Cartea care m-a făcut să mă rog

Am regăsit ceva echilibru noaptea întorcându-mă la cel mai vechi refugiu pe care îl cunosc. Cititul. 

Avem o rutină acum:Strângem jucăriile, ne schimbăm, ne spălăm, punem trei frățiori ursuleți la somn într-un pătuț (sau ce animale își mai dorește ea să aibă aproape în noaptea aceea), își bea ceaiul (apa sau laptele) în timp ce îi citesc din Habarnam.  Nu urmărește povestea decât ici și colo, mai mult vorbește. Cât citesc eu, gângurește. Nu știu dacă nu cumva doar încearcă să mă imite pe mine citind. Îi place să atingă cartea, să dea paginile. Știu că încă nu înțelege tot, dar îi place ritualul și mie îmi place să citesc așa că nu mă plâng. După un capitol sau două, când nu mai vrea să asculte, schimb cartea ei cu una de-ale mele și continui să citesc în liniște lângă ea. Se foiește, se răsucește, se culcușește lângă mine, uneori mă cațără ca pe un copac, alteori se lipește de mine topită, moale, caldă încât nu mai rămâne niciun petic de aer între noi. Dar de cele mai multe ori, adoarme perpendicular pe mine, atingându-mă doar cu creștetul capului. Se mișcă toată noaptea și eu la fel dar nu se pierde niciodată acel unic punct de contact. Un deget, un picioruș, năsucul, ceva este mereu conectat la mine. Mi se pare cel mai natural lucru din lume. Am încercat să dorm fără ea, dar ne-am chinuit amândouă. Nu suntem pregătite pentru asta. 

Ea sforăie lin ca o pisică leneșă iar eu continui să citesc. Nu mai veghez, mă duc unde am treabă, doar că mă duc pe dinăuntru nu pe dinafară. Am adormit târziu în fiecare noapte în ultima săptămână dar m-am trezit mulțumită. Cărțile pe care le-am dat gata săptămâna asta s-au aranjat cumva și m-au ținut atentă. Aseară am început și terminat 300 de pagini. Pontiful de Henriette Yvonne Stahl. 

După vreo 60 de pagini am simțit două puternice senzații. 

Pe de o parte, am recunoscut atât de intim povestea încât știam exact ce urmează. Știam ce va urma, cum se va termina, cum se va suferi și cât și cum se iese de acolo. M-am identificat atât de mult cu personajul naratoarei și mă durea sufletul. Și îmi venea să urlu: Du-te, femeie de aici și lasă omul acesta să treacă! Dar știam că fără să te arunci în valul acesta, ca să îl vezi cum se scurge, cum se împute și se sparge, nu vezi scăpare adevărată. M-am oprit și am scris. Așa cum acum mai bine de 5 ani, m-am trezit în mijlocul nopții lângă un bărbat ca acela și am vrut să fug. 

Totul fusese minunat și totuși în mijlocul nopții am auzit o chemare puternică: FUGI! 

Nu am fugit și era cât pe ce să mă duc grămadă după omul acela, dar m-a prins într-un moment în care eram mai mult puternică decât singură și m-am desprins până nu s-a lipit prea tare de mine. Așa cum o mai făcusem înainte cu altul și încă mai râcâi și acum semnele dezastrului acela.

Al doilea impuls, extrem de puternic și de neașteptat a fost să mă rog. Nici nu știu dacă acesta e cuvântul potrivit. Dar am vrut să vorbesc cu Cineva. Am găsit canalul deschis și mă trăgea înăuntru. Vorbește acum! Ascult. Nu știu dacă rugăciune e cuvântul bun dar nu am putut să am conversația asta acolo unde eram, culcușită în mijlocul patului, între perne. A fost nevoie să cobor din pat și să mă așez în genunchi, să îmi împreunez mâinile, să mă prosternez. 

Nu știu să mă rog ca la ortodocși și sincer nu cred că contează, atâta vreme cât canalul este deschis, cred că te aude și de pe WC dacă e cazul. Întâmplător, direcția în care mă rugam era răsăritul. Răsăritul și copilul. Nu știu ce am zis sau dacă am zis ceva. Știu că nu mi-am cerut iertare. Am cerut să mă lase să văd pe unde merg. 

