An exercise in gratitude

It's 1:30 AM and I've just been on the balcony to see the snow. 

I am grateful that my child is asleep peacefully. 

I am grateful that my dad texted me to tell me it's snowing. 

I am grateful I have windows with a view. 

I am grateful for the mattress we received 2 years and a half ago, which was never used in a baby crib but  that is currently on the cold balcony floor, so I could be there comfortably a few minutes ago. 

I am grateful for the fluffy Xmas socks I am wearing, which were a Secret Santa present. 

I am grateful for everything else I received in my bag from my Secret Santa, because this girl really saw me. 

I am grateful that I have an extra blanket which I wrapped myself in to go to the balcony. I love winter but I hate being cold. Too many years of being cold without a choice...

I am grateful that I can afford to heat my house properly and I can also afford to help my dad heat his. 

I am grateful that my dad is feeling better. 

I am grateful for the love he has for my kid.

I am grateful that her dad was here for Christmas and he helped me a lot. 

I am grateful that the two of us were ok being together after all this time, and it didn't feel unnatural or forcibly nice. 

I am grateful for all the presents my daughter received. 

I am grateful for the first fully peaceful Christmas I had in a million years. No, really? Did I ever have a truly peaceful holiday before this?

I am grateful for my friends, all of them. Even the ones that were lost along the way. 

I am grateful for all the crap I've been through because it taught me what to be grateful for. 

I am grateful for not wanting a birthday present anymore. Every year, despite my moral principles saying I shouldn't want a material present, I felt slightly offended when I didn't get one. This year, as I was wrapping presents for my dad and Ileana's dad and for Ileana, I realised I couldn't care less whether I got anything or not. I actually considered buying something I wanted for myself, and wrapping it, too. It's the magic that counts, right? But I didn't. I didn't wrap them, but I did buy lovely scented shower gels, for pampering. 

I am grateful I received a bunch of roses from my dad and milk chocolate and coffee from my daughter's dad. Which he unceremoniously gave me on Christmas Eve and I wrapped myself to put in Santa's bursting bag. 

I am grateful for Santa Claus. I am grateful for my plastic Christmas Tree. 

I am grateful for fairy tales. 

I am grateful for love. 

I am grateful for all the people that raised me and who raised my dad and Ileana's dad. They did their best. Many of them were mentioned in anecdotes on Christmas day and I felt like they were there, their good memories only. I lit a candle for them after Christmas dinner, when I was doing the dishes. Especially for the women. I needed them close. I want them to know we are going to be fine, Ileana and I. And I just lit another one now. Maybe this is what not being alone feels like. 

I am grateful for being able to feel grateful. It has been an extraordinarily difficult journey. 

I had so much to say after Christmas. I was bursting with this emotion. And then I lost my voice, literally lost my voice. I have a cold or something. And you know what, I didn't need it. I've been stuck indoors for 3 days with my kid, because of this cold and the horrible icy rainy weather, which mercifully changed to snow this evening. Only went out for a couple of hours yesterday to get some medicine and food. I didn't need my loud voice to buy stuff, the world adapted. I did not need my loud voice to look after my kid. I barely spoke any words to her these past few days, and yet I feel like we've been in constant communication. Let that be a lesson, too.

I am grateful for this lesson, too. 

Be quiet. Be grateful. Be. 

A layperson's understanding of trauma - for the rationally inclined (part 1)

 Part 1 

From a YouTube interview with Tim Ferris and Gabor Mate - Trauma is not your parents' alcoholism - that is a traumatic experience- , it is what happens inside of you.

În termeni logici și medicali - când ajungi la spital cu o săgeată în coaste, trauma, pentru medicii care încearcă să îți salveze viața, nu este săgeata. Trauma este gaura din pieptul tău. Ok, săgeata este evidentă. o vede toată lumea. Trebuie scoasă de acolo. Dar dacă doar îndepărtezi obiectul care rănește, rana nu se vindecă miraculos. Ba, mai rău, dacă scoți săgeata din coaste înainte să te afli într-un mediu care să îți permită vindecarea, îți faci mai mult rău. Pentru noi, ăștia obsedați de cunoaștere, e un lucru bine știut că nu trebuie să scoți obiectul din rană până nu ajungi la spital pentru că riști să sângerezi mai rău și să mori. 

