Arheologie de suflet - 15-08-2006

Am scris ceva fix acum 9 ani, tot despre trăit în două lumi deodată, acasă şi la Bucureşti, şi uite cum se învârte roata, rota rota rotarotarotarot tarot tarot....

La întoarcere

Şi merg pe drum
şi scuip tutun
şi urlu iar ca un nebun:
- Nu m-au bătut,
nu m-au avut,
ei nici măcar nu m-au văzut!
Ce fericire!
M-am îngrăşat când toţi credeau
că eu numai fumez şi beau;
în şoldul meu
se germinează Dumnezeu.
Ce strălucire!
Şi-am să mă duc din nou la toamnă
şi-o să le scriu că sunt o doamnă
şi mănânc numai caviar.
Şi-o să înghit iar praf cu pâine
şi am să beau apă cu clor
dar le voi scrie că mi-e bine
şi mai ales
că îmi e dor. 

Smoc cu smoc

Bătăuşul cartierului avea trei ani

pe vremea când eu aveam treişpe

şi ani de zile mi-a fost frică de unghiile lui netăiate

care mi se înfipseseră o dată în păr

după ce, doar cu o clipă înainte, îmi dăduse dreptate.

Îmi plăcea să visez de pe atunci

că lumea e în principiu raţională

că dacă-i explic

de ce nu e frumos să chinuie broasca

o să-i pară rău.

Credeam cu infatuare

că un discurs bine făcut poate produce schimbare.

Dar, după o clipă de graţie

în care m-a ascultat fremătând,

mi s-a repezit în coamă cu ghearele

şi a început să-mi smulgă ideile din cap

smoc cu smoc

cu furie de animal sălbatic rănit.

Aseară mă uitam la poze pe net

Liceul meu are şi el o pagină, desigur

Şi erau poze de la Balul Bobocilor

Şi am văzut că sunt atât de bătrână

încât nu mai cunosc pe nimeni de acolo

şi poate că aşa e mai bine

când dintr-o dată, într-o poză de grup,

îmi sare mutra copilului ăsta în faţă

tot cu falca pătrată, cu mâinile groase şi mici

ca un bătăuş,

dar poartă cămaşă

şi un ecuson care zice

că e în echipa de organizare

deci are optişpe ani

şi înţepenesc proastă pe scaun

pentru că nu mă aşteptam să mai existe

Pentru că nu mă aşteptam să ajungă bărbat

pe când eu,

stau aici butonând

ajustând realitatea din pix

şi încerc să schimb lumea cu un discurs bine făcut

în timp ce lumea planează deasupra mea

ca vulturii pleşuvi şi din când în când

îmi smulge ideile din cap

smoc cu smoc.

Casa cu pisici negre

Când eram copil, pentru vreo patru ani am trăit la casă. Era o casă micuţă şi drăguţă, cu o curte modestă şi veceu în fundul curţii. Am avut grădină şi vie. Ai mei au încercat să crească şi găini dar cum nu prea se pricepeau la asta şi aveau şi o milă iremediabilă de animale, până la final, am ajuns să avem un pui de companie. Îl chema Tomi, ca pe ketchup, şi era anorexic, probabil, pentru că nu a crescut niciodată mai înalt de 20 de cm deşi a trăit aproape un an în lux, în casă, în bucătărie.

Aveam şi o pisică neagră şi un iepure cu care ne-am cărat de la bloc unde locuisem înainte. Bineînţeles, ne-am luat şi câine. Bineînţeles, pisica a făcut pui. Mai mulţi. Toţi negri. La un moment dat aveam 8 pisici negre în curte, un câine, un iepure şi un pui rahitic.

Pisica, pe care din lipsă de imaginaţie, o chema Pisi, am adunat-o de pe stradă.  Evident, nu eu, căci eram prea mică pe atunci pentru decizii de-astea. Ai mei au luat-o. Iepurele îl aveam deja, pentru că le cerusem alor mei să vină Iepuraşul de Paşti în persoană. Aveam vreo 8 ani şi ştiam clar că nu există; făceam pe prostul pentru că aveam fantezii cu tata îmbrăcat în costum de iepure. Doar se îmbrăcase în Moş Crăciun an de an, de ce nu s-ar îmbrăca şi în iepure? Ai mei au înţeles altfel problema şi mi-au luat un pui de iepure adevărat. 

Înainte de Rică (din nou, lipsă de imaginaţie) mai avusesm temporar vreo două pisici, un câine, o şopârlă, doi peşti (doi pui de caras, pescuiţi în mod tradiţional, care au supravieţiut printr-o minune şi pe care i-am ţinut aproape un an în acvariu) şi o călugăriţă. Animalul, nu faţa bisericească. 

Câinele l-am luat dintr-o grămadă de pui fătaţi în spatele unei terase din parc. 

Când ne-am mutat de la casă, a trebuit să plecăm fără animale, şi, chiar dacă nu mai aveam decât 2 pisici şi câinele între timp, le-am găsit şi ăstora case. Nu am  lăsat niciodată un animal pe stradă. 

La o vreme după, am adunat eu de data asta o pisică de pe stradă. O cheamă tot Pisi şi îl terorizează pe tata de vreo 9 ani. Când am venit în Bucureşti, am rezistat fără animale în timpul facultăţii şi un pic după. Pe urmă m-am ales cu 3 pisici. 

Da, ştiu, crazy cat lady e destinul meu, dar încă nu sunt convinsă că e un lucru rău. 

De vreo 5 ani încoace, tata are în curte o altă căţeluşă adunată de pe stradă şi acum şi pe puiul ei de vreun an. Ăsta micu are lăbuţele din faţă strâmbe din naştere şi n-o să fie niciodată câine de pază, deci nu a vrut nimeni să-l adopte. Tata creşte un câine inutil. 

Pe scurt, am crescut cu animale. Am crescut strâmb pe alocuri din multe motive, dar am crescut tot timpul cu responsabilitatea unor fiinţe pe care le-am salvat de la pieire şi pentru a căror fericire trebuia luptat. Am crescut cu părinţi care au făcut greşelile lor în multe feluri dar pe care i-am văzut plângând pentru animalele noastre. Am crescut cu grijă, cu înţelegerea noţiunii de grijă pentru celălalt, chiar dacă celălalt are blană sau fulgi sau solzi. Într-o familie unde oamenii s-au certat urât multă vreme, dar au avut tot timpul grijă de mine şi de animale, am înţeles blândeţea. Am înţeles că blândeţea rămâne întreagă în oameni chiar şi atunci când furia răzbate. Am înţeles iubirea într-o familie care n-a rămas întreagă până la sfârşit, pentru că faţă de oameni, iubirea se poate disimula, dar faţă de un animal nu te poţi preface că iubeşti.

Am trăit şi trăiesc cu animale pentru că am nevoie de fiinţe în jurul meu care să fie tot timpul sincere. Pentru că în copilărie când era totul urât în jurul meu şi mergeam plângând la culcare, veneau cele 8 pisici şi se tolăneau pe lângă mine torcând. Pentru că atunci când am făcut 18 ani, tata  a fost bolnav o vreme iar Pisi, care pe vremea aia era un pisoiaş de 3 luni care se zbenguia tot timpul prin casă, stricând şi trântind chestii tot timpul, a stat zi şi noapte nemişcată lângă el până şi-a revenit. Pentru că tataie, care toată viaţa a fost împotriva ideii de animal de companie, intră în panică acum dacă Pisi îşi iese din rutină şi se înmoaie tot dacă vede alte pisici abandonate pe stradă. 

Voi avea tot timpul animale pentru că eu cred că se schimbă ceva într-un copil care creşte cu animale. Ceva ce e greu de obţinut altfel. Se mută ceva într-un om care iubeşte un animal. Dintr-o dată, lumea are o dimensiune în plus. Da, oamenii sunt frumoşi şi superiori din multe puncte de vedere dar să iubeşti un animal înseamnă să accesezi un alt nivel de afecţiune. 

Este vorba despre un anumit fel de afecţiune care este foarte diferit de tot ceea ce poţi simţi vreodată pentru un om, pentru că este absolut gratuit şi dezinteresat. Ne iubim partenerii pentru că vrem iubire înapoi, vrem relaţii, vrem familii, vrem sex. Ne iubim prietenii tot cu aşteptarea reciprocităţii, ne iubim părinţii de multe ori din respect şi datorie, ne iubim copiii printre altele pentru că suntem programaţi genetic. Iubeşti un animal pentru că nu te poţi abţine. Îmi iubesc pisicile şi dacă mi se tolănesc în poală torcând şi dacă îmi distrug ceva important şi dacă îmi vomită un ghem de blană în poală în semn de recunoştinţă. 

