Trebuie sa plec

M-am hotarat sa fac o calatorie in curand. Poate in februarie, poate mai tarziu, dar curand. Una mai maricica, nu pana colea la Satu Mare, una un pic mai ciudata. O sa merg 24 de ore cu un autocar la dus si inca 24 la intors. Nu pentru ca n-as putea plati un bilet de avion ci pentru ca vreau sa fiu numai a mea in alea 2 zile de drum. Unde merg conteaza in mai mica masura decat alea 2 zile ale mele. Merg acolo pentru ca ma poate astepta cineva la sosire, dar as fi mers oriunde. Am sa le spun alor mei sa nu ma sune deloc pe drum. O sa fie o catastrofa, dar vor trece peste asta.
Am cumparat 77 de povesti despre locul unde voi merge. Ma abtin sa devorez cartea din prima zi. Fiecare poveste trebuie meritata. Azi am pus primii bani deoparte pentru calatoria mea si am castigat dreptul de a citi prima poveste. Am citit-o pe drum spre casa si am prins banii cu o agrafa de hartie de ultima coperta. Incerc de mult sa imi fac curaj sa plec, sa merg, sa calatoresc, sa vad, dar mai ales sa fiu numai a mea.
Fara telefoane, fara mailuri, fara destinatie.
Imi pare rau ca mi-a luat atat sa fac asta si ca motivul pentru care m-am hotarat tocmai acum sa incep e unul extrem de egoist. Dar nu imi sta in fire sa regret, ma bucur doar ca in sfarsit m-am hotarat sa fac ce am visat.
Si cand zic visat, vorbesc literal.
Acum un an m-am trezit intr-o dimineata cu ideea de calatorie in cap, cu un fel de discurs motivational.
"In primul rand," zicea vocea naratorului, "o calatorie are nevoie de un scop. Atentie, nu am zis destinatie. Am zis scop. Sa stii de ce pleci. Apoi, iti trebuie calauze. Fiinte care sa te impinga inainte, sa te aduca inapoi pe poteca, si eventual acasa, dupa ce obosesti.". Si cu asta m-am trezit. Am deschis ochii si mi-am vazut pisicile. Mi-am zis: "Uite, calauze am!"
Scop imi mai lipsea, dar despre asta in curand.
Deocamdata, mai am 76 de povesti de meritat.

Azi am citit despre un mester atat de bun incat patronii lui l-au orbit ca sa nu mai poata crea vreodata pentru altcineva ce facuse pentru ei. (Vezi Mesterul Manole si schelele ridicate, vezi Dedal inchis in labirint. Miturile astea au un talent de a se repeta... )