Deci, trauma de vindecat e gaura din piept, nu săgeata. Ții minte, da? Până data viitoare?

Part 2 

The same gene that appears to be responsible for the most aggressive behaviours, was also discovered in the most peaceful individuals. It is actually the gene for sensitivity, not for aggression. To be discussed. 

Part 3  

Has your addiction ever served you? Then do not judge it. Thank it for its service and send it swiftly away. - to be discussed

And my personal exploration - am I an empath? Am I at least empathetic? I used to think so, but not so much anymore. Mai degrabă simt că, dacă sunt în starea potrivită, pot înțelege ce simte cineva, dar mă simt complet incapabilă să interacționez cu durerea altcuiva. Sau cu bucuria lor. 

Responsabilitatea/Povara de a te iubi - remake

TLDR: Săptămâna asta nu am făcut tot ce trebuie dar am făcut destul. 

 Sa începem cu începutul. Aici : http://fetitaculinguritadeinghetata.blogspot.com/2014/08/responsabilitatea-de-fi-iubit.html 

Acum 7 ani am primit întrebările acestea de la o fetiță cu codițe care nu mă iubea în mod deosebit dar cumva a știut că aș putea avea răspunsuri sau poate doar a mirosit că aș avea nevoie de răspunsurile alea. Sau a fost pur și simplu o întâmplare, un joc al hazardului, poate vorbise despre asta la școală și a vrut să mă testeze sau poate pur și simplu voia să mai scape de exerciții și compuneri și și-a propus să mă deturneze. În schema mare a universului, nu pot crede că a fost întâmplător așa cum nici continuarea nu a fost deloc întâmplătoare. 

Partea 1 - mă duc sâmbătă la cursurile mele dragi cu adolescenți și trebuia să am o ultimă sesiune cu o grupă cu care m-am avut bine dar nu chiar minunat. M-am pregătit puțin spre deloc pentru această ultimă sesiune deoarece:

1. Aveam deja niște idei care merg la ultimele sesiuni și le puteam face pe loc

2. Nu prea știam cum să spun Goodbye unei grupe căreia simțeam că nici Hello nu i-am spus cum trebuie până acum - adică relația noastră era cel mult politicoasă 

3. Mi-a fost lene. 

Intru acolo și unul dintre ei zice:

- Hai să facem ceva mișto azi, te rog. 

În clipa aia mi-a fost clar că lecția mea obișnuită de goodbye nu o să meargă și m-am hotărât să vorbim despre Candor, pentru că la ei nu ajunsesem încă la subiectul acesta. Nu am reușit să merg unde voiam eu pentru că după două-trei slide-uri începusem să vorbim despre relații, despre înșelat, despre iertare, despre karma și multe alte lucruri care nu erau în programă. I-am întrebat dacă ar fi util să mă întorc la ale mele sau să continuăm cu ce voiau ei să audă și să discute și bineînțeles că au ales să vorbească de ale lor. Le-am explicat că până la urmă e un moment bun să exersăm candor adică să își spună adevărul unul altuia și să își dea sfaturi având ca unic principiu empatia. And it worked. Au spus că am făcut mai degrabă terapie de grup, dar nu au zis-o într-un sens negativ. 

Duminică am ajuns tot la așa ceva, chiar dacă am plecat de la alt principiu. Iar la final o persoană din grup a zis că se întreabă dacă vor mai fi multe sesiuni de-astea ca la psiholog. Bineînțeles că atunci mi s-au activat antenele de impostor syndrome  și mă gândeam săracii copii, ce mă apuc eu să le vorbesc despre chestii serioase și să îi pun să împărtășească când eu sunt varză... Dar de unde, copilul se bucurase de moment, i se păruse util și important. Pentru că au avut șansa să se deschidă unii față de alții și să fie ascultați fără judecată. I made that happen. Și mi-a fost teamă că nu fac bine ce fac. 

Luni mi-a fost lene (acuma chiar a fost lene) să inventez o lecție nouă pentru grupa de examen așa că m-am uitat repede în manual, am văzut că urmează Speaking și am adunat rapid câteva resurse despre proba de Speaking de la examenul pentru care îi pregătesc. Am vrut să îi pun să scrie întrebări super simple la care să învețe să răspundă complicat dar ca să avem ceva fun ca punct de plecare, m-am gândit să pornesc de la niște întrebări interesante. Mi-am adus aminte de întrebările fetiței de acum 7 ani.