Dar ceea ce este important, este că, o dată ce ai înţeles iubirea faţă de animale, înţelegi toată iubirea altfel. Înţelegi grija şi blândeţea, te zbaţi să eviţi suferinţa celor din jur, indiferent dacă este vorba despre un om, un animal de companie, un animal sălbatic, o muscă sau un copac. 

Şi de-asta am înţeles perfect ce a vrut să spună prietena mea când a zis că nu are încredere în bona angajată pentru că nu iubeşte animalele şi nu îşi poate închipui cum un om care e rău cu un animal poate fi bun cu copiii. 

De-asta am zis mai în glumă mai în serios că niciun bărbat care nu e în stare să-mi iubească pisicile nu o să mă atingă vreodată în acelaşi fel în care nu aş iubi un mizantrop. 

De-asta mi se rupe sufletul când văd animale pe stradă pe care nu le pot ajuta la fel cum mi se rupe inima pentru oamenii străzii, pentru săracii României şi pentru orice om de oriunde care are o durere pe care eu personal nu o pot alina. 

De-asta sunt plină de furie când mă gândesc că toţi câinii şi pisicile cu labe rupte şi ochii roşii de disperare sunt acolo şi aşa din vina oamenilor, la fel cum şi oamenii sunt năpăstuiţi tot de oameni. 

De aceea, acum când problema animalelor fără stăpân a ajuns într-un punct critic în care singura soluţie care se întrevede fiabilă este tragică, mi se rupe inima de mii de ori. 

Pentru că înţeleg, dar încă mai sper să existe şi alte soluţii. 

Pentru că ştiu, deşi încă refuz să cred, că nu sunt atât de mulţi oameni care înţeleg ce am scris eu aici. 

Pentru că, la nivel de societate, acţionăm tot ca în epoca revoltelor cu furci şi topoare. 

Pentru că, la nivel de societate, ne creştem copiii cu frică de animale şi de oameni, în loc de dragoste generală. 

Pentru că, la nivel de societate, înţelegem mai uşor pedeapsa decât prevenţia. 

Mi se rupe inima pentru că eu înţeleg punctul de vedere al celor ce vor să se ştie în siguranţă pe stradă, să nu se teamă de câini sălbăticiţi care pândesc din umbră. Înţeleg pentru că şi eu am fost atacată, şi tata şi bunicul şi o parte din prietenii mei, dar asta nu ne-a înverşunat împotriva câinilor ci a situaţiei în sine, a oamenilor care i-au aruncat pe stradă, a celor care i-au lovit când au trecut pe acolo, a celor care nu înţeleg că a hrăni un câine vagabond nu înseamnă că faci rău. Un câine hrănit nu e un câine dispus să atace, e un câine mulţumit. Unul hămesit e cel care o să-ţi smulgă pâinea din mână, cum am păţit eu. Înţeleg, pentru că nu e normal să existe animale semi-sălbatice după atâtea sute de ani de civilizaţie care să devină un pericol de sănătate pentru noi toţi. Înţeleg, pentru că nu vreau să mai am de-a face cu câini cu labe rupte şi pisici schilodite care să-mi strice liniştea sufletească când merg pe stradă. 

Dar în acelaşi timp, şi cel mai grav, mi se rupe inima pentru că voi ceilalţi, care nu aţi iubit niciodată un animal, nu puteţi înţelege vreodată de ce mi se rupe mie inima. De ce asta cu câinii maidanezi nu e o decizie simplă de luat, de ce o înţeleg şi mă sfâşie în acelaşi timp. 

Despre iarna si calatorii

M-am gândit mult despre care să scriu pentru că ambele idei m-au bântuit necontenit încă de azi dimineaţă.

Am încercat toate strategiile de prioritizare de care sunt capabilă şi nu am reuşit să mă hotărăsc care e mai importantă şi care poate fi lăsată pentru mâine. Până la urmă totul e la fel de important în acelaşi timp. Şi până la urmă, nu cred că sunt fundamental incompatibile încât să nu le pot lipi în acelaşi articol, cu atât mai mult cu cât ambele vorbesc despre mine.

Şi, la sfârşitul zilei despre asta e vorba în tot blogul ăsta. Să mă disec, să mă expun, să mă pun sub microscop, undeva la limita între introspecţie, narcisism şi exhibiţionism. Dar totuşi, nu e timp şi nu e loc, aşa că iarnă azi, pentru că a nins, călătorii altă dată pentru că trenuri pleacă tot timpul în toate direcţiile.

Deci, despre iarnă să vorbim, despre cum de ieri simt întruna că trebuie să ningă, îmi miroase a zăpadă şi a vin fiert.
Să vorbim despre cum în fiecare an aştept să ningă şi nu sunt pe deplin fericită dacă nu ninge, despre cum mă doare undeva de ambuteiaje, trenuri întârziate, ger, nămeţi, aşteptat autobuze în frig, despre tristeţea bolnăvicioasă pe care o resimt în anii în care nu e zăpadă de Crăciun.
Poate să fie pentru că m-am născut iarna, poate pentru că am crescut cu oameni care mi-au povestit ce frumos ningea când m-am născut eu, poate că chiar există oameni de vară şi oameni de iarnă.
Poate pentru că mi s-au întâmplat lucruri frumoase iarna, deşi cred că dacă număr, mult mai multe lucuri foarte triste tot iarna au venit şi nu cred că se compensează deloc.
Sau poate pur şi simplu pentru că, atunci când vine vorba de iarnă şi de sărbători, sunt acelaşi copil care într-o noapte de Crăciun s-a speriat de un uriaş şi a plâns.

Aveam vreo patru sau cinci ani şi pe vremea aia, iarna, se dormea într-o singură cameră. Era prin '91 sau '92 şi căldura la calorifer nu era ceva pe care să te poţi baza. Aveam sobă, şi noi ca mulţi alţii, godin de fontă la bloc, cu lemne şi vătrai şi tot tacâmul. Aveam o canapea extensibilă în sufragerie pe care încăpeam toţi trei ca sardinele. Şi în noaptea aia, m-am trezit naiba ştie de ce şi m-am uitat pe perete deasupra patului şi era acolo. Un munte. Un munte întunecat care tremura din toate închieturile. Vedeam că nu e om, dacă aş fi crezut că e un hoţ, nu cred că m-aş fi speriat aşa tare dar nu era om. Nu mi-a fost niciodată frică de oameni. De umbrele oamenilor, da. Dacă umbra e acolo şi arată aşa şi e atât de mare, atunci cum o fi EL? Şi am strigat şi am plâns. Ai mei au sărit în sus şi le-a luat minute bune să îmi explice că nu era decât umbra bradului de Crăciun, în lumina dubioasă a focului din soba de tablă...

Şi cu toate astea, nu mi-a fost niciodată frică de brazi. Ba chiar, anii fără brazi, au fost câţiva dintr-ăştia, au fost dintre cei mai trişti. În ultima vreme, eu şi tata am ajuns la acelaşi compromis, fără să fii discutat vreodată despre asta şi deşi nu mai locuim împreună. Brazi mici, de plastic. E vorba de simbol.
Nu ştiu cum şi când a ajuns el aici, dar la mine a avut legătură cu mai multe lucruri.

În primul rând, acum vreo doi ani, am avut eu revelaţia că, da, domne', poate chiar e cum spun toţi şi omul sfinţeşte locul şi că în loc să caut locul ideal căruia să-i pot spune ACASĂ, pot să îmi fac eu acasă din orice spaţiu în care îmi petrec o parte din viaţă. Aşadar, pentru că acasă înseamnă pentru mine şi brad, mi-am luat brad. De ce de plastic? Păi mai ales pentru că între timp am început să am idei eco şi de fapt mi-a fost milă tot timpul de brazii din pieţe, aduşi din creierul munţilor, unde stăteau săracii bine sănătoşi. Pe urmă, unde mai pui ţepii, că îmi aminteam cum săptămâni la rândul, pieptănam ţepi de brad din mochetă, chiar şi după ce dezafectam ornamentele. Şi nu în ultimul rând pisicile. Pisicile rod brazi. It's a fact.

Pe urmă mai e şi mirosul de mâncare, deşi de la o vreme, ideea de miros de cârnaţi nu îmi mai surâde atât de mult. Şi aici îmi dau seama că am şi evoluat şi m-am desprins de treadiţiile cu care am crescut, că de fapt, mi-am făcut singură o idee destul de clară despre cum trebuie să fie iarna.
Iarna trebuie să aibă zăpadă. POINT 1
În casă trebuie să fie cald. POINT 2
Brad. POINT 3
POINT 4 - Mirosuri - portocale şi mandarine în orice combinaţie şi proporţie. Am mâncat portocale şi mandarine, am făcut ceai, am cumpărat dulceaţă de portocale, am ars ulei parfumat de flori de portocal. 
POINT 5 . Mâncare. Azi am făcut mâncare de gutui pentru prima dată şi mi-am dat seama că pentru mine e mâncare de iarnă. Şi nu numai. Soul food...
POINT 6 - Cats and books, desigur nu pot lipsi din atmosfera festivă, eventual combinate într-o grămadă de blană şi hârtie într-un cuib în mijlocul patului printre perne

Deci azi, aşteptând să ningă, m-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut cafea, am citit în pat cu pisicile, am făcut bradul, am citit, am făcut mâncare de gutui şi ceai de coajă de mandarine cu scorţişoară şi rom, am mai citit un pic, am pledat pentru zăpadă pe facebook, atrăgând mai multe injurii de la oameni cu maşini, am ars uleiuri cu miros de portocale, am terminat cartea despre care voi vorbi când ajung la călătorii şi ... a nins.
Tot ritualul ăsta de invocat zăpada a funcţionat.

