Friday 30 May 2014

Taxi Stories #2 - Despre ovare şi Florin Salam

Ieri dimineaţă şoferul meu a fost un fan al lui Florin Salam. 

În primii 100 de metri, evaluez situaţia. E un tip tânăr, cu o cămaşă albă, de-aia de pocneşte pe bicepşi şi pe pectorali, bineînţeles descheiată la gât la vreo doi trei nasturi. Oare avea şi lănţişor de aur? Asta nu-mi mai amintesc.
 
Butonează smartphone-ul lipit de bord tot drumul. Caută melodii pe YouTube, una mai mişto decât alta. Arăbeşti. Mişto de tot (!). Pentru că sunt cât de cât elegantă în rochiţa mea de vară, îmi vorbeşte cu dumneavoastră. Asta mă irită şi decid să nu încep nicio conversaţie cu el.

Dar la un moment dat, ajuns pe partea aia dubioasă a YouTube-ului, dă peste Casablanca. Care mai ştie melodia, are un punct bonus de la mine! Ne umflă râsul pe amândoi şi ne amintim de vremurile când era Casablanca şlagăr şi cum derulai caseta cu creionul ca să o asculţi pe repeat. :) Prima interacţiune normală de până acum. Dar, vai, asta îi dă curaj să vorbească cu mine şi se apucă să-mi laude virtuozitatea arabilor pe care îi ascultă el. 

- Uitaţi, asta e chiar mişto, zice el când începe o melodie lălăită rău de tot. Aveam o dată un arab d-ăsta în maşină care înţelegea cuvintele, nu ştiu ce era, sirian, irakian, iranian, turc, d-ăştia. Şi i-au dat lacrimile, doamnă! Aşa de mişto e melodia asta. E despre o fată care îl părăseşte şi el zice că ea stătea doar pentru ce avea el şi că n-o să mai găsească ea dragoste curată ca a lui. Nu-i aşa? 

Eu între timp intrasem în modul de îhîm îhîm. Adică asta răspundeam din când în când ca să nu creadă că sunt chiar nesimţită, dar nici dispusă să încep vreo conversaţie. De ce sunt totuşi amabilă când e clar că nu am ce discuta cu omul, de ce nu îl ignor pur şi simplu sau de ce nu mă apuc să-i sparg capul că e un netot incult şi de prost gust? Pentru că sunt prea bine crescută. Pentru că eu chiar dau tuturor o şansă. Mie îmi plac oamenii şi da, ştiu că asta e o opinie nepopulară.

Deci, îhîm îhîm şi la un moment dat îmi spune că arabul ăsta e atât de bun la ei acolo, în Egipt, că e aşa, un fel de Florin Salam al lor. În punctul ăsta îmi scapă, cred, un icnet de scârbă. Bine, ştiu că am zis că îmi plac oamenii, dar am şi eu limitele mele. Mă rog, puştiul interceptează începutul meu de protest şi de frică să nu-i atac idolul, închide YouTube-ul şi dă drumul la radio. 

E 9 fix şi au început ştirile. Se vorbeşte despre cazul unor medici din Timişoara acuzaţi că fac trafic cu ovule cumpărate de la studente. Puştulache se întoarce spre mine şi mă întreabă: 

- Ce nu înţeleg eu, dacă fetele astea donează, ele rămân fără ovare? Astea se regenerează?

Mă întreb o clipă dacă am auzit bine, ar îndrăznesc să-l corectez. Zic că poate doar a încurcat denumirile, se mai întâmplă. 

- Ovule, zic, nu ovare. Ovule donează. 
- A, ovule? Şi astea se regenerează? 
- Nu prea. Ai câte ai şi le pierzi pe drum. De-aia nu e bine să le doneze, că rămân fără. 
- Cum adică? Poţi să rămâi fără? 
- Păi da, zic, oricum, după 40 şi ceva de ani, se cam termină. 
- Se termină?! Păi şi ce faci fără ovare?
- Ovule, nu ovare. Alea rămân. 

Nu prinde diferenţa.

-Păi şi cum le pierzi, de ce se termină ?
- Păi unul câte unul, câte unul pe lună. 

Nici acum nu îi pică fisa. Speram că undeva pe parcurs o să reuşească să acceseze informaţia din cartea de anatomie de-a şaptea, dar îmi dau seama că informaţia, cel mai probabil, nu a existat niciodată la el în cap. Acuma, ce să zic, pot ierta prostul gust dar ignoranţa mă înfurie. Şi în plus, când m-am hotărât să mă fac profesoară, am decis să nu ratez nicio ocazie de a educa. Trag aer în piept şi mă apuc să-i explic care-i faza cu luna plină, de ce îl cafteşte gagică-sa o dată pe lună, ce se întâmplă la nivel microscopic când rămâne aia gravidă, ce aia metoda calendarului şi de ce dă chix uneori, ce e aia menopauză. Îmi ia cam 20 de minute. (Da, a fost un drum lung...)