- De ce exist eu?

- De ce trebuie să am grijă de mine?

- Sunt eu importantă? De ce? 

Ideea mea era ca ei să împărtășească alte întrebări interesante pe care le-au primit vreodată și apoi să trecem la cele simple. Nu aveam de gînd nici măcar să le spun ce am răspuns eu atunci. 

Dar mi-a scăpat din mână, iar... Au venit cu niște întrebări foarte serioase și au început să își răspundă singuri la ele. A fost absolut minunat să îi auzi pe oamenii aceștia de 17 ani cum își caută răspunsurile la sensul vieții și cum se ascultă unii pe alții cu blândețe. Și cu foarte puțină intervenție din partea mea... 

I built it and they showed up. With all their energy and youth and honesty. It was beautiful. 

- Fraților, mi-ați deturnat lecția, le-am zis. Nu asta aveam de gând să facem azi. 

- N-are nimic, doamna. Vorbim în engleză, doar. Facem speaking, nu? 

******

Și acum partea serioasă. 

În timp ce îi ascultam pe ei încercând să răspundă la întrebările primite de mine acum 7 ani, dezbăteam cu mine dacă să le împărtășesc și eu ce am răspuns atunci. Și mi-am dat seama că vreau să le răspund dar că răspunsul meu nu mai este același. Și mi-am dat seama de asta mai ales în contrast cu ei dar și privind întrebările din perspectiva Ilenei sau al oricărui alt om pe care îl iubesc. 

Acum 7 ani am spus că răspunsul este IUBIREA. Exiști pentru că ai fost iubit chiar înainte să apari pe pământ, pentru că doi oameni s-au iubit, chiar dacă a durat doar o noapte, pentru că cineva te-a iubit suficient de mult încât să te vrea. De aceea exiști. 

Trebuie să ai grijă de tine pentru toți oamenii care te iubesc și care depind de tine. Și asta era perfect adevărat la vremea aia. Singurul motiv pentru care nu fugisem în munți sau mai rău, era că încă mai aveam oameni care mă sunau să mă întrebe ce mai fac, pentru că nu voiam să fac rău altora. Nu îmi pare rău că a fost așa. De asta am ales eu atunci să mă agăț ca să mă salvez și m-am salvat. Cum să regret asta? Dar auzind pe unul dintre copii spunând același lucru, mi-am dat seama că e măcar un pic greșit motivul și că poate fi o capcană periculoasă. ce te faci când ajungi să fii convins că nimeni nu te iubește? De ce te mai agăți atunci? Ce te faci când ești convins că le faci rău și că le-ar fi mai bine fără tine? Ce te faci dacă, în realitate, chiar nu e nimeni pe lângă tine? Ce m-aș face eu? Ce m-aș face acum? Ce m-aș fi făcut atunci? 

Și mi-am dat seama că acum 7 ani, am rostit cu voce tare că dacă rămân singură, și dacă nu ar mai fi nici tata nici bunicii, m-aș duce în munți să trăiesc absolut singură. Instinctul de conservare a vieții și rușinea m-au împiedicat să spun ceea ce aveam de fapt în cap. Aș muri probabil. Dacă nu ar mai rămâne ei, aș muri. 

Acum mi se pare mult. Mi se pare trist să te agăți cu atâta disperare de alții, fie ei cei mai importanți oameni din viața ta. Pentru că, uitându-mă la copiii aceia și la propriul copil, nu mi-aș dori să se simtă niciodată atât de puțin încât viața lor să fie importantă doar în relație cu alții.  

Și mi-am dat seama ascultând și vorbind că răspunsul e același, la toate cele 3 întrebări. Tot Iubirea. Doar că nu a altora pentru tine și nici a ta pentru alții. Răspunsul este și trebuie să fie - pentru că mă iubesc pe mine. 

De ce exist eu ? 

De ce am ajuns să exist? Poate că din iubirea altora dar acum nu mă mai gândesc doar la mama/tata. În marea poveste a lumii câte mici acte de iubire s-au succedat ca să ajung eu să exist așa cum sunt azi? Câte întâmplări au trebuit să fie exact cum trebuie ca să fiu eu exact așa? Câți oameni au trebuit să nu existe, ca să exist eu? E imens. E aproape ca o povară dar una pe care nu ai încotro decât să o sărbătorești. Dar de ce încă mai exist? De ce sunt cum sunt ? De ce pot ce pot? De ce simt ce simt? Aici sunt eu cu mine. Și nu am încotro decât să mă iubesc suficient încât să mă caut și să nu încetez niciodată să mă minunez de ceea ce sunt. Și deci, să nu mă termin mai devreme decât trebuie. 