Şi aşa m-am făcut eu fericită azi, pentru că uneori, ca să fii fericit, e suficient să vrei.

Numele lui

Fix acum 10 ani, intr-un caiet jumulit ce tinea loc de jurnal, imi citeam destinul in jocuri cretine.

Hai, faceti pe seriosii si spuneti-mi ca voi n-ati incercat niciodata Alfabetul iubirii, sau lista aia cu orele fixe, daca te uiti la ceas la nu stiu care ora, inseamna ca te iubeste, te doreste, te cauta, te uraste, dupa caz. 

Mai ciudat e ca eu aveam vreo doua variante de alfabetul iubirii si imi dateau rezultate contradictorii, dar le foloseam pe ambele si incercam sa trag concluziile la mijloc. 

Asadar, pe 14 iulie 2002:

• Am stranutat la 11.15 = o veste rea sau o petrecere
• Alfabetul iubirii (varianta 1) - fara numele lui, sa nu se supere cititorii

1. Ma va parasi
2. Si-ar da viata pentru mine
3. O sa ne intalnim
4. Fara mine nu poate trai
5. Ma iubeste
6. Imi va cere prietenia

• Alfabetul iubirii (varianta 2)

1. Vrea sa ma vada
2. Vrea sa nu-l uit
3. Voi primi o scrisoare
4. Ii place gura mea
5. Ma iubeste
6. Sunt departe de el

Ce ratam sa observ pe vremea aia era faptul ca numele lui era acelasi pentru toata lumea si ca orice fiinta de pe pamantul asta ar fi avut exact aceleasi rezultate. Ceea ce nu inseamna ca el iubea tot mapamondul, din contra, sau ca am primit vreodata o scrisoare de la el. 

(De fapt am primit, dar era pentru referinta, nu era pentru mine.)

About me...

For you, 

I wish I could've stayed pure a little longer, 

Unsoiled and white -

But when was I ever like that?

As a child, 

I knew God had to be out of thew way,

Otherwise I wouldn't be able to act

or say

All the things that would, later on, become me.

So you see, 

What I actually wish

Is for you to have met me, let's say,

twenty-five years ago.

It's that drastic, I know. 

Come to think of it, must be the only time

When I really didn't mean harm

Though I'm sure that I must have done some;

If only to those beautiful people

That I forced into becoming my parents

To the rabbits

I would love for a while 

And then feed on

To the puppets

I would opperate on,

Forcing them to change gender and race,

to wear grandma's pink ragged lace.

And to think,

This is was supposed to be a love letter

But it turned out like a therapy session-

I didn't even know I was so damaged- 

I was going to wish

I hadn't started smoking

Or dying my hair

Or loved so many men before you

Or other random things that have soiled me,

But my despair is clinical, I can see. 

I wasn't ever whiter than today, 

These are the nicest things I can say

About me

And the fact that I can actually tell you

This is no joyride that you're signing in to

Should be more than any other truths they can give you

About me.

arheologie de suflet- 2001

In seara asta Fetita face iar sapaturi prin caietele vechi, lucru care se lasa de cele mai multe ori cu smiorcaieli sau hohote de ras. Today, she is just surprised. A gasit versurie astea din 2001. Honestly sunt din 2001. Aveau si o melodie ca trebuiau sa fie unul dintre cantecele cu care devenea ea faimoasa daca ar fi putut vreodata sa cante. so here it goes:

Me and you and the rest of this mindless world
Made a deal to split up
Before we felt too old.

Times is up and we`re whispering goodbyes
when it is close to daylight.

And I will never see the stars again
will never run naked in the rain
will never set foot on your soul
I used to do it all
I used to feel it all.

the weirdest things

Cea mai ciudată chestie i s-a întâmplat azi.
Ca dintr-o poveste sau un film cu final neașteptat, ca dintr-o povestire filozofică mai degrabă, sau o poezie sau o pastila de Valium sau un joint sau o pileală orice dar fără nici o legătură cu realitatea.
Pentru că lucruri ca astea nu se întâmplă în viața reală, real life e ceva plictisitor dar necesar, ca școala și seminariile de la 8 dimineață.
Ea, Fetița crescută mare, fără rost, fără direcție pentru prima data in viață. El, un oarecare cu ușoare influențe de cocalar, vezi geaca cu sclipici si blugii de firmă cu multe fermoare si buzunare. Ea, îndragostită fără speranță ca întotdeauna, aici nimic nu s-a schimbat. El, încrezator în femeia lui de la zeci de kilometri depărtare și râzând pe sub mustăți. Ea, delicată si politicoasă, el grosier babuin neînțărcat care nu știe nici să răspundă la bună ziua și îi vorbește la per tu din prima clipă.
Oare el nu vede că ea e mai mare, chiar și cu câțiva ani, oare nu vede inelul și statutul social, bună creștere și educația care îi transpiră prin toți porii?

E dumninică.
Fetița se duce acasă. A plecat de acasă, se duce acasă. Tot nu s-a lămurit unde e acasă. Acasă unde e el, unde e el sau unde e ea sau unde are pisici, peste tot are pisici peste tot e un el, pleacă de acasă ca să se ducă acasă drumul spre acasă o doare mereu. Azi doare mai rau. El nu mai e acasă. O să fie din nou acasă dar acum nu e, și Fetița se gândește dacă mai are rost să mai rămână acolo dacă el nu e, chiar dacă el va fi, ce rost mai are. Sau oare, când se întorace va mai fi tot el sau aerul strainilor îl va fi schimbat în așa fel încât să nu mai aibă de ce rămâne acolo? Sau poate singuratatea o va schimba pe ea în așa fel încât el nu o să mai aibă nici un sens cand se va întoarce. Sau poate va aparea un alt el, sau el, acel celălalt el se va hotarî să devină un EL, sau...

Trenul e infect ca de obicei. Fetița caută un compartiment cu lumină. Va desena în tren așa cum altădată citea, ca să uite ca să nu se mai gândească la nimic, sau ca să se poată gândi la el, oricare ar fi el, fără să o întrebe nimeni nimic. Nu știu exact de ce dar nimeni nu te deranjează niciodată când citești sau desenezi sau scrii în tren, de parcă ai fi cine știe ce ființă misterioasă sau periculoasă, ce monstru sacru care nu trebuie deranjat cu nici un preț.

În fine, găsește un compartiment cu un singur element în el. Elementul e tânăr și singur, deci puțin probabil să deranjeze în vreun fel.

- Buna seara! Aveți un loc liber?
- Toate e libere.

Gramatica schelălaie rănită, dar în fine, va sta aici ca în altele e mai rău.
Își pune sarsanalele sus, își oprește doar sacul cu creioane și blocuri de desen. Va desena, se va vindeca de tot, va desena și totul va fi bine. Se așează pe aceeași parte cu el, la un scaun distanță. Dacă nu îl văd, nu se uită la mine, mă lasă în pace să desenez în liniște.
Cinci minute mai târziu vine o tanti la vreo 40 și de ani. Aceeași discuție:

- Aveți liber?
- Toate e libere.
- Așa, bun.

Se așează între Fetiță și babuin. Are chef de vorbă. Fetița își instalează MP3-playerul și își înfundă căștile în urechi. Va fi lăsată în pace cu orice preț. Vrea să deseneze și să se gândească la ei, la toți acei ei care i-au trecut prin viață și încă se mai perindă, la toate halourile vechi și noi, la durere și fericire, vrea să gândească și să deseneze. Tanti tace dacă vede că nu are cu cine vorbi.

Tanti miroase a transpirație. Concentrația artistică a Fetiței se duce de râpă.
Trebuie sa se mute. Să plece din compartiment nu are unde. Singurul loc unde n-ar ajunge-o mirosul și unde poate desena este la geam, vis-a-vis de babuin. Se va holba în blocul de desen și va comenta ceva. Dar în fine, nu există alt loc așa că stă acolo și gata.

