DAY 1

 Aș putea să mă păcălesc eu pe mine și de dragul ordinii universale să zic că azi e a 2-a zi în care stau și scriu. Dar aș minți. Pentru că, deși am scris ieri, azi pare tot prima zi. Aceeași angoasă, aceeași panică. Același sentiment dubios de unde sunt și unde mă duc. 

Am anulat tot ce aveam de făcut azi în afară de cursurile oficiale. Am nevoie de timp. Și nu este vorba despre ceea ce am de făcut neapărat azi, proiectul super interesant la care lucrez. Aș putea să le fac pe toate. Din nou. Dar cu ce cost? Pe cine mai sacrific azi pe altarul eficienței, pe mine sau pe Ileana? Sau e implicit că ardem amândouă dacă greșesc eu. 

În vrie, în derivă. Așa mă simt de marți încoace. Dragged in a whirpool by my legs. Caught in a landslide, vorba lui Freddy Mercury. Nu este prima dată când sunt aici, de fapt, cred că este modul meu implicit de existență. Sub presiune. Și am crescut și făcut multe lucruri datorită și în ciuda acestui mod de viață. Dar îmi e din ce în ce mai clar că nu mai ține. 

Poate doar pentru că îmbătrânesc. Poate că am zile mai proaste acum. Poate din cauză că nu dorm noaptea. Poate pur și simplu mi-a ajuns cuțitul la os. Poate, cine mai știe, poate ies de aici? 

Am dormit puțin și prost. Am culcat copilul târziu. Am sperat că dacă o mai las să se joace, îi va fi mai ușor să adoarmă când mergem în pat. Am greșit. Iar. A adormit târziu iar peste noapte, când eu lucram, s-a trezit urlând. Nu plângând, urlând. Urlând și zvârcolindu-se. Poate îi iese o măsea, poate are un puseu de creștere. Poate a visat urât pentru că se joacă pe tabletă și se uită la YouTube mai mult decât e ok. Poate s-a trezit și nu m-a văzut acolo și s-a speriat. Sau poate este o situație dintr-aceea unde răspunsul este all of the above. Sau niciunul. Mi-a luat o oră să îi schimb hainele fiindcă se udase. Se zvârcolea în brațele mele și urla animalic. Nu era copilul meu acolo. Era plecat. Era altceva. Era furie și frustrare și neputință. Era tot ce simt eu și nu pot să fac. M-a lovit cu capul în față, în piept, m-a zgâriat. Nu o puteam lăsa jos din brațe pentru că s-ar fi lovit de pat, de podea, de sine. Îi cântam, făceam shshshsh, îi spuneam că mama e acolo și nimic nu mergea. Absolut nimic nu mergea. 

Pentru că dacă e să fiu absolut sinceră, mama nu era acolo. Nu era nicio mamă în camera aia azi noapte. Erau doar doi copii la fel de speriați. Doar că unul dintre ei era legal și moral responsabil pentru celălalt. Și eșua teribil.

Luni a fost aproape perfect. Aproape. Am ieșit în parcul de la gară. Am stat puțin la locul de joacă iar apoi am plecat după castane. Am învățat-o să adune castane. Să se ferească de găoacele țepoase în care vin castanele. Am învățat-o să adune melci. Și ea spune Mec când vede melcul. Și mă întreb dacă nu cumva acesta este primul cuvânt în română pe care îl știe. Tot ce știe și știe multe, a învățat de la YouTube. Cuvinte, animale, numere, litere, culori, forme. Cred că știe mult mai multe decât ne dăm noi seama. Dar din păcate sunt uneori atât de deconectată încât nu înțeleg.

În situația de dinainte, cu tatăl ei acasă, eu eram prin contrast cu el, mai echilibrată, mai calmă, mai prezentă. Dar acum, unde, pe de o parte nu mai există contrast, iar pe de altă parte, nu mai există nici sprijin, sunt cum se zice pe românește, sărită din balamale. Totul în jurul meu este sărit din balamale. La propriu. Mai toate ușile scârțâie în apartamentul acesta, ușile dulapurilor se țin într-un singur șurub, ușa glisantă de la cabina de duș atârnă într-o jumătate de roată. Și pe cât este asta de frustrant, nici acum nu m-am ocupat de ele deoarece mă simt vinovată că de fapt nici nu am despachetat toate lucrurile. Și nu mă apuc de despachetat pentru că am alte lucruri de făcut. Pe care nu le fac pentru că am alte lucruri de făcut. Mereu am ceva de făcut și mai niciodată nu fac ceea ce este important. 

De întrebat/ cercetat/ testat: este ok să îmi împart taskurile mari în etape și să le alternez sau este mai benefic să duc un task uriaș până la capăt și apoi să mă apuc de altul?