De ce trebuie să am grijă de mine? 

Asta doare, pentru că răspunsul e același. Pentru că ar trebui să mă iubesc, nu? Pentru că zac de jumătate de săptămână, plutesc. Nu mi-am făcut nici exercițiile de gimnastică, și trebuie să mă pensez urgent. Deci nu am grijă de mine, nu? Dar de când zac așa, am făcut alte lucruri. M-am oprit din muncă exact când am simțit că vreau să mă opresc. Evident nu în mijlocul unei lecții, dar acasă, din mijlocul unui email, m-am oprit am ieșit pe balcon, am udat floarea, m-am întors. M-am așezat pe pat și am pierdut o oră pe telefon și mi-am golit creierul de muncă și apoi am putut să îl umplu la loc. Mi-am luat copilul pe tricicletă în loc să îmi bifez checklistul și ne-am plimbat două ore. Am colorat cu cariocile cu Ileana. Nu mă mai enervez când vine la mine și am ore online. O iau în brațe sau o așez lângă mine și ea se joacă în timp ce lucrez eu și e pace. Am stat pe scaun degeaba pe scaunul din bucătărie și am ascultat călugări budiști. Mi-am luat inima în dinți și am luat fata cu mine la animale. Și animalele au iubit-o. Mi-am rescris poeziile din liceu. Mi-am pus pe hârtie momentele de furie, chiar și cele nemanifestate și le-am iertat. Am plâns. Am râs. Mi-am contactat acel prieten de care mi-era tare dor. Mi-am luat adio de la niște elevi ca să câștig timp pentru mine. Așa că nu știu, am avut sau nu grijă de mine? 

Bineînțeles că nu militez pentru neglijarea igienei personale sau a îndatoririlor de serviciu. Doar că am început din alt punct acum. Din mijloc. Și încet încet le voi aduce pe toate la un loc. Nu mă mai simt vinovată. 

De ce sunt importantă? Why the fuck not? Pentru că sunt. Atât. De ce ar fi nevoie să îmi justific vreodată importanța? Universul a cheltuit atâta energie cu mine. Cum să nu fiu importantă? Sunt și în același timp accept că sunt la fel de importantă sau de puțin importantă ca orice altceva care există. Și asta nu mă mai sperie și nu mă mai face să urlu de neîmplinire. 

Să le spui unor adolescenți că iubirea e cheia vine cu multe note de subsol și disclaimere. Dar despre asta, altă dată. O să scriu un pic mai încolo despre cum am înțeles ce e iubirea de sine și cum o explic mai departe chiar dacă știu că mai am mult de lucru. 

DAY 1

 Aș putea să mă păcălesc eu pe mine și de dragul ordinii universale să zic că azi e a 2-a zi în care stau și scriu. Dar aș minți. Pentru că, deși am scris ieri, azi pare tot prima zi. Aceeași angoasă, aceeași panică. Același sentiment dubios de unde sunt și unde mă duc. 

Am anulat tot ce aveam de făcut azi în afară de cursurile oficiale. Am nevoie de timp. Și nu este vorba despre ceea ce am de făcut neapărat azi, proiectul super interesant la care lucrez. Aș putea să le fac pe toate. Din nou. Dar cu ce cost? Pe cine mai sacrific azi pe altarul eficienței, pe mine sau pe Ileana? Sau e implicit că ardem amândouă dacă greșesc eu. 

În vrie, în derivă. Așa mă simt de marți încoace. Dragged in a whirpool by my legs. Caught in a landslide, vorba lui Freddy Mercury. Nu este prima dată când sunt aici, de fapt, cred că este modul meu implicit de existență. Sub presiune. Și am crescut și făcut multe lucruri datorită și în ciuda acestui mod de viață. Dar îmi e din ce în ce mai clar că nu mai ține. 

Poate doar pentru că îmbătrânesc. Poate că am zile mai proaste acum. Poate din cauză că nu dorm noaptea. Poate pur și simplu mi-a ajuns cuțitul la os. Poate, cine mai știe, poate ies de aici? 

