TLDR: Săptămâna asta nu am făcut tot ce trebuie dar am făcut destul.
Sa începem cu începutul. Aici : http://fetitaculinguritadeinghetata.blogspot.com/2014/08/responsabilitatea-de-fi-iubit.html
Acum 7 ani am primit întrebările acestea de la o fetiță cu codițe care nu mă iubea în mod deosebit dar cumva a știut că aș putea avea răspunsuri sau poate doar a mirosit că aș avea nevoie de răspunsurile alea. Sau a fost pur și simplu o întâmplare, un joc al hazardului, poate vorbise despre asta la școală și a vrut să mă testeze sau poate pur și simplu voia să mai scape de exerciții și compuneri și și-a propus să mă deturneze. În schema mare a universului, nu pot crede că a fost întâmplător așa cum nici continuarea nu a fost deloc întâmplătoare.
Partea 1 - mă duc sâmbătă la cursurile mele dragi cu adolescenți și trebuia să am o ultimă sesiune cu o grupă cu care m-am avut bine dar nu chiar minunat. M-am pregătit puțin spre deloc pentru această ultimă sesiune deoarece:
1. Aveam deja niște idei care merg la ultimele sesiuni și le puteam face pe loc
2. Nu prea știam cum să spun Goodbye unei grupe căreia simțeam că nici Hello nu i-am spus cum trebuie până acum - adică relația noastră era cel mult politicoasă
3. Mi-a fost lene.
Intru acolo și unul dintre ei zice:
- Hai să facem ceva mișto azi, te rog.
În clipa aia mi-a fost clar că lecția mea obișnuită de goodbye nu o să meargă și m-am hotărât să vorbim despre Candor, pentru că la ei nu ajunsesem încă la subiectul acesta. Nu am reușit să merg unde voiam eu pentru că după două-trei slide-uri începusem să vorbim despre relații, despre înșelat, despre iertare, despre karma și multe alte lucruri care nu erau în programă. I-am întrebat dacă ar fi util să mă întorc la ale mele sau să continuăm cu ce voiau ei să audă și să discute și bineînțeles că au ales să vorbească de ale lor. Le-am explicat că până la urmă e un moment bun să exersăm candor adică să își spună adevărul unul altuia și să își dea sfaturi având ca unic principiu empatia. And it worked. Au spus că am făcut mai degrabă terapie de grup, dar nu au zis-o într-un sens negativ.
Duminică am ajuns tot la așa ceva, chiar dacă am plecat de la alt principiu. Iar la final o persoană din grup a zis că se întreabă dacă vor mai fi multe sesiuni de-astea ca la psiholog. Bineînțeles că atunci mi s-au activat antenele de impostor syndrome și mă gândeam săracii copii, ce mă apuc eu să le vorbesc despre chestii serioase și să îi pun să împărtășească când eu sunt varză... Dar de unde, copilul se bucurase de moment, i se păruse util și important. Pentru că au avut șansa să se deschidă unii față de alții și să fie ascultați fără judecată. I made that happen. Și mi-a fost teamă că nu fac bine ce fac.
Luni mi-a fost lene (acuma chiar a fost lene) să inventez o lecție nouă pentru grupa de examen așa că m-am uitat repede în manual, am văzut că urmează Speaking și am adunat rapid câteva resurse despre proba de Speaking de la examenul pentru care îi pregătesc. Am vrut să îi pun să scrie întrebări super simple la care să învețe să răspundă complicat dar ca să avem ceva fun ca punct de plecare, m-am gândit să pornesc de la niște întrebări interesante. Mi-am adus aminte de întrebările fetiței de acum 7 ani.
- De ce exist eu?
- De ce trebuie să am grijă de mine?
- Sunt eu importantă? De ce?
Ideea mea era ca ei să împărtășească alte întrebări interesante pe care le-au primit vreodată și apoi să trecem la cele simple. Nu aveam de gînd nici măcar să le spun ce am răspuns eu atunci.
Dar mi-a scăpat din mână, iar... Au venit cu niște întrebări foarte serioase și au început să își răspundă singuri la ele. A fost absolut minunat să îi auzi pe oamenii aceștia de 17 ani cum își caută răspunsurile la sensul vieții și cum se ascultă unii pe alții cu blândețe. Și cu foarte puțină intervenție din partea mea...
I built it and they showed up. With all their energy and youth and honesty. It was beautiful.
- Fraților, mi-ați deturnat lecția, le-am zis. Nu asta aveam de gând să facem azi.
- N-are nimic, doamna. Vorbim în engleză, doar. Facem speaking, nu?
******
Și acum partea serioasă.
În timp ce îi ascultam pe ei încercând să răspundă la întrebările primite de mine acum 7 ani, dezbăteam cu mine dacă să le împărtășesc și eu ce am răspuns atunci. Și mi-am dat seama că vreau să le răspund dar că răspunsul meu nu mai este același. Și mi-am dat seama de asta mai ales în contrast cu ei dar și privind întrebările din perspectiva Ilenei sau al oricărui alt om pe care îl iubesc.
Acum 7 ani am spus că răspunsul este IUBIREA. Exiști pentru că ai fost iubit chiar înainte să apari pe pământ, pentru că doi oameni s-au iubit, chiar dacă a durat doar o noapte, pentru că cineva te-a iubit suficient de mult încât să te vrea. De aceea exiști.