Trenul pleacă. Fetița desenează și gândește. Conform așteptărilor, babuinul e fascinat. Fetița desenează o insectă imaginară ca să nu șocheze audiența. Babuinul urmărește creionul ca moliile lumina. Fetița desenează și gândește, îl ignoră total. Nici nu pleacă trenul bine că se stinge lumina. Nu-i nimic, e încă lumina afară, se poate desena. Zece minute mai târziu, o insectă adevarată aterizează pe blocul de desen. Din greșeală, Fetița o strivește. Insecta lasă o dâră roșie pe hârtie. Fetița încearcă s-o șteargă, nu reușește. Nici cu guma nu merge. E ridicol. Fetița pufnește în râs. Babuinul râde și se uită la Fetiță. De câteva minute nu se mai uită la hârtie. Din politețe, Fetița scoate căștile și râde.

- Fir-ar să fie!
- Desenezi frumos, zice babuinul.
- Mersi, zice Fetița și își îndeasă din nou casca în ureche să nu se lungească conversația mai mult decât e nevoie.

Lumina nu se aprinde din nou. Din toate zilele, tocmai acum s-a gandit CFR-ul să facă economie. Se face din ce în ce mai întuneric. Până la urmă Fetița renunță la desenat. Nu mai are sens, nu mai recunoaște culorile. Babuinul se trântește înapoi pe scaun dezamăgit. Fetița e tristă. Babuinul e trist. Fetița intră pe net pe telefon, ce ți-e și cu tehnologia asta, babuinul vede în geam reflecția ecranului. Fetița se uită la poze cu el. Babuinul e gelos. Drumul e lung și scaunele sunt ciudate e greu să te relaxezi.

Printr-o înțelegere tacită Fetița și babuinul își întind picioarele sub scaunul celuilalt cu grijă să nu se loveasca unul pe altul, acum e bine, babuinului i se face somn, Fetița ascultă Chiar dacă în căști, e tristă. Două stații mai tarziu babuinul se uită la Fetiță, Fetița pe geam și ascultă muzică și picioarele se sprijină unul de altul dar niciunul nu se mișcă, nu se ferește nu zice nimic.
Fetița nu mai stă pe net, nu îi ajunge bateria, și în plus el nu înțelege nimic, n-are rost. Babuinul vorbește la telefon cu femeia lui. Fetița nu aude ce, nu o interesează.

Încă trei stații Fetița s-a plictisit de-a dreptul încearcă să mai deseneze ceva dar lumina asta gălbuie de veghe e prea chioară și formele nu au sens și nu vede liniile de creion și e trist și nu mai poate gândi și muzica asta trebuie schimbată din când în când ascultă aceleași melodii de un an de zile. Închide clipboardul și îl pune pe măsuța de lângă fereastră. Babuinul vorbește la telefon. Melodiile astea nu mai au nici un sens next next cum să se mai gândească la el cu melodiile astea și doar are nevoie să se gândească ca să o doară ca să simtă ceva și babuinul vorbește la telefon și picioarele se ating în continuare.

Chiar dacă nu te vede chiar dacă nu mai crede ce mult te-a iubit încă te mai iubește și pe tine nu te doare așa cum ar trebui ce să faci ca să doară ce să faci ca să simți ceva. E întuneric și nu poate desena. Se mai uită o dată la clipboard, poate totuși ar putea desena... Babuinul vorbește la telefon și ține mâna pe clipboard. Fetița ține mâna pe clipboard. Babuinul mângâie clipboardul. Brusc babuin nu mai sună așa de rău aproape senzual aproape frumos daca n-ar avea geacă cu sclipici dacă ar fi altul altundeva altfel dacă.

Fetița ascultă muzică și ține mâna pe clipboard. Babuinul vorbește la telefon și ține mâna pe clipboard.

***

Pentru o clipă undeva în lume un clipboard nu înseamna nimic, e doar o prelungire de suflet.

***
Trenul oprește și el iese din compartiment în fugă. Fetița merge acasă să vorbească cu el să deseneze să gândească să o doară.

Bleeding shoes-2

Soaked socks. Always wanted to make that pun. Play upon words. Play upon time, little one, little snail going to school with too many bags, play upon weather, hoping that at least now, for this simplest of things, God would listen to you. But sludge it is and your socks are soaked and your heart is soaked and your books are heavy and you're one step closer to that sunnyy afternoon in your grandma's bedroom when you wrote: TODAY, GOD IS DEAD.

Bleeding shoes

Ok, we'll do this one in English, what do you say, little one? You probably don't even remember this at all, you were so young. I trully hope that all the summers you crossed ever since have healed you and your bleeding shoes. I think you were going to school. It seems it was the only place you ever went. You were praying for frost, not sludge. Frost, you could bear it. Watery snow would run right through the holes in your shoes. And sludge it was. And your shoes were bleeding in dirty water.

Future in the past

Magheria a inceput sa existe in 2000. Numai ca n-a inceput. Va incepe. Fetita a inventat-o atunci cand anul 2000 era in viitor. Si in viitor a ramas. Pentru ca fetita a incetat sa mai creasca inainte de 2000, sau pur si simplu a incetat sa mai fie. Asa ca Magheria a fost in aceeasi masura in care n-a fost inca.

Intermezzo 1 - Cucuveaua

Şi totuşi ceea ce mă răneşte nu e betia ci mahmureala. Betia e zborul, mahmureala e fereastra inchisa de care se izbesc cucuvelele. Cred ca aveam opt ani. Tot la bloc. Fetita era mica si Magheria tocmai fusese descoperita in apele Mediteranei. Gresesc. Sub apa. Atat. Mediterana inca nu exista pentru Fetita. Ea a venit mai tarziu cu geografia si istoria de-a cincea. Mare Nostrum. Asa i se zisese odata. Informatie total inutila si neprevazuta în programa scolara. Si totusi profesoara cea tanara si verticala le-a mentionat-o. Era pana la urma umana. Nu-i pasa de manuale ci de istorie in sine. O pasiune, de orice fel ar fi ea, ne face oameni. O viata traita intr-o perfecta mediocritate sentimentala e de neconceput. Asadar, Magheria abia rasarea din ape. N-avea inca forma, capitala, relief, locuitori. Era doar un pustiu nedefinit unde traiau toate sperantele de viitor ale Fetitei. Sau poate ale mele.. NU! M-am hotarat demult ca eu nu sunt Fetita. Eu nu sunt! E un pix de 1 leu, e patru dimineata si un bec chior la o lampa. Fetita e si va fi intotdeauna. Pana maine dimineata eu deja n-o sa mai respir. Altcineva se machia si va pleca la scoala sa faca pe studentul cuminte si intelegator care ia notite si nu chiuleste.
Era seara. Oricum intuneric. Fetita era in acelasi timp in pat la Rosiori si in Twin Peaks, detectiv de frunte. Agent F.B.I. la fel ca si Cooper. Cand o sa fie mare o sa-l caute pe Copper si o sa se marite cu el.
Acum cateva zile ma numeam Diane Cooper. Responsabilitatea era prea mare. Am renuntat.
O bufnitura si un tipat acut. O noua crima in Twin Peaks. Tati fuge la fereastra.
- O cucuvea, explica el zambind. S-a lovit de geam.
Da, o cucuvea. O pasare proasta care poate s-a ranit. Cui ii pasa? N-a fost revolver in Twin Peaks. Fetita s-a trezit brusc in pat la Rosiori si asta doare. Viata nu e o aventura ci un sir lung de ferestre inchise de care pasarile chioare se izbesc. Sau mai bine zis o mahmureala continua. Dezamagirea, regretul, de ce am facut asta?, eternele juraminte..
- N-am sa mai beau niciodata! Iti promite Mami ca n-o sa mai bea. E bine asa? Hai nu mai plange...
- Vezi? Acum ti-e rau si tati e suparat...
Poate si Tati a mahmur dar Fetitei nu-i pasa. Nu-i pasa inca. Si oricum nu e la fel ca Mami. Tati a deschis fereastra...

UUHHUUUU-HUU!! Mamaia zice ca cucuvelele sunt rele. Fetita si Mamaia veneau seara de la Bâti.
- Auzi, Mamaie, o cucuvea!
- Da, fir-ar a dracului! se închină Mamaia.
Deodată se uită speriată la Fetiţă. De unde ştii tu ce e şi cum face cucuveaua?? Fetiţa spune tot. Mamaia se închina iar şi tace tot drumul apăsată de implicaţille fatale pe care le poate aduce o cucuvea în soarta Fetiţei.
Mamaia drăcuie şi se închină. Aşa e Mamaia. Fetiţa înca îşi mai face rugăciunea seara. Are o iconiţă de tablă argintie. Rugăciunile sunt nişte poezii fără noimă.
Înger, îngeraşul meu... O cucuvea oarbă...