La sfârşit, are o privire pe faţă care nu ştiu dacă e şoc sau reveraţie. Se uită la mine cu un respect deosebit. 

- Sunteţi foarte informată. Sunteţi medic? 

Dau ochii pe spate. 

- Nu, doar femeie. 

Îmi iese clişeul ăsta pe gură pentru că mă abţin să nu-l fac cu ou şi cu oţet că nu ştie nimic despre sex în afară de dânsa-ntr-ânsa... 

La sfârşitul cursei, îmi mulţumeşte ceremonios şi am o vagă impresie că încearcă să-mi strângă mâna. Din fericire, nu-mi cere niciun număr de telefon. 

Wednesday 28 May 2014

Taxi stories 01. Pe pilot automat


- Şi pe unde vine strada asta Rotundă?

Aceeaşi întrebare pe care o aud necontenit de când m-am mutat aici. Toată lumea a auzit de ea, nimeni nu ştie exact cum să-i dea de cap.

Şoferul meu de azi e o femeie. Evident, nu sunt prea multe şoferiţe de taxi în Bucureşti. E una din meseriile alea la care ne place să tragem linia groasă cu negru - Taximetria e meserie de bărbat. O fi, n-o fi, eu nu am prejudecăţi. Merg cu tanti şi îmi propun să nu încep o discuţie despre riscurile meseriei ăştia pentru o femeie pentru că sunt convinsă că toată lumea face asta. Nu mă apuc acum să fac anchete sociale, s-o întreb cum a ajuns să facă asta, dacă e greu. Mă gândesc că dacă aş fi eu în locul ei, mi-ar plăcea să fiu lăsată în pace să-mi fac treaba şi să nu mă trezesc nevoită să mă explic tuturor curioşilor. Aşa că îmi ţin gura.

- Trebuie să ajungem la Titan şi de-acolo vă direcţionez eu. E prin spatele ştrandului. 

Saltă din umeri ca şi cum n-a auzit niciodată de Titan şi de ştrand. Cu toate acestea, mi-e clar că nu e o şoferiţă novice care nu ştie Bucureştiul. Îmi lasă impresia că de fapt n-are chef de conversaţie şi o las în pace. O analizez discret totuşi. Boală veche, mă holbez la oameni şi încerc să le ghicesc sau să măcar să le inventez poveştile. E o femeie plinuţă de vreo 40 de ani. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc dacă e mai grasă decât mine sau nu. Zilele astea am mari probleme cu imaginea corporală, în sensul că nu mă mai recunosc deloc şi nu mai reuşesc deloc să apreciez cum sunt şi câtă sunt. Dar despre piticii mei de pe creier altă dată. Are părul lung şi ondulat, bretonul prins cu o clamă micuţă. E vopsită cu un fel de roşcat cald. Asta chiar seamănă cu ce am avut eu în cap acum câţiva ani când mi se pusese pata să mă vopsesc. Câteva brăţări şi inele. Unghii lungi şi vopsite cu roşu. Mâini îngrijite, frumoase. E îmbrăcată cu o cămăşuţă neagră, vaporoasă, fără mâneci. E o femeie frumoasă. Asta e clar.
Într-un final, îmi vorbeşte uitându-se la mine în retrovizoare.

- Îmi cer scuze, dar am creierul cam împrăştiat azi. 

Îi zâmbesc. Doar n-o să mă supăr din atât. Vreau să-i zic ceva drăguţ ca să îi dau de înţeles că e ok să fii distras şi obosit. Că o susţin şi o înţeleg. Încă 200 de metri şi îmi zice:

- Tocmai mi-am prins soţul la hotel cu o babă de 60 de ani. N-am mai dormit de 30 de ore. 

Nu reuşesc să-i zic nimic. Atâtea cărţi citite şi nu găsesc nimic de zis. Pe de altă parte ştiu că orice i-aş zice, nu are nicio valoare acum. Să-i spun că o să fie bine? De unde dracu' ştiu eu că o să fie bine? Poate o să se împace cu el, poate nu. Poate îl lasă acum, va suferi şi se va vindeca. Cu suficient timp, totul se vindecă. Dar ştiu că dacă îi spun asta acum, nu are nicio valoare, chiar dacă am dreptate. Aşa că îmi ţin gura din nou. Mă duce acasă fără să mai ceară vreo indicaţie. Bineînţeles că ştia adresa foarte bine.