Trebuie să ai grijă de tine pentru toți oamenii care te iubesc și care depind de tine. Și asta era perfect adevărat la vremea aia. Singurul motiv pentru care nu fugisem în munți sau mai rău, era că încă mai aveam oameni care mă sunau să mă întrebe ce mai fac, pentru că nu voiam să fac rău altora. Nu îmi pare rău că a fost așa. De asta am ales eu atunci să mă agăț ca să mă salvez și m-am salvat. Cum să regret asta? Dar auzind pe unul dintre copii spunând același lucru, mi-am dat seama că e măcar un pic greșit motivul și că poate fi o capcană periculoasă. ce te faci când ajungi să fii convins că nimeni nu te iubește? De ce te mai agăți atunci? Ce te faci când ești convins că le faci rău și că le-ar fi mai bine fără tine? Ce te faci dacă, în realitate, chiar nu e nimeni pe lângă tine? Ce m-aș face eu? Ce m-aș face acum? Ce m-aș fi făcut atunci?
Și mi-am dat seama că acum 7 ani, am rostit cu voce tare că dacă rămân singură, și dacă nu ar mai fi nici tata nici bunicii, m-aș duce în munți să trăiesc absolut singură. Instinctul de conservare a vieții și rușinea m-au împiedicat să spun ceea ce aveam de fapt în cap. Aș muri probabil. Dacă nu ar mai rămâne ei, aș muri.
Acum mi se pare mult. Mi se pare trist să te agăți cu atâta disperare de alții, fie ei cei mai importanți oameni din viața ta. Pentru că, uitându-mă la copiii aceia și la propriul copil, nu mi-aș dori să se simtă niciodată atât de puțin încât viața lor să fie importantă doar în relație cu alții.
Și mi-am dat seama ascultând și vorbind că răspunsul e același, la toate cele 3 întrebări. Tot Iubirea. Doar că nu a altora pentru tine și nici a ta pentru alții. Răspunsul este și trebuie să fie - pentru că mă iubesc pe mine.
De ce exist eu ?
De ce am ajuns să exist? Poate că din iubirea altora dar acum nu mă mai gândesc doar la mama/tata. În marea poveste a lumii câte mici acte de iubire s-au succedat ca să ajung eu să exist așa cum sunt azi? Câte întâmplări au trebuit să fie exact cum trebuie ca să fiu eu exact așa? Câți oameni au trebuit să nu existe, ca să exist eu? E imens. E aproape ca o povară dar una pe care nu ai încotro decât să o sărbătorești. Dar de ce încă mai exist? De ce sunt cum sunt ? De ce pot ce pot? De ce simt ce simt? Aici sunt eu cu mine. Și nu am încotro decât să mă iubesc suficient încât să mă caut și să nu încetez niciodată să mă minunez de ceea ce sunt. Și deci, să nu mă termin mai devreme decât trebuie.
De ce trebuie să am grijă de mine?
Asta doare, pentru că răspunsul e același. Pentru că ar trebui să mă iubesc, nu? Pentru că zac de jumătate de săptămână, plutesc. Nu mi-am făcut nici exercițiile de gimnastică, și trebuie să mă pensez urgent. Deci nu am grijă de mine, nu? Dar de când zac așa, am făcut alte lucruri. M-am oprit din muncă exact când am simțit că vreau să mă opresc. Evident nu în mijlocul unei lecții, dar acasă, din mijlocul unui email, m-am oprit am ieșit pe balcon, am udat floarea, m-am întors. M-am așezat pe pat și am pierdut o oră pe telefon și mi-am golit creierul de muncă și apoi am putut să îl umplu la loc. Mi-am luat copilul pe tricicletă în loc să îmi bifez checklistul și ne-am plimbat două ore. Am colorat cu cariocile cu Ileana. Nu mă mai enervez când vine la mine și am ore online. O iau în brațe sau o așez lângă mine și ea se joacă în timp ce lucrez eu și e pace. Am stat pe scaun degeaba pe scaunul din bucătărie și am ascultat călugări budiști. Mi-am luat inima în dinți și am luat fata cu mine la animale. Și animalele au iubit-o. Mi-am rescris poeziile din liceu. Mi-am pus pe hârtie momentele de furie, chiar și cele nemanifestate și le-am iertat. Am plâns. Am râs. Mi-am contactat acel prieten de care mi-era tare dor. Mi-am luat adio de la niște elevi ca să câștig timp pentru mine. Așa că nu știu, am avut sau nu grijă de mine?
Bineînțeles că nu militez pentru neglijarea igienei personale sau a îndatoririlor de serviciu. Doar că am început din alt punct acum. Din mijloc. Și încet încet le voi aduce pe toate la un loc. Nu mă mai simt vinovată.
De ce sunt importantă? Why the fuck not? Pentru că sunt. Atât. De ce ar fi nevoie să îmi justific vreodată importanța? Universul a cheltuit atâta energie cu mine. Cum să nu fiu importantă? Sunt și în același timp accept că sunt la fel de importantă sau de puțin importantă ca orice altceva care există. Și asta nu mă mai sperie și nu mă mai face să urlu de neîmplinire.
Să le spui unor adolescenți că iubirea e cheia vine cu multe note de subsol și disclaimere. Dar despre asta, altă dată. O să scriu un pic mai încolo despre cum am înțeles ce e iubirea de sine și cum o explic mai departe chiar dacă știu că mai am mult de lucru.