Au trecut ani buni şi nu beţia mă deranjează ci regretele pe care ţi le aruncă în faţă a doua zi. Se plâng de dureri de cap şi aşteapta cu mandrie sa-i intrebi cat au baut ca sa-ti trantesca fabuloasa cifra. Poti sa faci si tu asa?interogheaza ochii injectati. Nu, tie ti-e frica. Cine s-a ars cu ciorba... Frumoasa morala. Dar ce dracu’ faci cand, dupa toate precautile si nenorocitul de iaurt te opareste si iti paralizeza limba pentru cateva zile bune? Nu mai mananci, e simplu! Nu mai mananci! O sa fii frumoasa si supla asa cum vor toti. Procentaj de lipide ideal la suta de grame. Zero sentimente pe centimetru patrat. Nu asa zicea si EA? Nu asta ti-a predicat mereu?

Aud pasari. O anumita pasare. Una pe care o ascultam candva la padure vara. Nici nu stiu ce pasare e si ce dracului cauta la cinci dimineata in centrul Bucurestiului. Nu vreau sa dorm. O sa dorm la noapte cu EL. Vreau sa pot dormi la noapte cu EL. Sa adorm imediat inainte se a realiza ca e doar un barbat oarecare care scrasneste noapte din dinti in asa hal incat nu pot dormi. Lumea e cu capul in jos. Nu se uita nimeni ciudat la cei care se intorc epuizati la cinci dimineta din cluburi. Fata asta ciudata cu doua perechi de ochi e insa absurda. Sa citesti sa ora asta? Da, e intr-adevar ciudat. Au dreptate. A inceput sa circule RATB-ul. O sa ma culc... Daca ma lasa troleele...

Episodul 5 - Moş Crăciun

Moş Crăciun, orice ar zice copiii de la bloc, blocul de la Mami nu de la Mamaia, nu există. Sau, cel puţin, nu aşa cum crede lumea de obicei. Este imposibil ca un moşulache adus de spate să care atâta amar de cadouri şi să ajungă la atâţia copii într-o noapte.
Această descoperire n-a venit ca un şoc pentru nimeni, nici măcar pentru Fetiţă. Mami a izbucnit în râs şi era mândra nevoie mare de cât de deşteaptă s-a făcut Fetiţa. La fel şi Tati care era poate şi uşurat că nu mai trebuie să se înfofolească de acum înainte în cojocul întors pe dos al Mamaii, că nu mai trebuie să-şi schimbe glasul şi să îndese cadourile într-o faţă de pernă. Până şi Fetiţa era uşurată pentru că aflase în sfârşit de ce Tati e mereu plecat la baie când vine dubiosul ăla, de ce Moş Crăciun ăsta e invitat cu atâta ospitalitate să stea la masă şi să bea vin iar el se repede direct la paharul lui Tati. Era uşurată şi pentru că n-aveau să o mai forţeze să-i spună poezii sau să-i cânte boşorogului. Si totul pentru ca intr-o zi cand tot familionul se stransese iar la ei pentru Craciun si ziua fetitei, cand impostorul si-a facut aparitia copila ochii imediat cizmele lu’ Tati in costumatie. Politicoasa si corecta fata de cei mari care poate inca nu aflasera ca Mos Craciun nu exista, Fetita decise sa nu spuna nimic si-si facu numarul ca şi până atunci. Cateva zile mai tarziu, isi lua inima in dinti si se hotari sa le dea de veste intr-un fel sau altul ca mascarada putea de acum sa inceteze. Asa ca, pe cand se afla in bucatarie cu Mami si se jucau de-a Harry si Copper, incepu sfios: „stii, Mami, Mos Craciun ala de anul asta semana la ochi cu Tati..”. Toata lumea a aclamat, a ras şi a pupat-o cu compasiune pe Fetiţă. Era mândrie şi dezamăgire pe chipul tuturor celor care-şi d¬ăteau seama că LUCRURILE s-au schimbat definitiv pentru Fetiţă, că niciodată Moş Crăciun, Zâna cea Bună sau Iepuraşul de Paşti nu vor mai reprezenta o autoritate în ochii ei; că de acum argumentul Dacă nu eşti cuminte nu mai vine Moş Crăciun cădea din start.
Acum au început discuţiile ca între oameni mari la care Fetiţa simţea că are drepturi depline. Situaţiile şi explicaţiile trebuiau adapatate la nivelul ei însă expuse în întregime. De acum fraza O să afli tu când oi fi mai mare nu se mai făcu niciodată auzită. Responsabilitatea asta era flatantă şi doar uneori obositoare. Era însă grozav să te ştii mai deştept decât copiii de la bloc, sau cum spunea Mamaia, mai matură.
Singura evadare în ficţiune care i se mai permitea era jocul de-a Harry şi Cooper. Şi asta se putea întreprinde numai cu Mami ceilalţi considerându-l infantil dacă nu de-a dreptul periculos pentru integritatea psihică a copilului. Şi poate că într-adevăr un copil n-avea prea multe de înţeles dintr-un serial cum era TWIN PEAKS din care mai ales Mamaia şi Tataie nu pricepeau nimic.

Episodul 4 - Zâna cea Bună

Cu Zana era alta poveste. N-ar fi crezut ca zana nu-i adevarata pentru ca o vazuse chiar ea in filmul Veronica si mai mult decat asta Zana chiar ii scrisese de cateva ori. Pastra cu sfintenie scrisorile de la ea si le recitea adesea desi nu se intrebase niciodata de ce literele zanei semenau atat de mult cu scrisul mamei.
„Draga Daiana,
Nu stiu daca iti aduci aminte, eu ti-am mai scris atunci cand erai mai mica. Ti-am spus atunci ca am pe cineva care te urmareste in ceea ce facieste un ingeras care te vede pe fereastra si la nevoie se poate transforma in musca sau in gargarita si poate intra in casa sa te asculte ce vorbesti. Zilele astea a venit la mine si mi-a povestit despre tine lucruri bune dar si multe rele. Pentru lucrurile bune pe care le-am auzit, de exemplu ca mananci frumos cu gurita inchisa, ca te joci frumos cu jucariile si nu le strici, ca o iubesti pe mama ta si-i scri scrisori frumoase, le faci mici cadouri facute de manuta ta cum au fost floricelele alea puse in scoicute, ca nu stai suparata pe mamia si tatie si faci treaba cu tatutul tau, apoi ca ai invatat sa scrii, sa citesti si sa colorezi frumos precum si multe alte lucruri bune, iti daruiesc o cartuta pe care poti scrie si desena. Dar din pacate ingerasul meumi-a spus si unele lucruri rele care nu stau bine unei fetite cuminti si frumoase asa cum esti tu. Mi-a spus ca il bati pe tati, ca i-ai spus lui mamaia ca ti-e scarba de ea, ca nu vrei sa faci ce-ti spune mama ta, ca pe tatie nu-l lasi sa se uite la actualitati, spui nu vreau, bati cu pumnul in masa, apoi ca te culci tarziu si altele pe care nu ti le mai scriu. Daca vrei sa nu ma supar pe tine si sa te transform intr-o broasca testoasa, asculta-mi sfatul si fi fetita cuminte si ascultatoare. Asculta-i pe parinti si bunici si totul are sa fie bine. Ce rost are sa plangi si sa enervezi, sa-i superi cand poti foarte bine sa faci ceea ce ti se spune?
Am auzit ca ai fost la Bucuresti, sa-mi scri si mie cum a fost acolo ca ingerasul meus-a speriat de tren si a fugit. Daca se face timpul frumos si ajungi cumva la padure, culege-mi si mie o floricica si pune-o in cutia postala s-o gasesc. Am auzit ca ti-ai cumparat blugi asa e? Acum te las draga mea Daiana ca a nins si pe aici in tara mea si m-a apucat zapada in rochita mea de voal, cea argintie, stii tu, m-ai vazut in filmul Veronica, si vreau sa merg cat mai repede la mesterul Pisicuta sa-mi faca o haina de blanita. Eu cred ca vei intelege si vei fi cuminte si ascultatoare ca sa pot sa-ti mai scriu si alta data. Te iubesc.
ZANA CEA BUNA
PS: Ai vazut desenele cu Alice in Tara Minunilor? Cred ca tu semeni cu Beni-Beni.

Fetita purta pica acestei fiinte care stia si vedea tot si ii incurca socotelile. Si mai ales ca era convinsa ca exista o conspiratie intre zana asta si cei mari, mai ales cu mami si tati. Si asta era nedrept. Ea nu avea nici un aliat in afara de Blecstar si Cooper pe care oricum nu-i vedea si nu-i auzea nimeni. Si chiar daca le promisese sa ii ia cu ea la gradinita si incerca sa mai vorbeasca cu ei si acolo, totul era prea greu pentru ca trebuia sa pastreze tacerea pentru ca ceilalti copii, desi tot copii ca si ea, nu ar fi inteles niciodata.

