Friday 21 August 2015

Arheologie de suflet - 15-08-2006

Am scris ceva fix acum 9 ani, tot despre trăit în două lumi deodată, acasă şi la Bucureşti, şi uite cum se învârte roata, rota rota rotarotarotarot tarot tarot....

La întoarcere
Şi merg pe drum
şi scuip tutun
şi urlu iar ca un nebun:
- Nu m-au bătut,
nu m-au avut,
ei nici măcar nu m-au văzut!
Ce fericire!
M-am îngrăşat când toţi credeau
că eu numai fumez şi beau;
în şoldul meu
se germinează Dumnezeu.
Ce strălucire!
Şi-am să mă duc din nou la toamnă
şi-o să le scriu că sunt o doamnă
şi mănânc numai caviar.
Şi-o să înghit iar praf cu pâine
şi am să beau apă cu clor
dar le voi scrie că mi-e bine
şi mai ales
că îmi e dor. 

Thursday 20 August 2015

Diagnostic: Optimism nejustificat


De ceva vreme, dezbaterile cu bunica despre măritat şi despre cumpărat casă s-au încheiat. Asta nu înseamnă că am reuşit să îi explic punctul meu de vedere şi a înţeles. Cred că mai degrabă s-a împăcat cu gândul că o să mor fată bătrână tot pe pragul lor şi că probabil e mai bine aşa decât să umblu când cu unul când cu altul că poate-poate. De vreo doi ani nu mă mai întreabă deloc dacă am pe cineva, e mai preocupată de starea civilă a prietenelor mele. ("- X. ce mai face? Are servici? Şi-a luat casă?  S-a măritat?"). Deci fetelor, dacă vă apucă sughiţatul degeaba, e probabil curiozitatea bunică-mi.
Acestea fiind spuse, dintotdeauna, discuţiile cele mai frecvente pe care le am cu bunica mea de 82 de ani se rezumă la două întrebări.

Dacă merg prin casă cu gândul în altă parte, dacă citesc în linişte, dacă mă uit plictisită la televizor, dacă împuşc bile în Zuma pe pilot automat, cu mintea aiurea (da, încă mai joc Zuma) sau adesea, dacă vorbesc calm, sau pur şi simplu dacă mă mişc fără să fac acrobaţii mortale sau mă exprim fără să hohotesc şi să chiţăi, adică dacă mă comport absolut normal, jenant de normal: DE CE EŞTI SUPĂRATĂ? 

Nu DACĂ eşti supărată, că e clar că eşti, că nu ai cum să stai aşa cuminte într-un loc şi să nu fii supărată. Nu se poate să nu te gândeşti la ceva nasol când taci. Pentru că nu e aşa, lumea asta e atât de naşpa şi viaţa asta atât de grea că nu ai cum să nu fii supărat des, sau de preferat, tot timpul. 

Dacă am vorbit ceva amuzant cu tata, sau cu S. la telefon, dacă mă uit la comedii, dacă e vreun clip cu Fuego  la tv şi mă pufneşte râsul, sau dacă pur şi simplu am o zi bună şi zâmbesc, dacă răspund cu o glumă, dacă mă distrează să colorez ceva, dacă mi-e bine, pe scurt:  DE CE RÂZI? CE E DE RÂS? 

Pentru că e absurd să găseşti ceva de râs când lumea... viaţa... bolile... banii.... 

Şi mă gândeam zilele astea, că tot mă mut înapoi acasă din motive nu foarte amuzante, că ar trebui să mă simt un pic tristă. Dar nu-mi iese. Fac bagaje, car bagaje, caut soluţii, mă sprijin pe prieteni, ies la mal. Şi mă uitam la tata care tocmai se recuperează după o perioadă mai proastă, că s-a pus singur pe picioare şi nu ia nimic în tragic. Şi mă gândeam că suntem stricaţi fiindcă nu reuşim să ne plângem de milă suficient. Că nu am învăţat mai nimic de la ăi bătrâni. 

Mă distram cu un testuleţ dintr-ăsta pe net care mă întreabă deodată cum îmi văd eu viaţa până acum, soft and easy precum jeleurile colorate în formă de ursuleţi sau hard and difficult to swallow precum dropsurile alea nesuferite (jawbreakers le zic ei). Şi am stat un pic să mă gândesc: falimentară sunt, fizic nu mă simt foarte ok, mă mut înapoi acasă şi asta ar trebui să fie naşpa, majoritatea prietenilor mei sunt într-un rahat mai mic sau mai mare, traume din copilărie se pare că am, iubiri ratate am cu grămada ba chiar am încasat încă investiţie amoroasă falimentară în ultimul an, am pierdut nişte clienţi, nu ştiu prea bine încotro mi se îndreaptă cariera. Da, e clar... SOFT AS GUMMY BEARS!! 

Pur şi simplu nu am putut să zic că e nasol. Bani se mai fac, am nişte clienţi noi şi unii foarte fideli. Dacă mă mut, strâng bani, îi ajut pe ai mei, combat singurătatea şi cinele cu supă la plic, dragoste se mai găseşte, sănătatea se repară ... Am zis că am trăit şi că trăiesc bine, nu am avut de ales. Şi m-am simţit foarte vinovată că nu am învăţat nimic de la bunica despre tragismul dramelor mărunte.