Am continuat cartea și s-a dus exact unde știam că se va duce, de parcă am scris-o eu. Mi-a fost frică să nu se strice, să nu cedeze, să nu devină o eroină tragică dar nu a fost așa. A ieșit de acolo exact cum am ieșit și eu.  

Spun cu violență: 

- Dumneata ai mai multă putere decât mine, dar eu știu să mă rog. 

Se uită cu atenție uimită la mine.

- Sunteți superstițioasă?

- Nu. Tocmai de aceea am venit la conferința dumitale, pentru că mi s-a spus că dai explicații științifice sau, cel puțin, cauți să dai... Continui: - Și rugăciunea este o putere. O concentrare de putei interioare, de vibrații benefice... care deschide posibilități nebănuite, reale... din om. Nu trebuie trecută puterea aceasta în domeniul superstiției. Ar fi o mare pierdere pentru om. A gândi, a hotărî, a te ruga face parte din aceleași impulsuri mistetrioase, interioare ale omului.... Că vorbesc așa nu e lipsă de modestie. Îmi iau răspunderea celor spuse. Eu știu. Nu e nevoie să te chinui cu puterile din tine. Trebuie transmutate. Asta e o știință. Altfel ar fi prea barbar. Inima, dacă e dăruită unui țel pur, înalt, inima poate miracole. Bineînțeles numai dacă vrei acest lucru cu adevărat, cu adevărat, cu desăvârșire adevărat... iar pentru a dori cu adevărat acest lucru trebuie o putere neobișuită, de titan, supraomenească. Acest lucru nu are valoare decât pentru cei cu forță, multă forță vitală: Cei moi, cei lâncezi nu au putere pentru nimic, nici pentru bine, nici pentru rău, nici pentru a dori, nici pentru a renunța. "Dar pentru ca nu esti nici cald nici rece, ci pentru ca esti caldut, te voi azvarli din gura mea".

Brother Bear

I did not buy these bears. 

They showed up in our lives by chance. 

Other children's abandoned toys

We took them in and loved them. 

The big one is hers. 

It's been guarding her sleep for over a year now. 

I could not wish for a better brother. 

She's dozed in his furry paws

And more than once I may have done it too

The little one is mine. 

It has guarded my sleep for many years. 

It's been in my life for more than 30. 

Its name is Panda but he's not a panda. 

She was confused at first 

But then she got it. 

Little bear and big bear watch us sleep now

And we couldn't wish for better guards. 

I was right (part 2)

 Ieri mi-am propus să las fata cu tata ca să îmi pot face cumpărăturile în voie, să umblu frigiderul cu provizii, să fac mai multe drumuri dacă e nevoie, să fiu singură o vreme. În primul rând mi-a zis că tocmai ieri voia să meargă să plătească niște impozite. I-am propus să merg eu azi, nu ieri, în oraș sau să merg să și plătesc dările. A rămas că mă duc eu ieri peste tot. 

Nu o să mă plâng că a ales să vină el la mine în loc să duc eu fata la el deși asta mi-a dat planurile peste cap, nici că a întârziat pentru că a ațipit deși și asta mi-a dat planurile peste cap. Până la urmă, se întâmplă. Nu o să mă plâng nici că mi-a zis să nu mai merg în centru la impozite deși îmi plănuisem deja să ajung și în centru după unele lucruri. Nu o să mă plâng nici că era deja 13.30 și i-am spus că ar trebui să iau ceva rapid de mâncare pentru fată că e ora prânzului și mi-a zis că mai bine nu, să mă întorc eu repede și să mănânce când vin eu. Deși dacă m-ar fi ajutat cu prânzul fetei, când veneam puteam doar să o culc și să mă odihnesc și eu. În schimb, a trebuit să mă grăbesc, deși eu voiam să îmi fac cumpărăturile în voie, a trebuit să gătesc când m-am întors pentru că nu aveam mâncare, a trebuit să culc fata de amiază la 5 și eu să nu apuc să mă odihnesc înainte de cursul de seară, deși eram nedormită din noaptea precedentă. 

Toate astea au fost doar picătura chinezească și totuși nu mă plâng. La întoarcere, m-a întrebat în schimb ce am. Și i-am spus că nu s-a întâmplat nimic nou, dar că mă simt copleșită. Și a insistat să îi zic ce s-a întîmplat NOU. I-am spus că sunt copleșită de mult, că îmi e greu să fiu 24 din 24 la dispoziția altcuiva, că mi-e uneori mai ușor uneori mai greu să mă țin bine și că azi e o zi în care nu pot să mă prefac. Și a insistat să îi spun ce s-a întâmplat. 