Episodul 3 - Bicicletă albastră de damă

Auzise ca anul acesta o sa mearga la gradinita si i se facu brusc frica de oameni, de atatia oameni straini carora trebuie sa le zambeasca, atatea fetite cu care sa imparta jucarii, alti oameni mari, alte locuri... Si blecstar ce-o sa faca? Si pe Cooper sa-l lase acasa? Daca ea nu va mai fi tot timpul cu ei, cu cine vor vorbi, cine ii va mai ajuta sa-si salveze lumile? Ii promise solemn lui Blecstar ca o sa-l ia la gradinita si va sta langa ea in banca sis es vor juca impreuna ca si acasa...
- Ce face fata?
- Ce sa faca? Se joaca acolo cu ale ei, bodogane intruna cu papusile, a ras mamia.
Fetita se infurie dar n-avea de gand sa protesteze. Nu le-ar fi marturisit in ruptul capului ca ea vorbea cu Blecstar pentru ca ei, cei mari, nu-l vedeau si ar fi crezut ca fetita e nebuna. Auzise si ea si pricepea bine cuvantul asta „nebun”. Stia ca oamenii care vorbesc singuri sunt nebuni si ca daca le-ar spune ca ea vorbea cu Blecstar ar fi si ea nebuna. Blecstar exista dar nu asa cum existau mamaia si tataie ci altfel, intr-un fel pe care oamenii mari nu-l puteau pricepe. Nu-l mai puteau pricepe. „ poate ca, gandea fetita, atunci cand ei erau mici, se jucau si ei cu Blecstar” . dar acum, cand erau mari nu le puteai aminti de el fara sa te creada nebun. Asa ca fetita tacea. Numai mami intelegea si ea se juca cu fetita de-a „Harry si Cooper”. Fetita era bineinteles Cooper si mami juca rolul prietenului acestuia, seriful Harry din Twin Peaks. Dar asta nu era important acum. Mai important era sa-si puna jucariile in ordine (o ordine pe care oamenii mari n-o puteau intelege si o stricau mereu) si sa-si stearga lacrimile, indoiala si furia pentru ca trebuia sa fie o fetita buna cand mergea la mami la servici.
In fiecare zi, dupa ce tataie se intorcea de la piata, fetita se imbraca frumos, mamaia ii lega o funda lata in par si pleca cu tataie pe porbagajul bicicletei.
Tataie, de cand si-l amintea ea , mergea pe bicicleta si niciodata nu si l-ar fi inchipuit fara bicicleta si acea bicicleta era albastra si era „de dama”. Fetita pricepea bine diferenta dintre o bicicleta de dama si una barbateasca asa cum pricepea ea bine multe alte lucruri. Dupa cum spuneau toti, fetita era desteapta si asta o credea si ea pe deplin. Nu si-ar fi imaginat niciodata o scena ca aceea de adineauri din oglinda in care ea sa se intrebe daca era intradevar desteapta. De asta era sigura isi propuse pe loc sa nu permita nimanui niciodata sa se indoiasca de asta. Auzise undeva ca e mai important sa fi bun si destept decat sa fi frumos. Sau poate ca o stiuse din totdeauna- erau anumite lucruri (din ce in ce mai multe) pe care pur si simplu le STIA fara sa i le fi explicat cineva vreodata. Cum era de exmplu faptul ca in afara de Mos Craciun si Zana cea Buna nici un alt personaj evocat de adulti (Mos Niculae, Iepurasul de Pasti, Alba ca Zapada, Fat-Frumos si toata liota de pitici si balauri) nu existau. Nu intelegea pe deplin de ce in ventau oamenii mari atatea chestii cu care incercau apoi sa pacaleasca copiii. Totusi cele cateva volume de „Povesti Nemuritoare” o amuzau nespus desi nu-si inchipuise niciodata ca Ileana Cosanzeana, Statu-Palma-Barba-Cot sau Harap-Alb ar putea exista intr-adevar. Cat despre Mos Niculae si Iepurasul de Pasti intelegea bine ca erau doar pretexte de a primi dulciuri sau jucarii si de aceea nu le contestase niciodata existenta. E frumos sa primesti cadouri si la fel de frumos sa le „construiesti”pentru pentru cei mari. Se interesase mereu de zile de nastere si de sarbatori si gasea o placere nespusa in a desena felicitari pentru mami, tati, mamaia sau tataie.
De Craciun nimeni insa nu se astepta sa primeasca ceva de la fetita. Pentru ca de Craciun era ziua ei. Da, de Craciun se nascuse fetita si era mai important decat ea atunci. Până şi Moş Craciun ştia ca de Craciun era ziua fetitei si pentru asta venea personal in fiecare an. Ca sa fim sinceri fetita nu prea il agreea pe barbosul asta ingamfat care venea si ii cerea sa spuna poezii si caree de fiecare data, invitat la un pahar de vin, se repezea la paharul lui tati. Nu numai o data trebuise fetita sa ii faca observatie si se suparase pe omul asta care in fond nu era decat un strain si venea la ea numai cand tati era plecat la baie. Daca ar fi fost tati acolo l-ar fi gonit desigur pe mosneagul asta obraznic dar in nici un an nu se nimerisera unul langa altul. Foarte, foarte ciudat! Totusi Mosuletul asta avea si niste parti bune pentru ca nu stiu cum reusea in fiecare an sa aduca cadouri frumoase pentru fetita desi ea nu-i scrisese niciodata. Nu pentru ca n-ar fi stiut sa scrie – fetita stia sa scrie de multa vreme desi nu era inca la gradinita- ci pentru ca nu stia ce ar putea sa-i spuna si ce sa-l roage. In fond ea niciodata nu-si dorea nimic. Nu cerea nimic nici daca o intrebai nu spunea ce isi doreste din raftul magazinului. Invatase fara sa-i spuna nimeni ca nu e frumos sa ceri si sa bati din picioare pentru ca s-ar putea ca mami, tati sau tataie sa n-aiba bani sa-i cumpere ce ar fi cerut ea si isi inchipuia ,fara sa i se fi intamplat vreodata, cat de rusine i-ar fi ei si cat i-ar intrista pe ei. De aceea nu cerea nimic nici de la Mos Craciun; pentru ca pana la urma nu era nici el mai mult decat un mosneag cu o pensie foarte probabil mica si de unde sa cumpere si el atatea cadouri la mii de copii? Fetita nu primea papusi sau alte jucarii pentru fetite ci cuburi de construit , jocuri ciudate pe care multi copii nu le-ar fi inteles, carti de joc, puzzle-uri sau scrabble. Ce si-ar fi dorit ea insa era o minge, nu o bicicleta, nu o papusa ci o minge asa cum vazuse ca au baietii de la bloc. Dar n-a cerut-o niciodata...