Am dormit puțin și prost. Am culcat copilul târziu. Am sperat că dacă o mai las să se joace, îi va fi mai ușor să adoarmă când mergem în pat. Am greșit. Iar. A adormit târziu iar peste noapte, când eu lucram, s-a trezit urlând. Nu plângând, urlând. Urlând și zvârcolindu-se. Poate îi iese o măsea, poate are un puseu de creștere. Poate a visat urât pentru că se joacă pe tabletă și se uită la YouTube mai mult decât e ok. Poate s-a trezit și nu m-a văzut acolo și s-a speriat. Sau poate este o situație dintr-aceea unde răspunsul este all of the above. Sau niciunul. Mi-a luat o oră să îi schimb hainele fiindcă se udase. Se zvârcolea în brațele mele și urla animalic. Nu era copilul meu acolo. Era plecat. Era altceva. Era furie și frustrare și neputință. Era tot ce simt eu și nu pot să fac. M-a lovit cu capul în față, în piept, m-a zgâriat. Nu o puteam lăsa jos din brațe pentru că s-ar fi lovit de pat, de podea, de sine. Îi cântam, făceam shshshsh, îi spuneam că mama e acolo și nimic nu mergea. Absolut nimic nu mergea. 

Pentru că dacă e să fiu absolut sinceră, mama nu era acolo. Nu era nicio mamă în camera aia azi noapte. Erau doar doi copii la fel de speriați. Doar că unul dintre ei era legal și moral responsabil pentru celălalt. Și eșua teribil.

Luni a fost aproape perfect. Aproape. Am ieșit în parcul de la gară. Am stat puțin la locul de joacă iar apoi am plecat după castane. Am învățat-o să adune castane. Să se ferească de găoacele țepoase în care vin castanele. Am învățat-o să adune melci. Și ea spune Mec când vede melcul. Și mă întreb dacă nu cumva acesta este primul cuvânt în română pe care îl știe. Tot ce știe și știe multe, a învățat de la YouTube. Cuvinte, animale, numere, litere, culori, forme. Cred că știe mult mai multe decât ne dăm noi seama. Dar din păcate sunt uneori atât de deconectată încât nu înțeleg.

În situația de dinainte, cu tatăl ei acasă, eu eram prin contrast cu el, mai echilibrată, mai calmă, mai prezentă. Dar acum, unde, pe de o parte nu mai există contrast, iar pe de altă parte, nu mai există nici sprijin, sunt cum se zice pe românește, sărită din balamale. Totul în jurul meu este sărit din balamale. La propriu. Mai toate ușile scârțâie în apartamentul acesta, ușile dulapurilor se țin într-un singur șurub, ușa glisantă de la cabina de duș atârnă într-o jumătate de roată. Și pe cât este asta de frustrant, nici acum nu m-am ocupat de ele deoarece mă simt vinovată că de fapt nici nu am despachetat toate lucrurile. Și nu mă apuc de despachetat pentru că am alte lucruri de făcut. Pe care nu le fac pentru că am alte lucruri de făcut. Mereu am ceva de făcut și mai niciodată nu fac ceea ce este important. 

De întrebat/ cercetat/ testat: este ok să îmi împart taskurile mari în etape și să le alternez sau este mai benefic să duc un task uriaș până la capăt și apoi să mă apuc de altul? 

Welcome home!

 Am uitat că aici îmi făcusem casă. Am început blogul acesta din narcisism, cred. Pentru că la un moment dat am fost convinsă că ceea ce aveam de scris era atât de important încât trebuia dat mai departe universului. Pe parcurs, a devenit un jurnal și a început să îmi fie rușine să îl pun în lume. După o vreme, l-am abandonat cu totul. Devenise prea apropriat sau poate eu mă îndepărtasem prea mult. Adevărul cam acesta este, de fapt. Am plecat la un moment dat de acasă. De acasă din mine și nici acum că m-am întors fizic acasă, în orașul în care m-am născut și am crescut, nu reușesc să fiu acasă din nou. Acasă cu mine. Acasă în mine. M-am mutat de atâtea ori și realizez că îmi e bine așa. Pierre qui roule... Piatra care se rostogolește, nu se înverzește cu mușchi și licheni. Nu mai cred că asta e o zicală pozitivă, dar cumva la mine în cap, era. Să te miști în continuu ca să cumva să se lipească ceva de tine. Să nu cumva să prinzi rădăcini undeva. Să nu cumva. 

