Am uitat că aici îmi făcusem casă. Am început blogul acesta din narcisism, cred. Pentru că la un moment dat am fost convinsă că ceea ce aveam de scris era atât de important încât trebuia dat mai departe universului. Pe parcurs, a devenit un jurnal și a început să îmi fie rușine să îl pun în lume. După o vreme, l-am abandonat cu totul. Devenise prea apropriat sau poate eu mă îndepărtasem prea mult. Adevărul cam acesta este, de fapt. Am plecat la un moment dat de acasă. De acasă din mine și nici acum că m-am întors fizic acasă, în orașul în care m-am născut și am crescut, nu reușesc să fiu acasă din nou. Acasă cu mine. Acasă în mine. M-am mutat de atâtea ori și realizez că îmi e bine așa. Pierre qui roule... Piatra care se rostogolește, nu se înverzește cu mușchi și licheni. Nu mai cred că asta e o zicală pozitivă, dar cumva la mine în cap, era. Să te miști în continuu ca să cumva să se lipească ceva de tine. Să nu cumva să prinzi rădăcini undeva. Să nu cumva.
Am zis mereu că fuga e în mine. Mă uit la un serial siropos pe Netflix, prea siropos pentru standardele mele, și era acolo o tanti care se lupta cu propriile mori de vânt și i-a zis cineva că, deși suferea ea însăși că fusese abandonată, the running gene is in you. Și am simțit asta. Nu de azi de ieri. Faptul că uneori nu fug necesită un enorm efort de voință și chiar și atunci reușesc cel mult să nu fug fizic. Emoțional, sunt plecată de mult. Plecată de lângă prieteni, plecată de lângă tata și mai rău, plecată din mine. Dar ceea ce mă doare cel mai tare acum nu e că simt că plec de lângă Ileana ci că simt că mai degrabă, de fapt, nici măcar nu am ajuns lângă ea. Că sunt aici, dar nu sunt. Că nu sunt. Punct. Atât. Nu sunt.
Și mă surprinde când mă vede și când mă caută și când mă cheamă pentru că eu am impresia că sunt invizibilă.
Am avut odată o temă de scris un text din perspectiva unui mort. Eu am scris despre o fantomă, o tipă care bântuia casa în care își pierduse viața și frustrarea ei de a nu fi auzită, văzută și de a nu putea atinge și schimba nimic din jurul ei. Plot twist, nu era moartă, era cât se poate de vie, dar era depresivă.
Cum naiba am putut atunci să înțeleg atât de bine un sentiment care mă doare azi atât de tare? Pentru că am mai fost aici. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, sunt mai mult aici decât în orice altă parte.
Invizibilitatea e atât de neobișnuită pentru mine. Și atât de frustrantă încât fac pe naiba să mă insinuez în viața tuturor, să mă asigur că mă văd. Dar de reținut, că îmi doresc foarte tare să mă vadă cu ochelarii mei, nu cu ochii lor de acasă.
E ciudat că nu reușesc să aplic ceva ce am înțeles demult. Ceva ce i-am învățat și pe alții. Că insulta venită din afară nu doare decât dacă durea deja. Am avut revelația asta când m-a înjurat un nene în tren și m-a făcut curvă. Mi-am dat seama că oricât de nasol e cuvântul și pe oricâte liste de cenzură s-ar afla, a trecut pe lângă mine ca apa pe lângă gâscă. Nu m-a afectat deloc, deși în jurul meu erau guri căscate. Pentru că nu am fost niciodată rușinată de viața mea sexuală sau mai știu eu de ce, ideea e că asta nu m-a atins. Nu acolo erau bubele mele. Altfel m-ar fi lovit dacă mă făcea proastă. Pentru că deși știu, înțeleg și mă încred extraordinar de mult în inteligența mea, deși este lucrul de care sunt cel mai mândră și lucrul care e atât de evident încât îl vede toată lumea imediat, e de fapt fragil la mine în cap. Pentru că apare disonanța asta între: Dacă ȘTIU care e decizia bună și iau decizia care ȘTIU că e proastă, asta nu înseamnă de fapt că și eu sunt proastă?