Tuesday 6 May 2014

Două săptămâni de război - probleme de crazy cat lady

Imediat după Paşte m-am întors de acasă cu o mie şi unul de gânduri şi de probleme ce trebuiau rezolvate. Toate urgente, toate importante, toate având impresia că sunt cele mai importante de pe pământ. Datorii materiale, morale, inimi frânte, a mea, ale altora, probleme de sănătate, ale mele, ale altora...

Şi colac peste pupăză, mă prinsesem de vreo săptămână şi un pic că e ceva în neregulă cu Musette şi după ceva panică şi îngrijorare m-am prins că acel ceva e o burtică plină de pisoi. Şi mă simţeam ca o mamă de adolescentă cu burta la gură. Sau mai rău, mă simţeam eu ca o adolescentă cu burta la gură, de parcă eu căram o sarcină nedorită după mine, de parcă eu urma să am pisoi. Adică copii. Adică - mă rog, pisoi. 
O mie şi una de întrebări şi de probleme. Ce fac eu cu încă o pisică? Dacă se întâmplă ceva cu Musette, dacă o să aibă probleme? Cum o să reacţioneze celelate pisici? Dacă atacă puii? Dacă îi omoară? Cum le spun prietenilor şi lui tata? Ce-o să zică? Or să mă certe? Exact cum spuneam, de parcă eu am rămas cu burta la gură, nu pisica. 

Şi în plus, scrisoare de la bancă, scrisoare de la Vodafone, chiria se plăteşte peste o săptămână, nu mai am ţigăăăărrrrrrrriiiii, iar majoritatea copiilor sunt încă în vacanţă iar veniturile mele sunt ciuntite serios de treaba asta.

Şi până la urmă, în mijlocul tuturor calculelor şi stratagemelor pe care le mă străduiam să le scornesc ca să mă scot cumva la liman, fix acum două săptămâni, pe vremea asta, pe Musette o apucă chinurile facerii şi îmi toarnă PATRU pisici în plus. Despre cum a fost asta, altă dată, că merită o pagină separată. Dar deocamdată doar despre panica ce m-a cuprins după. 

Şi pe lângă toată panica mea, adaug-o şi pe cea a prietenilor şi a lui tata care după şocul iniţial ajungeau repede la capătul calcului şi exclamau: ŞAPTE! Tu ai acum ŞAPTE pisici! 

Şi cu gândul ăsta m-am târât în astea două săptămâni, asta printre toate celelalte chestii urgente şi importante care trăgeau de mine în toate părţile. Şi da, ştiu că sunt o mie şi unul de lucruri mult mai grave decât să ai şapte pisici dintre care patru nici nu pot fi numite pisici nici acum, două săptămâni mai târziu, cel mult şobolani cu plămâni puternici. Dar pentru mine a fost picătura. Ştii tu care, aia care umple paharul şi dă pe lângă. Paiul ăla din engleză, care rupe spinarea cămilei. 

Că m-a făcut mototol realitatea asta nouă aşa că am intrat pe pilot automat, că asta mă salvează de obicei.
Am mers la toate meditaţiile pe care le mai aveam, am venit acasă, am hrănit pisicii, m-am hrănit pe mine, am supravieţuit cumva. Am dormit vreo trei zile şi pe urmă m-am speriat un pic. 

Da, da, toată lumea îmi zice că e bine că mă odihnesc dar eu nu dorm să mă odihnesc, dorm ca să nu gândesc. Mă uit la un serial cretin şi desenez copăcei. Mă păcălesc că am un plan. 

Până duminică seara când am ieşit în parc pe la 9 seara, după o furtună cu ploaie şi grindină. Şi am înviat un  pic. Ieri am pus laba pe tastatură şi am produs un articol deşi mi-era greu să cred că o să reuşesc, că doar mai începusem acelaşi articol de vreo 5 ori până acum. Dar l-am dat gata la 3 dimineaţa şi azi am fost iar la copii şi am avut o zi plină şi mi-am amintit ce am de făcut - de învăţat, de scris, de citit, de desenat, de crescut pisici, de trăit fie ploaie, fie vânt. 

O să mă mut, poate, curând. O să cresc pisoii şi o să le găsesc căsuţe, poate. O să fiu femeia nebună cu şi mai multe pisici. Dar o să trăiesc. Şi de data asta. 

Day 49 - parcă acolo rămăsem, nu? Compot de lychee pentru prima dată în viaţă :)