Episodul 2 - Lucruri frumose

Fetita nu vrea să ştie că mamaia ei e bătrână. Se supără, bate din picioare, tipă si plânge când o aude spunând cuiva că a imbătranit. Cum pot oamenii aştia sa fie aşa de rai? Fetita ştie ca oamenii bătrâni mor aşa cum s-a întâmplat cu baba Florica. Dar baba Florica era baba iar mamaia ei se supară daca o faci baba. Pentru fiecare dintre primele zile ale lui Martie se alege cate o baba şi, spune lumea, ar trebui ca vremea din acele zile sa se schimbe după firea fiecărei babe. Dar mamaia se supăra daca o „pui baba” deci mamaia nu e bătrâna. N-are nici parul de tot alb, nici nu poarta batic sau baston. Mamaia e mamaia şi atât. Ea ştie ca mamaia o sa fie mereu aici in vreme ce mamaia ii spune ca după ce moare o sa-i lase ei apartamentul. Şi fetita fuge in dormitor şi plânge. Ea nu vrea apartamentul, ea nu vrea sa moara mamaia!
Dormitorul e roz. Lângă fereastra, in dreapta e toaleta cu oglinda. Fetita se izbeşte de masuta de lângă uşa. O doare piciorul şi urla şi mai tare. Se supara in aşa hal incat se lupta cu scaunul de doua ori cat ea si il propteşte in usa. Sa nu mai intre nimeni niciodata aici. O sa creasca singura inchisa aici si cand se v aface mare, la 25 de ani cand va fi ea studenta la medicina si maritata cu Dale Cooper din serialul Twin Peaks de la televizor.... ei bine, de-abia atunci va mai iesi de aici!
Mamaia bate la usa. Fetita racneste cum nu credea ca poate racni vreodata: „Lasa-ma in pace!!!” . Mamaia pleaca plangand in bucatarie. Nici ea n-ar fi crezut ca fetita poate racni asa...
Cutia cu jucarii este rasturnata pe podea. Bucati de jucarii vechi, dopuri si tuburi goale de medicamente. („Mamaie, cand termini o cutie de medicamente mi-o dai mie sa mă joc cu ea?”). toate au sens si ea stie ce e cu fiecare. In ele prepara leacuri pentru tot spitalul ei imaginar si Blecstar ii vine in ajutor. Si pe el tot la televizor l-a văzut, la desenele de la ora sapte seara. Dar cu el nu se poate marita pentru ca la televizor el o iubeşte pe Mora si inplus e prea ocupat sa apere Copacul Segar. In jocul ei frumos Blecstar e fratele ei obtinut pin cine stie ce minune si asa va ramane multa vreme. Ea vorbeste cu Blecstar si ii explica jocul... Jocul? Care joc? Nimic nu e joc! Papusa Bobica s-a imbolnavit si trebuie vindecata . Mobilizare generala! Se aduce camionul cu remorca verde pentru a transporta pacientul la spitalul care e hat departe, tocmai in capătul celalalt al camerei, in toaleta, sub oglinda.
-Vezi tu,ii spune ea lui Blecstar, daca Panda ar fi aici Bobica ar fi vindecata imediat dar el a ramas „dincolo”... e nevoie de masuri speciale.
Panda e cel mai mare doctor. Are blanita gri iar labutele si boticul albe. Ochisorii lui sunt doi nasturi stralucitori. Ea il are demult, de la Tanti Ema, matusa lui Mami. Fetitei i-a placut iar matusa i l-a oferit. Nu ca fetita ar iubi-o prea mult pe matusa sau matusa pe fetita... de altfel de atunci nici nu s-au mai vazut si fetita nici nu si-ar mai aduce aminte cum arata matusa. Dar Panda are el ceva aparte care a cucerit-o si o face sa nu se mai desparta de el. Faptul ca el a ramas acum „dincolo” e un accident care poate avea consecinte dezastruoase pentru papusa Bobica. Nici catelul de plus cu urechile lungi si nici elefantul de cauciuc nu sunt doctori destul de priceputi ca sa vindece pacientul. In lipsa tratamentelor rapide si sigure ale lui Panda, papusa va fi nevoita sa faca injectii, iar fetita insasi i le va face. Cand e vorba de cazuri speciale ea nu are incredere in nici un alt doctor decat Panda si cu atat mai putin in elefantul de cauciuc care piuie si, fie vorba intre noi, pare cam arogant cu trompa aia a lui pe care si-o tine toata ziua pe sus. Asadar, pacientul este incarcat in remorca si transportat cu viteza spre toaleta.
Atunci pentru prima data fetita se opri sa priveasca in oglinda. Pana atunci o tratase ca pe orice alta piesa de mobilier- poate numai cu putin mai interesanta prin miracolul asta al ei care o facea sa inchida in cutia ei de sticla o camera aidoma cu a fetitei. Numai ca, abia azi, fetita vazu ca in oglinda mai e o fetita la fel ca ea, dar de-a-ndoaselea. Asta o vedea si ea chip ca nu pricepea bine ce era stanga si ce era dreapta ca sa priceapa si minunea ca erau inversate. Si tot pentru prima data se minuna si statu mult cu ochii pironiti in oglinda. Stia inca de multa vreme ca nu alta ci tot ea era in oglinda, dar niciodata nu-i pasase prea mult si nici nu se intrebase de ce mamaia se zgaieste atata la ea inainte sa plece. „ Ce faci, mamaie?” intrebase ea odata curioasa. Mamaia rasese, turtise o lacrima la un colt de ochi si raspunsese: „Ma fac frumoasa, mamaie!”. Suna ciudat glasul mamaii atunci si fetitei i se parea ciudat si strain la fel cum suna ciudat glasul oamenilor „pe englezeste” la televizor. Daca ar fi fost o tara mai mare ar fi priceput limba asta straina... Era resemnare pe de o parte. Mamaia vedea zbarciturile si firele de par alb si nu si le recunostea. Cum si de unde aparusera, nu-si amintea dar TREBUIA sa se obisnuiasca cu ele... Si mai era si o sfasietoare parere de rau pentru ca mamaia STIA ca va veni o vreme cand si fetita se va zgai asa la oglinda, si va INTELEGE si atunci si pentru ea nevinovatia asta se va fi pierdut...
Dar fetita nu intelesese toate acestea. Nu invatase inca sa priceapa asa glaiuri straine care in loc de vorbe, razbesc prin lacrimi strivite in coltul ochiului si prin zambete din acestea ciudate. Tot ce-si amintea ea de atunci era ca mamaia ii zisese ca se facea frumoasa. Sa fi insemnat asta oare ca mamaia nu era frumoasa? Atunci inseamna ca erau lucruri frumoase si lucruri care nu erau frumoase si, undeva mai la o parte, lucruri urate. Pana atunci le luase toate ca atare. Pisoii si cateii erau frumosi, florile erau frumoase, Panda era frumos, fetita era frumoasa. Urat era sa o superi pe mamaia, sa nu mananci tot la masa, sa fi rea cu copiii de la bloc- si toate erau asa si nu puteau fi altfel pentru ca asa spuneau mami si tati, mamaia si tataie, vecinii si rudele. Dar marea revelatie era ca EXISTAU lucruri frumoase si lucruri care nu erau frumoase si pentru prima data ii trecu prin cap ca s-ar putea ca oamenii astia pe care nu avusese nici un motiv sa nu-i creada pana atunci, sa se insele totusi. Fara sa se dezlipeasca de oglinda, fetita auzi intrebarea prabusindu-se ca din neant asupra ei: „ Sunt frumoasa?”. Pe cine sa intrebi si cui sa ceri socoteala? Era mai mult ca sigura ca nici mamaia, nici tataie, nici mami sau tati nu era de incredere in asemenea chestiuni delicate. Daca ar fi stiut cuvantul „subiectivitate”, li l-ar fi aruncat fara mila in fata inca de pe atunci, asa cum avea sa faca de zeci de ori mult mai tarziu.
Si de atunci s-au schimbat si zambetul ei n-a mai fost niciodata dezinteresat ci dresat sa placa. Vartejul o prinsese pe fetita si nu avea sa-i mai dea drumul niciodata. Pentru ea incepea chinul, munca de o viata, straduinta de a placea dar mai ales de a nu displacea celor din jur.

Episodul 1 - FETIŢA CU LINGURIŢA DE ÎNGHEŢATĂ

Fetiţa este, în general, cuminte.

Mamaia spune că copiii cuminţi sunt ăia care rămân acolo unde îi laşi, care nu pleacă de acasă să caute leagăne în alt cartier, care nu se pierd de părinţi, care nu se urcă în copaci, care nu se dau jos din pat după ora de culcare. Aşa că, într-adevăr, Fetiţa este, în general, cuminte. Şi asta nu pentru că doamne-fereşte i-ar lipsi drăcuşorul ăla împieliţat care îi pune pe copii să-şi rupă genunchii, ci pentru că, mai mult decât pe drăcuşor, Fetiţa îi iubeşte pe Mami pe Tati pe Mamaia şi Tataie şi ar face orice ca să nu-i vadă vreodată supăraţi din cauza ei.

Aşa că Fetiţa mănâncă mereu tot din farfurie şi o ajută pe Mami la bucătărie şi pe Tati când se apucă de desfăcut şuruburi prin casă. Aşa că lui Mami şi Tati nu le este frică să plece cu Fetiţa în parc, la peşte la Urlui, la pădure, la mamaia Leana sau în concediu la mare, pentru că Fetiţa este cuminte, nu face nebunii, nu se murdăreşte şi mai ales nu pleacă niciodată de lângă ei. Celor mari le este mereu frică să nu le plece copiii de parcă n-ar ştii că copiii îşi pot purta singuri de grijă şi oricum se întorc mereu acasă, că oricum, şi dacă pleacă, copiii nu sunt niciodată singuri, că şi Fetiţa dacă ar pleca vreodată, n-ar face nici un pas fără Zâna Bună, Îngeraş şi mai ales fără Blecstar.

Dar, de obicei, cel mai bine e să nu vorbeşti cu Mami şi cu Tati despre Blecstar şi Zâna Bună pentru că se uită cruciş şi zâmbesc cu multă înţelegere, asta dacă nu aruncă şi faza cu "E şi ea mică, mă...".

Şi pentru că Fetiţa e în general cuminte, Mami şi Tati au plecat cu ea la mare. Şi la mare este multă mare şi mult nisip şi mulţi copii, inclusiv vreo jumătate de duzină de verişori o ţâră mai mari decât Fetiţa. Şi pentru că Fetiţa e mică iar Mami şi Tati sunt tineri şi au multă răbdare, toate mătuşile au trecut verişorii pe numele lor, aşa că Mami şi Tati se duc mereu la plajă cu o droaie de copii despuiaţi după ei, deşi doar Fetiţa e a lor. Fetiţa e prea mică pentru a încăpea în vreun costum de baie fără să dispară cu totul în el aşa că Mami şi Tati au dispus în unanimitate să nu îi cumpere nici unul anul acesta. Aşa că Fetiţa face baie şi plajă aşa cum a venit pe lume, şi ce bine mai este !