Absolut imposibil de înțeles pentru el că așa îmi e mereu. Greu. Bineînțeles că, acum că pornisem  tornada, i-am spus asta. Sunt mândră de mine că am reușit să rămân concentrată pe mine, nu să dau vina pe nimeni. I-am spus că mi-e greu mai mereu, sunt zile mai bune în care mi-e mai greu să mă ascund și zile ca cea de azi, unde nu mai pot sau nu mai vreau să mă ascund. Plângeam deja și el o ținea una și bună că de ce nu vorbesc cu el. 

A zis că nu trebuie să fac din asta o tragedie. I-am spus că nu e o tragedie, e refulare și mă bucur chiar că pot refula și plânge pentru că de obicei doar țin înăuntru și simt că implodez. 

Mi-a zis că nu vrea să mă vadă așa. Și i-am zis că știu, tocmai de-aia nu mă vede prea des așa. Asta nu înseamnă că nu sunt așa în mare parte din timp. Nu știu ce înseamnă asta, că nu vrei să mă vezi așa. Vrei să mă ascund? Să mă prefac? Să bag sub preș? Să râd ca prostul? Asta fac de când mă știu și nu mai vreau, nu mai pot. Nu am nevoie să mă repari, să îmi dai sfaturi, doar să mă asculți. Nu e o tragedie, știu că trece, dar e greu  și am și eu nevoie să spun că e greu.

A plecat într-o stare proastă. De dimineață l-am sunat și era tot supărat. Și nu a vrut să vorbească prea mult cu mine. 

Am I the Asshole here? 

Știam că așa va merge discuția dacă va porni. Miercuri când am început să scriu, nu știam dacă și cum să o pornesc. A pornit singură. Și am avut dreptate. And oh, how I wish I wasn't. 

A voice of my own (part 1 - WED, 9 MARCH)

 Sunt multe momente în viața mea când am strigat sus și tare împotriva nedreptății, când am fost apărătoarea celor umiliți și obidiți, când m-am certat cu bullies și m-am bătut cu băieții care nu se purtau frumos cu surorile lor. Asta încă de când eram copil. Omul pe care l-am iubit vreo 20 de ani e un tip cu care în primii 10 ani din relația noastra ( între 5 și 15 ani) m-am împins, lovit și înjurat pentru că nu se purta frumos cu sora lui mai mică. Ceea ce a și dus pe urmă la o prietenie zdravănă pentru că de la mine auzea mereu adevărul, chiar și când mânca cacao. (cacofonie inteționată) Un singur lucru mi-a fost al naibii de greu să îi spun în următorii 10 ani (de la 15 la 25) și asta pentru că era adevărul meu, durerea mea, nu a altuia. Nu i-am putut spune timp de 10 ani că sunt atrasă de el și că vreau mai mult. Nu i-am spus că mă doare să îl ascult cum suferă din iubire, nu i-am spus nimic. Până când i-am spus și s-a terminat totul. Ne-am văzut din ce în ce mai rar iar acum e o lume întreagă între noi deși știm exact unde se află celălat și ne-am putea vedea și auzi oricând. Dar nu o facem. Pentru că eu am spus adevărul. 

Nu am spus povestea asta ca să mă învinovățesc. Faptul că am spart bula aia e una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. După acel moment, am fost liberă. Dar a durut. 

Nu aveam de gând să povestesc despre asta dar nu știu cum, că s-a legat bine cu ceea ce voiam să zic de fapt. De fapt textul acesta trebuia să fie despre voce. Despre vocea mea care poate fi ceva dar nu e. 

Am o voce care o dată a zis: Să nici nu-ți treacă prin cap! cu un asemenea ton că agresorul s-a panicat și a schimbat direcția în loc să pună mâna pe mine. 

Am o voce care a făcut un bully care abuza verbal o vânzătoare să tacă și să își vadă de treaba lui. 

Am o voce care a făcut un nesimțit să se ridice de pe scaun nu ca să mă pocnească, ci de rușine. 

Nu exagerez și nu mă laud. Este de fapt destul de șocant pentru mine că am asemenea putere în mine. 