Înțeleg că există mai multe feluri de inteligență și că atunci când s-a împărțit aia emoțională, fost-am dusă la lucru (vorba cântecului). DEȘI, îmi vine tare ușor să înțeleg sentimentele altora, deși îmi e ușor să mă conectez și să mă adaptez, deși am o capacitate uriașă de introspecție, TOTUȘI nu reușesc să acționez în consecință. Mă uit la sentimentele altora și la ale mele cu o curiozitate morbidă de anatomist de secolul 17 care trebuia să disece omul în bucățele ca să îl înțeleagă. Așa că poate că ar fi cazul să încep să mă port ca un om de secolul 21 care știe deja ce e pe dinăuntrul oamenilor și trebuie să lucreze cu tot omul ca să-l facă bine, adică și cu dieta și cu obiceiurile și cu psihicul, nemaifiind necesar să tai, să scoți mațele ca să vezi de unde pute. Cel puțin, ar fi frumos să fac asta cu alții. Dar și cu mine, că disecție, slavă domnului, tot fac. Și tot ce reușesc să obțin e diagnosticul - ești nașpa. Pentru că nu sap pe unde trebuie.
Eu le spun oamenilor să separe acțiunea de caracter, să nu își pună singuri diagnostice de genul, am înșelat/ am întârziat/ am rănit/ am neglijat - rezultă că sunt un om rău. Ci să se uite cu compasiune la sine. Și ghici cine nu face asta.
Mă abțin cu greu să nu adaug emoji-uri în textul acesta. Să las doar cuvintele să spună ce au de spus. Un smiley sau un sad face lipesc un înțeles premeditat de propoziție. Și e tare util când ai o conversație prietenoasă cu cineva ca să te faci înțeles și să rămână o conversație prietenoasă. Aici însă mă voi feri să fac asta. Pentru că poate azi mi se pare cea mai mare glumă din lume cum îmi scot eu mațele pe masă, pentru că umorul este un mecanism de autoapărare pentru mine, pentru că a face haz de necaz mă scoate din belele adesea. Dar poate mâine sau peste o săptămână sau peste șapte ani voi reuși să simt altfel ceea ce am scris. Și atunci nu vreau să fiu influențată de interpretarea pe care am dat-o azi textului meu.
Dacă un scriitor ar pune emojiuri in text, l-aș urî. Dacă un scriitor face abuz de semne de exclamare, mă zgârie la ochi. I-aș zice scriitorului: Nu îmi mai indica ce să simt. Spune ce ai de spus și ai încredere în mine ca cititor că voi procesa inteligent. Așa că asta trebuie să fac și eu, să am încredere în cititorul care voi deveni peste ceva vreme.
De ce m-am întors la blogul acesta? De-a lungul vremii, m-am tot îndepărtat și împrăștiat către alte bloguri, unele mai orientate spre profesie, altele atât de personale încât nu știe nimeni de ele. Dar m-am hotărât acum câteva zile să mă întorc aici. Am deschis pagina după mai bine de un an, cred, să caut o poezie pe care am scris-o demult. Ca să îi arăt unei prietene ce deșteaptă am fost eu odată demult, că m-am prins demult că sunt obsedată de control și bineînțeles, că deși m-am prins, nu am acționat în consecință. Și după ce i-am trimis poezia, am recitit prima postare pe care am făcut-o aici.
http://fetitaculinguritadeinghetata.blogspot.com/2008/07/fetia.html
E de acum 13 ani. Acum 13 ani credeam multe lucruri bune despre mine dar se pare că la fel de multe lucruri proaste. Dar eram absolut hotărâtă să mă disociez de copilul-Daiana. Să îi dau ei spațiul acesta fictiv, virtual, să îi spun poveștile pentru că erau frumoase dar să fac cumva să nu mai fie ale mele. Îmi dau seama că la pornirea acestui blog intenția a fost de disociere, dar citind acum acea primă postare, mă doare atât de tare că am vrut vreodată să fug de ea, de Fetița aia cu lingurița ei de înghețată...
Așa că, dragă fetiță care te-ai dus să muți marea cu lingurița și care ai avut mii de prieteni imaginari și dragă fetiță care acum te uiți la televizor ca să aibă mama ta timp să scrie, sunt aici.
No comments:
Post a Comment