Am zis mereu că fuga e în mine. Mă uit la un serial siropos pe Netflix, prea siropos pentru standardele mele, și era acolo o tanti care se lupta cu propriile mori de vânt și i-a zis cineva că, deși suferea ea însăși că fusese abandonată, the running gene is in you.  Și am simțit asta. Nu de azi de ieri. Faptul că uneori nu fug necesită un enorm efort de voință și chiar și atunci reușesc cel mult să nu fug fizic. Emoțional, sunt plecată de mult. Plecată de lângă prieteni, plecată de lângă tata și mai rău, plecată din mine. Dar ceea ce mă doare cel mai tare acum nu e că simt că plec de lângă Ileana ci că simt că mai degrabă, de fapt, nici măcar nu am ajuns lângă ea. Că sunt aici, dar nu sunt. Că nu sunt. Punct. Atât. Nu sunt.

Și mă surprinde când mă vede și când mă caută și când mă cheamă pentru că eu am impresia că sunt invizibilă. 

Am avut odată o temă de scris un text din perspectiva unui mort. Eu am scris despre o fantomă, o tipă care bântuia casa în care își pierduse viața și frustrarea ei de a nu fi auzită, văzută și de a nu putea atinge și schimba nimic din jurul ei. Plot twist, nu era moartă, era cât se poate de vie, dar era depresivă.

Cum naiba am putut atunci să înțeleg atât de bine un sentiment care mă doare azi atât de tare? Pentru că am mai fost aici. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, sunt mai mult aici decât în orice altă parte. 

Invizibilitatea e atât de neobișnuită pentru mine. Și atât de frustrantă încât fac pe naiba să mă insinuez în viața tuturor, să mă asigur că mă văd. Dar de reținut, că îmi doresc foarte tare să mă vadă cu ochelarii mei, nu cu ochii lor de acasă.

E ciudat că nu reușesc să aplic ceva ce am înțeles demult. Ceva ce i-am învățat și pe alții. Că insulta venită din afară nu doare decât dacă durea deja. Am avut revelația asta când m-a înjurat un nene în tren și m-a făcut curvă. Mi-am dat seama că oricât de nasol e cuvântul și pe oricâte liste de cenzură s-ar afla, a trecut pe lângă mine ca apa pe lângă gâscă. Nu m-a afectat deloc, deși în jurul meu erau guri căscate. Pentru că nu am fost niciodată rușinată de viața mea sexuală sau mai știu eu de ce, ideea e că asta nu m-a atins. Nu acolo erau bubele mele. Altfel m-ar fi lovit dacă mă făcea proastă. Pentru că deși știu, înțeleg și mă încred extraordinar de mult în inteligența mea, deși este lucrul de care sunt cel mai mândră și lucrul care e atât de evident încât îl vede toată lumea imediat, e de fapt fragil la mine în cap. Pentru că apare disonanța asta între: Dacă ȘTIU care e decizia bună și iau decizia care ȘTIU că e proastă, asta nu înseamnă de fapt că și eu sunt proastă? 

Înțeleg că există mai multe feluri de inteligență și că atunci când s-a împărțit aia emoțională, fost-am dusă la lucru (vorba cântecului). DEȘI, îmi vine tare ușor să înțeleg sentimentele altora, deși îmi e ușor să mă conectez și să mă adaptez, deși am o capacitate uriașă de introspecție, TOTUȘI nu reușesc să acționez în consecință. Mă uit la sentimentele altora și la ale mele  cu o curiozitate morbidă de anatomist de secolul 17 care trebuia să disece omul în bucățele ca să îl înțeleagă. Așa că poate că ar fi cazul să încep să mă port ca un om de secolul 21 care știe deja ce e pe dinăuntrul oamenilor și trebuie să lucreze cu tot omul ca să-l facă bine, adică și cu dieta și cu obiceiurile și cu psihicul, nemaifiind necesar să tai, să scoți mațele ca să vezi de unde pute. Cel puțin, ar fi frumos să fac asta cu alții. Dar și cu mine, că disecție, slavă domnului, tot fac. Și tot ce reușesc să obțin e diagnosticul - ești nașpa. Pentru că nu sap pe unde trebuie. 