Am o voce care poate țese povești ca să îmblânzească atât copii de grădiniță cu capul în nori, adolescenți sictiriți și adulți pretențioși deopotrivă. 

Am o voce care poate să facă toți profesorii să plângă sau să le fie rușine la banchetul de a 12-a. 

Dar nu am o voce cu care să cer ajutor. 

Nu găsesc o voce cu care să îmi iau apărarea când mă rănește cineva drag. Nu am voce cu care să spun NU cuiva care contează. Nu am voce cu care să spun nu mai pot când nu mai pot. Nu am voce cu care să cer ceea ce mi se cuvine. Pentru că simt uneori că nimic nu mi se cuvine. 

Ocupă cât mai puțin loc, stai cuminte unde te-am lăsat, joacă-te frumos, vorbește frumos, recită poezia, învață tot, nu fi supărată, nu fi tristă, nu plânge = copilul perfect.

Tata îmi zice de ce nu vorbești cu mine? de ce nu mi-ai spus că ai probleme? Și vreau, mai ales că acum e aici aproape și tocmai pentru că e aici aproape, vreau să îi spun, să îi vorbesc, dar nu știe să asculte. Uneori cred că preferă să audă despre problemele mele abia după ce au trecut. Nu știe ce să se facă cu mine în criză. 

În primul rând, nu pot să plâng. Dacă plâng, îmi spune că nu merită să plâng sau începe să se înfurie pe orice chestie care m-a făcut să plâng și să înjure cauza externă, lucru care nu mă ajută deloc. Pentru el, cred, nu pot decât să presupun, plânsul e ultima redută. Dacă plângi, totul e fără speranță, nu mai vezi scăpare, sunt probabil aproape moartă dacă plâng și e datoria lui să mă scoată de acolo, cât mai curând. Și eu nu vreau decât să plâng, 

E fascinant că în timp ce scriu asta plâng, și mă chinui să nu plâng și nu știu de ce naiba mă chinui să nu plâng că doar nu mă vede nimeni. Nici când sunt singură nu îmi mai dau voie să plâng. După ce m-am mutat aici în toamnă și am început cu greu să umblu la balamalele ruginite am redescoperit plânsul. Și am început să plâng și de fericire ceea ce ar fi fost inimaginabil până acum 2-3 luni. 

E fascinant și că mă aud vorbind în timp ce scriu ce am scris mai sus și îmi dau seama că sună exact ca un copil care se plânge că nu îl înțeleg părinții. Și asta e pe de o parte ridicol și pe de altă parte, îmi vine să zic, în sfârșit! 

Cum am ajuns însă aici? Păi de la Ileana, desigur. Am descoperit cu stupoare că, în ciuda firii mele războinice, apărătoarea celor slabi și mama răniților, așa cum nu reușesc să mă apăr pe mine când lumea e afurisită cu mine, nu reușesc să o apăr nici pe ea.... 

Și de aici, șoc și groază. Pentru că pe ea trebuie să o apăr, că dacă nu eu atunci cine?

Am reușit cu chiu cu vai să dau cu flit, relativ politicos dar ferm unor oameni binevoitori care s-au oferit să o ia la ei dacă nu vrea să meargă cu mine, când făcea un tantrum pe stradă. Am reușit să le spun unora și altora că e normal să plângă și să se plângă. Dar când i-am spus tatei că m-a deranjat o tanti care comenta despre picioarele grăsuțe ale fiică-mii, el mi-a zis că sunt eu prea sensibilă și eu am tăcut. 

Și din fericire, el tocmai pleca și am putut apoi să bocesc în voie, pentru că el nu înțelege ce înseamnă pentru fete când tănticile astea nu au nimic mai bun de făcut decât să judece cum arăți. El nu știe că pe mine m-a oprit o vecină îngrijorată când aveam 12 ani să îmi zică să nu mai mănânc pielea de la pui ca să nu mă mai îngraș că e cam grăsuță domnișoara. Nu știe câte porecle am avut și câți flăcăi am alergat și bătut ca să trebuiască să merg acasă să mă plâng că mi se dau porecle. Nu știe cât de mult mi-a luat nu să iubesc, ci măcar să accept suficient corpul ăsta în care se întâmplă să fiu, suficient cât să nu mai vreau să îl distrug. Suficient cât să îi mulțumesc că e întreg și sănătos. Suficient cât să nu vreau să îl (mai) distrug, suficient cât să îl apăr (uneori).