Avem o rutină acum:Strângem jucăriile, ne schimbăm, ne spălăm, punem trei frățiori ursuleți la somn într-un pătuț (sau ce animale își mai dorește ea să aibă aproape în noaptea aceea), își bea ceaiul (apa sau laptele) în timp ce îi citesc din Habarnam. Nu urmărește povestea decât ici și colo, mai mult vorbește. Cât citesc eu, gângurește. Nu știu dacă nu cumva doar încearcă să mă imite pe mine citind. Îi place să atingă cartea, să dea paginile. Știu că încă nu înțelege tot, dar îi place ritualul și mie îmi place să citesc așa că nu mă plâng. După un capitol sau două, când nu mai vrea să asculte, schimb cartea ei cu una de-ale mele și continui să citesc în liniște lângă ea. Se foiește, se răsucește, se culcușește lângă mine, uneori mă cațără ca pe un copac, alteori se lipește de mine topită, moale, caldă încât nu mai rămâne niciun petic de aer între noi. Dar de cele mai multe ori, adoarme perpendicular pe mine, atingându-mă doar cu creștetul capului. Se mișcă toată noaptea și eu la fel dar nu se pierde niciodată acel unic punct de contact. Un deget, un picioruș, năsucul, ceva este mereu conectat la mine. Mi se pare cel mai natural lucru din lume. Am încercat să dorm fără ea, dar ne-am chinuit amândouă. Nu suntem pregătite pentru asta.
Ea sforăie lin ca o pisică leneșă iar eu continui să citesc. Nu mai veghez, mă duc unde am treabă, doar că mă duc pe dinăuntru nu pe dinafară. Am adormit târziu în fiecare noapte în ultima săptămână dar m-am trezit mulțumită. Cărțile pe care le-am dat gata săptămâna asta s-au aranjat cumva și m-au ținut atentă. Aseară am început și terminat 300 de pagini. Pontiful de Henriette Yvonne Stahl.
După vreo 60 de pagini am simțit două puternice senzații.
Pe de o parte, am recunoscut atât de intim povestea încât știam exact ce urmează. Știam ce va urma, cum se va termina, cum se va suferi și cât și cum se iese de acolo. M-am identificat atât de mult cu personajul naratoarei și mă durea sufletul. Și îmi venea să urlu: Du-te, femeie de aici și lasă omul acesta să treacă! Dar știam că fără să te arunci în valul acesta, ca să îl vezi cum se scurge, cum se împute și se sparge, nu vezi scăpare adevărată. M-am oprit și am scris. Așa cum acum mai bine de 5 ani, m-am trezit în mijlocul nopții lângă un bărbat ca acela și am vrut să fug.
Totul fusese minunat și totuși în mijlocul nopții am auzit o chemare puternică: FUGI!
Nu am fugit și era cât pe ce să mă duc grămadă după omul acela, dar m-a prins într-un moment în care eram mai mult puternică decât singură și m-am desprins până nu s-a lipit prea tare de mine. Așa cum o mai făcusem înainte cu altul și încă mai râcâi și acum semnele dezastrului acela.
Al doilea impuls, extrem de puternic și de neașteptat a fost să mă rog. Nici nu știu dacă acesta e cuvântul potrivit. Dar am vrut să vorbesc cu Cineva. Am găsit canalul deschis și mă trăgea înăuntru. Vorbește acum! Ascult. Nu știu dacă rugăciune e cuvântul bun dar nu am putut să am conversația asta acolo unde eram, culcușită în mijlocul patului, între perne. A fost nevoie să cobor din pat și să mă așez în genunchi, să îmi împreunez mâinile, să mă prosternez.
Nu știu să mă rog ca la ortodocși și sincer nu cred că contează, atâta vreme cât canalul este deschis, cred că te aude și de pe WC dacă e cazul. Întâmplător, direcția în care mă rugam era răsăritul. Răsăritul și copilul. Nu știu ce am zis sau dacă am zis ceva. Știu că nu mi-am cerut iertare. Am cerut să mă lase să văd pe unde merg.
Am continuat cartea și s-a dus exact unde știam că se va duce, de parcă am scris-o eu. Mi-a fost frică să nu se strice, să nu cedeze, să nu devină o eroină tragică dar nu a fost așa. A ieșit de acolo exact cum am ieșit și eu.
Spun cu violență:
- Dumneata ai mai multă putere decât mine, dar eu știu să mă rog.
Se uită cu atenție uimită la mine.
- Sunteți superstițioasă?
- Nu. Tocmai de aceea am venit la conferința dumitale, pentru că mi s-a spus că dai explicații științifice sau, cel puțin, cauți să dai... Continui: - Și rugăciunea este o putere. O concentrare de putei interioare, de vibrații benefice... care deschide posibilități nebănuite, reale... din om. Nu trebuie trecută puterea aceasta în domeniul superstiției. Ar fi o mare pierdere pentru om. A gândi, a hotărî, a te ruga face parte din aceleași impulsuri mistetrioase, interioare ale omului.... Că vorbesc așa nu e lipsă de modestie. Îmi iau răspunderea celor spuse. Eu știu. Nu e nevoie să te chinui cu puterile din tine. Trebuie transmutate. Asta e o știință. Altfel ar fi prea barbar. Inima, dacă e dăruită unui țel pur, înalt, inima poate miracole. Bineînțeles numai dacă vrei acest lucru cu adevărat, cu adevărat, cu desăvârșire adevărat... iar pentru a dori cu adevărat acest lucru trebuie o putere neobișuită, de titan, supraomenească. Acest lucru nu are valoare decât pentru cei cu forță, multă forță vitală: Cei moi, cei lâncezi nu au putere pentru nimic, nici pentru bine, nici pentru rău, nici pentru a dori, nici pentru a renunța. "Dar pentru ca nu esti nici cald nici rece, ci pentru ca esti caldut, te voi azvarli din gura mea".
No comments:
Post a Comment