Eu le spun oamenilor să separe acțiunea de caracter, să nu își pună singuri diagnostice de genul, am înșelat/ am întârziat/ am rănit/ am neglijat - rezultă că sunt un om rău. Ci să se uite cu compasiune la sine. Și ghici cine nu face asta. 

Mă abțin cu greu să nu adaug emoji-uri în textul acesta. Să las doar cuvintele să spună ce au de spus. Un smiley sau un sad face lipesc un înțeles premeditat de propoziție. Și e tare util când ai o conversație prietenoasă cu cineva ca să te faci înțeles și să rămână o conversație prietenoasă. Aici însă mă voi feri să fac asta. Pentru că poate azi mi se pare cea mai mare glumă din lume cum îmi scot eu mațele pe masă, pentru că umorul este un mecanism de autoapărare pentru mine, pentru că a face haz de necaz mă scoate din belele adesea. Dar poate mâine sau peste o săptămână sau peste șapte ani voi reuși să simt altfel ceea ce am scris. Și atunci nu vreau să fiu influențată de interpretarea pe care am dat-o azi textului meu. 

Dacă un scriitor ar pune emojiuri in text, l-aș urî. Dacă un scriitor face abuz de semne de exclamare, mă zgârie la ochi. I-aș zice scriitorului: Nu îmi mai indica ce să simt. Spune ce ai de spus și ai încredere în mine ca cititor că voi procesa inteligent.  Așa că asta trebuie să fac și eu, să am încredere în cititorul care voi deveni peste ceva vreme. 

De ce m-am întors la blogul acesta? De-a lungul vremii, m-am tot îndepărtat și împrăștiat către alte bloguri, unele mai orientate spre profesie, altele atât de personale încât nu știe nimeni de ele. Dar m-am hotărât acum câteva zile să mă întorc aici. Am deschis pagina după mai bine de un an, cred, să caut o poezie pe care am scris-o demult. Ca să îi arăt unei prietene ce deșteaptă am fost eu odată demult, că m-am prins demult că sunt obsedată de control și bineînțeles, că deși m-am prins, nu am acționat în consecință. Și după ce i-am trimis poezia, am recitit prima postare pe care am făcut-o aici. 

http://fetitaculinguritadeinghetata.blogspot.com/2008/07/fetia.html 

E de acum 13 ani. Acum 13 ani credeam multe lucruri bune despre mine dar se pare că la fel de multe lucruri proaste. Dar eram absolut hotărâtă să mă disociez de copilul-Daiana.  Să îi dau ei spațiul acesta fictiv, virtual, să îi spun poveștile pentru că erau frumoase dar să fac cumva să nu mai fie ale mele. Îmi dau seama că la pornirea acestui blog intenția a fost de disociere, dar citind acum acea primă postare, mă doare atât de tare că am vrut vreodată să fug de ea, de Fetița aia cu lingurița ei de înghețată... 

Așa că, dragă fetiță care te-ai dus să muți marea cu lingurița și care ai avut mii de prieteni imaginari și dragă fetiță care acum te uiți la televizor ca să aibă mama ta timp să scrie, sunt aici. 

My father's anger

My father is almost sixty and very angry
 He banged his head on the wall, which could be fatal in his condition, that is how angry he is. He is angry because he loves his mother and he loves me at the same time and he loves himself some days and these three do not seem to match up today. My father is really angry. Drunk angry. Drunk "i will say anything" angry. And he says he is torturing me. And he is right. Because I love him so much that every blow to his head is a blow to my heart. My father is angry. Because, here, in this traditional household we have, he ended up being mother, father and housecleaner for a bunch of people who have never said thank you. For some of them it is too late anyway.
My father got drunk tonight because he knew I was coming and he had things to say that couldn't be said otherwise. And I get it. I had to get drunk side by side to let him know that I met my boyfriend on Tinder and that I am trying to get pregnant. We love eachother but there are certain topics that only booze lets us touch. My father is angry because he blames himself for the poor choice of a mother that I have had. My father is angry for a billion trillion reasons
 And he hasn't cried like tonight in years. But none of these reasons are me. He is not disappointed in me. He approves. I am still his biggest love and day after day after fucking hard day this keeps me going. On and on and on and on. He will never read this.
(Written in Sept 2018)