul ăsta aleargă ca o turmă de găini cu capul tăiat.
Aşa că, într-un final, mi-am scos creioanele (veneam de la meditaţie cu un copilaş de 3 ani, aveam tot arsenalul la mine) şi am făcut asta. Pe urmă, m-am foit multă vreme să mă gândesc cum să i-l dau, să nu par o femeie nebună care acostează străini pe stradă şi nici ca Martorii lui Ştim-Noi-Cine, încercând să convertesc bietul om la cine ştie ce nebunie. M-am hotărât să îmi strâng lucrurile, să fiu gata de plecare, şi cum se apropie un autobuz de staţie, să-i arunc semnul de carte pe masă şi să sar imediat în maşină. Bineînţeles, după ce 3 ore îmi vâjâiseră toate troleele şi autobuzele în cap, tocmai acum nu mai trecea nimic. Şi mai mult, tipul ăsta se ridica şi el să plece. În fine, zic, ce-o fi, o fi. Mă ridic, îi dau hârtiuţa şi dau să mă car. Nici un RATB în zare. El se uita nelămurit la mine, o fi crezut iniţial că e vreun pliant, dar de unde. Până la urmă, deschid cu greu gura şi zic :- E un semn de carte!
Şi pam pam, mă întorc cu spatele. Nici nu mai ştiu dacă a zis merci. Din fericire, iată că se apropia şi un troleu şi am reuşit să spăl putina rapid.
Deci aşa a decurs primul meu act de mulţumit oamenilor frumoşi de pe stradă. Un pic socially awkard, dacă mi-e permis englezismul, dar asta sunt şi n-ai ce-mi face. Pentru data viitoare, presăraţi puţin curaj şi adăugaţi un zâmbet, musai, că o să creadă oamenii că eşti cine ştie ce teroristă.
Aşadar, Semn că ai carte nr. 001/2013, acordat în data de 15 august 2013, băiatului care citea din Kerouac în faţa Mac-ul de la Cişmigiu.
