De câte ori va găsesc pe net rămân cu gura căscată. Vă știți voi care sunteți, înalți bruneți, aproape toți la fel, și totuși... E nedrept ca voi să credeți ca n-ați făcut altceva decat sa cresteti in tot timpul ăsta lung de când nu ne-am mai văzut, in care poate mi-ati uitat si numele si fata si metehnele. Si oricum nu conteaza, in lumea voastra mica, doar atat ati facut. Ati crescut barbati tineri din baieti mari, ati facut facultati, v-ati luat joburi, v-ati insurat, ati plecat in America sau cine stie ce alte chestii de oameni mari. Ca voi asta va credeti. Si nu dati doi bani pe haloul meu. Pentru ca pentru mine asta sunteti, niste forme nedefinite, in halouri argintii care plutesc in jurul imaginatiei mele bolnave inca de la prima intalnire.
Toţi copiii ăia cu ochii mari şi genunchii juliţi pe care mi i-am imaginat eu doctori sau avocaţi sau artişti, căsătoriţi cu mine într-un viitor vag şi încurcat. Toţi băieţii de care m-am îndrăgostit vreodată, chiar dacă a durat o zi, o vacanţă sau o viaţă. Pentru că, conform regulamentului de (dez)ordine interioară, un artist măcinat de talent nu e pe deplin măcinat dacă nu are şi fantomiţe dintr-astea în cap. Şi sper să nu facă nimeni pe viteazul acu şi să spună că, gata, lor le-au trecut toate fantomiţele din cap şi au uitat de cine le-a plăcut în clasa a şasea. Nu există aşa ceva. Love is forever, chiar dacă love înseamnă fluturaşi în stomac la ora de lucru manual din clasa a patra.
Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste de pe vremea aia? Făceam un fel de sketch la engleză şi două dintre personaje erau soţ şi soţie. EL s-a întors la mine (s-a întors la mine! Câte nopţi nedormite şi scenarii după asta!) şi a spus :
- Daiana, vrei să fi nevasta mea?
Şi bineînţeles că m-am blocat toată, şi m-am făcut verde stacojie mov ocru turcoaz toate la un loc şi am transpirat prin toţi porii şi să fie al dracului de cuvânt dacă îmi aminteam cum se zice Da în română. Au trecut cred că minute în şir. Profa vroia să termine repede şi l-a dat altcuiva de bărbat în timp ce toţi prietenii lui râdeau ca dobitocii şi mie mi se întunecase orizontul în aşa hal că m ajuns acasă în prag de sinucidere.
Aveam 12 ani.
Ce s-a ales de haloul lui? E om mare acum, că doar aşa suntem toţi zilele astea, l-am văzut, am vorbit cu el de multe ori, ca doi oameni care au trecut prin multe împreună, deşi, oficial, n-am devenit niciodată prieteni. Cred că dacă ne-am hotârî acum că, vezi doamne, noi suntem prieteni, şi ne-am căuta mai des s-ar alege praful şi de haloul lui.
Ca şi de al tău, fiinţă ciudată pe care am descoperit-o în seara asta pe Facebook. Nu te-am mai văzut şi n-am mai auzit de tine de 10 ani. Într-o dimineaţă, în ger în staţia de autobuz mi-am amintit cum te cheamă şi te-am căutat pe Facebook. S-a ales praful de haloul meu, te credeam poet neînţeles, veşnic singur şi chinuit, speram să mă mai ştii, speram că te-am durut atunci, demult. Dar de unde, eşti o persoană matură şi responsabilă, absolut normală. La fel ca mine.
Şi mi s-a făcut azi tare dor de mine de atunci, când mă îndrăgosteam mai repede decât puteam să-mi leg pantofii. Şi azi, învârtindu-mă printre adolescenţii ăia de la şcoală, m-am simţit mai aproape de ei decât de toţi prietenii mei maturi şi responsabili care au uitat.
Au uitat cum era să vrei.
No comments:
Post a Comment