Într-o zi, gloata de verişori s-a apucat să facă o fântână lângă cearşaf. Fântână înseamnă o groapă în nisip, un pic mai mare decât pumnul celui mai mare dintre copii în care, prin mijloace dintre cele mai neconvenţionale, se toarnă apă adusă din mare. De data asta verişorii, mai mari şi mai şmecheri, după ce s-au uitat o clipă unul la altul, au decis că cea mai bună persoană care să aducă apă din mare era chiar Fetiţa. După ce s-au uitat repede de jur împrejur, au găsit şi recipientul ideal pentru această operaţiune delicată şi au echipat-o pe Fetiţă cu o linguriţă de îngheţată.

Acum, înainte de toate, trebuie amintit că pe vremea aceea, linguriţele de îngheţată semănau cu multe unelte de grădinărit, dar nu şi cu linguriţele. Şi asta pentru că, în afară de coada ridicol de scurtă şi de subţire, căuşul în sine, care la o linguriţă normală poate-poate ar fi ţinut 4-5 picături de apă, era, la o linguriţă de îngheţată post-comunistă, inexistent. Linguriţa era un fel de spatulă minusculă care nu ar fi putut servi la nimic altceva pe lumea asta în afară de mâncat îngheţată, şi asta numai dacă nu se topea, darămite la cărat apă ca să umpli o fântână care, oricât de anemică, tot înghiţea vreo jumătate de litru de apă.

Dar asta nu era lesne de priceput pentru Fetiţă şi cu atât mai puţin pentru verişori, deşi mai mari şi mai şmecheri, care o trimiseseră în bună credinţă la mare să care apă cu linguriţa de îngheţată şi se aşezaseră comod pe cearşaf. Iar Fetiţa, mereu dornică să ajute, plecă fuga la mare cu gândul la fântâna grozavă pe care or s-o facă ei, de-o să vină toată plaja să ia apă din ea. Şi plecă împleticindu-se şi împiedicându-se pentru că Mami, prevăzătoare să nu se frigă copilul de la radiaţiile solare, aruncase pe Fetiţă un tricou de-al ei, care îi venea ca o rochie deșelată, astfel încât Fetiţa arăta ca un pui de ţigan.

La puţin timp după asta, Mami aruncă o privire spre cearşaful cu copii şi văzu că parcă se împuţinaseră de la ultima numărătoare aşa că reluă gestiunea: Auriţa şi Mihăiţă, Alinuţa, Adişor. Sunt toţi. Şi totuşi cearşaful pare mai gol. Fetiţa! Nu era Fetiţa! Unde e Fetiţa? La mare. Cum la mare? La mare, să ia apă, trăncăne patru copii odată. Să ia apă?!

Tati şi Mami încep să alerge pe plajă încercând să găsească un singur copil despuiat printre alte câteva sute. Şi Tati tremură de nervi şi de oftică, cum de s-a putut întâmpla aşa ceva că doar era lângă noi şi cum naiba am ajuns noi să stăm după cinci şase copii când noi avem doar unul. Mami nu se gândeşte la nimic. Ea caută caută caută un copil despuiat printre alte câteva sute de funduleţe rozalii. Dar numai unul dintre toţi copii arată a ţigănuş în tricoul prea mare pentru el. Şi până la urmă, după ce trece panica şi toate gândurile despre mare, valuri şi lume rea, Mami şi Tati îşi amintesc de tricoul cu dungi şi o văd pe Fetiţă cum se întoarce împiedicându-se în el, triumfătoare, cu o picătură de apă pe linguriţa de îngheţată.

Unde ai fost tu, mami? Să iau apă din mare. Să iei apă, mami? Cu ce să iei tu apă? Cu linguriţa. Cu linguriţa? Bine, mami, cu linguriţa, e bine.

Şi nimeni nu mai judecă a cui a fost vina şi nici nu explică de ce o linguriţă de apă nu umple fântâna. Mami s-a apucat să mărească fântâna şi Tati aduce apă din mare cu o găletuşă de plastic galben.

prolog - FETIŢA

N-am reuşit niciodată s-o fac pe Fetiţă să înţeleagă că noaptea care va veni şi care era infinită, nu însemna că Soarele se joacă pitita cu lumea. Nu vroia şi pace să înţeleagă că trebuie să plece şi mai ales nu reuşea să înţeleagă ce şi cum o să fiu eu fără ea.

Pentru Fetiţă, viaţa mergea înainte, aşa cum era ea, bună, rea, grea, uşoară, aşa cum se obişnuise ea s-o trăiască indiferent de întâmplări şi mai ales aşa cum eu nu învăţasem niciodată. Pentru că de chestiile astea se ocupa de obicei ea, de zilele alea mai dificile în care o făceam lată şi nu mai ştiam pe unde să mai scot cămaşa. Lumea credea că am noroc, că m-am scăpat în scăldătoare când am fost mică, sau că sunt pur şi simplu un geniu în fază incipientă care găseşte răspunsuri pentru orice. Şi multă vreme am crezut şi eu asta, atunci când mă descurcam la teze fără să tocesc prea mult, când reuşeam să fac bani din cele mai idioate nimicuri, când mă ciopârţeam singură cu foarfeca şi coafura mea arăta totuşi foarte bine. Uitasem cu desăvârşire de ea, de omuleţul ăla mic căruia îi delegasem eu toate încurcăturile mele şi care după ani întregi de abuzuri, căpătase o dexteritate uimitoare şi îmi descurca orice catastrofă în care mă implicam cu atâta măiestrie.

Aşadar, la douăzeci şi ceva de ani eu încă nu învăţasem nimic despre viaţă şi mă minunam cum dracu’ de nu mă descurc deloc, eu care trăisem, văzusem, citisem atâtea, eu care aveam o cultură generală destul de vastă, ştiam două limbi străine foarte bine, eram, vorba aia, deşteaptă şi sociabilă. Şi totuşi, tot ce făceam, ieşea pe dos, El începuse să nu mă mai suporte deşi mă iubea, Tati nu mă mai înţelegea, singurul om care mă citise mereu dintr-o privire, Mamaia era convinsă că o să rămân gravidă şi o să renunţ la şcoală şi nu mai îmi rămăsese nici o prietenă în jur. Nici măcar de Liviu Milea nu mai ştiam nimic, deşi fusesem destul de apropiaţi. Şi cel mai ciudat era că, de cele mai multe ori, nici eu nu mă recunoşteam. Eu care citeam enciclopedii într-a cincea, nu mă descurcam la idioatele alea de Trivia de pe net, când m-am angajat la o multinaţională, eu cu olimpiadele mele la franceză şi cu accentul meu şi r-ul graseiat nu reuşeam să înţeleg nici un cuvânt în limba lui Voltaire, eu care scrisesem volume întregi şi aveam o filozofie proprie şi foarte bine pusă la punct despre dragoste, nu eram în stare să Îl fac fericit sau măcar să nu-I fac rău. De parcă dormisem multă vreme şi când m-am trezit eram la facultate, aveam un prieten pe care trebuia să îl iubesc şi tot ce ştiam sau credeam să ştiu erau amintiri dintr-un vis foarte lung, imagini vagi şi incoerente aşa cum îţi rămân după nopţile în care te-ai culcat beat. Oare chiar visasem totul, sau chiar nu mă descurcasem niciodată sau talentul meu de a rezolva probleme se epuizase? Uneori aveam însă amintiri foarte clare despre lucruri pe care le învăţasem, le citisem, locuri în care fusesem, aşa că m-am apucat să verific în singurul mod pe care mi-l puteam imagina: mi-am cărat teancurile de jurnale de acasă şi m-am pus pe citit.

Şi aşa am redescoperit-o pe Fetiţă, fiinţa aia miraculoasă şi răbdătoare pe care o lăsasem eu să sufere în locul meu, să înveţe, să se chinuiască, să rezolve toate problemele. Aşa că la douăzeci şi ceva de ani, eu de fapt trăisem foarte puţin pentru că ori de câte ori situaţia devenea critică, intervenea ea şi repara, rezolva, lipea, inventa după care se făcea covrig într-un colţ şi mă lăsa pe mine să mă bucur de glorie. Şi aşa, eu n-am învăţat niciodată franceză şi ea n-a sărutat niciodată un băiat deşi toată viaţa împărţisem acelaşi trup.

Numai că eu, năucă aşa cum mă ştii, am uitat complet de Fetiţă şi am început să mă comport de parcă nu existase niciodată şi tot ce aveam, eu făcusem. Nu pot decât să îmi imaginez cum s-o fi retras ea îmbufnată atunci când eu am uitat-o complet şi cum şi-a propus să nu mă mai ajute niciodată fără scuzele de rigoare şi ursuleţii de pluş.