De ce n-am raspuns eu azi mesajelor de LA MULTI ANI

Nu caut răspunsuri, caut poveşti. Am spus-o azi pe la patru după amiaza şi mi-am dat seama cât e de adevărat. Nu caut adevăruri generale, soluţii de viaţă, sau poate ar fi mai bine să spun, nu mai caut. Poate vine o dată cu vârsta, conştiinţa faptului că de fapt nimeni nu are dreptate şi nimeni nu se înşeală, că toate drumurile duc la Roma, că de fapt, it's about the journey şi alte asemenea clişee.
Azi am mers iar pe jos, mi-am tocit ghetele de la depoul Alexandria până la Piata Unirii cu ocol pe la piaţa de flori, 13 septembrie, Casa Poporului. Căutam culori, căutam poveşti, oameni şi cuvinte pe care nu le-am mai auzit demult sau poate niciodată. Căutam senzaţii noi, mi-am zgâriat pielea să las oraşul să intre.
Până la Sebastian, a fost linişte, locuri familiare. Am stat şi eu o vreme pe acolo, recunoşteam magazinele, oamenii, atitudinea. Mi-a fost un pic dor. Dor de locurile alea, poate un pic dor de ce eram eu atunci când locuiam acolo, dor de magazinele cu haine ieftine, de Piaţa Rahova, de bătrânelele care vindeau praz. Am vrut chiar să mă opresc să îmi cumpăr praz şi pătrunjel şi leuştean dar m-am răzgândit pentru că aveam de mers. Ştiam că dacă mă înnobilez cu trei fire de praz nu o să mai am chef să merg pe jos până la Unirii şi o să caut să scurtez drumul cumva. Aşa că am sărit peste praz. Mi-am luat un corn cu ciocolată. Era vechi şi crema nu prea avea ciocolată în ea. Semăna cu cremele instant la plic. Am trecut peste. Mi-era foame şi trebuia să potolesc demonul ca să pot merge cum mi-am propus.
Am văzut oameni îmbrăcaţi în culori fove, dar care aveau sufletul gri. Sunt mulţi dintr-ăştia pe acolo. Oameni care nu vedeau primăvara, cum era cât pe aci să nu o vad nici eu. Azi, 1 decembrie, a fost primăvară şi eu era cât pe aci să mă urc în tramvai şi să o ignor. Pornisem spre tramvai. Ba chiar am avut intenţia să iau un maxi taxi dintr-ăla hodorogit care să mă ducă până acasă, să nu mai cobor pe nicăieri. Dar m-am întors. Nu ştiu de ce, dar m-am întors din drum. Şi am pornit pe jos. Printre oameni. Eu cu blugii mei de doi ani sau mai bine, înfofolită bine, nici nu păream că nu sunt de acolo. Nu eram colorată ca de obicei, nu aveam ciorapii mei coloraţi sau unghiile cu modele. Mă aveam doar pe mine şi asta mi-era de ajuns.
Eu, mie, azi, mi-am fost de ajuns. Pentru prima dată de multă vreme.
Pornisem pe jos mai ales, cu scopul să trec pe la centrul de maculatură unde am mai descoperit nişte comori mai demult. Era închis, dar până acolo, trecusem deja pe la taraba cu cărţi de la Sebastian. Un chioşc vechi de ziare din care ieşeau cărţi pe toate părţile. Cărţi în geam, în uşă, pe jos, în cutii, aranjate sau nu şi în prima fază nu era nimeni acolo. Într-un final a venit un moşulache din spate unde tocmai ciopârţea nişte scânduri. Lemn de foc probabil. "Mie să îmi spuneţi ce vreţi, că eu ştiu unde sunt toate şi vă dau ce vreţi."
L-am crezut. Am fost convinsă că ştie unde e fiecare volum cu precizie. În care cutie, în care teanc, deşi nu exista nici o metoda în aranjamentul cărţilor. Cărţi în franceză peste culegeri de matematică peste Statele Lumii peste Enigmele Terrei de Horia Matei pe care am citit-o demult, de la M. I-am spus că nu vreau ceva anume, caut comori şi îl chem dacă găsesc ceva. Nu vroiam literatură. Dintr-asta am deja zeci de kilograme şi mii de kilobaiţi. Am găsit totuşi ceva.
ROMA. O ISTORIE INEDITA de Indro Montanelli. Ceva ce trebuia să fii citit demult. Doar fusese pe lista de lecturi obligatorii la latina in liceu. Am sărit peste. Biblioteca din oraş era mică, avea doar cateva volume din carte şi era imposibil de găsit din moment ce câteva zeci de elevi de la filologie aveau nevoie de ea în acelasi timp.
Aşa că am salvat-o. Mi-a spus ca e un pic dezordine în cărţi că tocmai le strânsese când începuse ploaia. Mi-a fost milă de ele cum mi-e mila de oamenii străzii şi de câinii si pisicile fără stăpân. Aşa mi-a fost milă de cărţile care stăteau în cutii pe jos... Şi mi-am amintit că mai demult, când am venit prima dată în Bucureşti, îmi propusesem să salvez cărţi abandonate. Să merg măcar o dată pe săptămână la un nene dintr-ăsta şi să salvez o carte... Să le îmbrac în coperţi noi şi să le loc în raft, cum aş face cu niste copii orfani. Dar despre asta mai mult altă dată, despre mine şi cărţile orfane...
Am avansat.
La piaţa de flori, m-am hotărât să merg înainte pe Calea Rahovei, aia veche, de care nu ştiu decât câţiva. Pe la florarii care nu mi-au placut niciodată pentru că florile lor nu par vii deşi nu sunt de plastic, prin spatele clădirii care mă intrigă de câte ori merg pe George Coşbuc. Aia mare cu geamuri lipsa din care am mereu impresia că o să aud vreun vaiet prelung de fantomă. Am mers şi i-am vazut spatele. Nu am realizat nici o clipă cât de mare este de fapt şi câtă din ea mai e în spate şi  câte alte clădiri mari frumoase şi în paragină sunt în spatele ei. Şi mi-a fost milă şi de ele. Case fără oameni, fără foc, case gri când afară e primăvară. De aici am vrut să fac dreapta şi să revin în bulevard dar m-am speriat de o haita de câini. Era pustiu. Câinii erau mulţi. Am plecat  înspre 13 septembrie. Măcar încolo sunt oameni. Poate.
Oamenii erau gri. Locurile pustii şi întreg dealul de la Academia Romana lătra. E plin de buruieni şi de câini sălbăticiţi, după cum se auzeau. Mă bântuie încă un sentiment ciudat de cimitir. Părea că am ajuns la capătul pământului, că loc mai sumbru nu se poate. Un deal întreg, plin de mărăcini, care latră si urlă, în mijlocul capitalei. Trebuie să spună ceva despre noi. Nu ştiu exact ce, dar sigur spune ceva. Şi pe urmă, una lângă alta, Casa Poporului şi Academia Romana. Atâta spaţiu irosit trebuie să spună ceva despre noi.
De la Casa Poporului am mers prin spatele blocurilor spre Unirii. Aici, într-o biserică, se bătea toaca. Am mers pe lângă zidurile bisericii. Zidurile erau înalte şi groase, se vedeau numai vârfurile turlelor pe deasupra zidurilor si se auzea toaca. Pentru  o clipa am inteles veneraţia. Sau cel puţin mecanismul prin care o astfel de imagine te poate convinge sa te simţi mic si neputincios. Şi am înţeles că, dacă pentru o clipă aş fi avut convingerea că există Dumnezeu, numai o privire către turlele alea, cu toaca aia în urechi, într-o zi ca asta, şi aş fi putut crede şi eu că El e în turlele alea. Dar şi asta e o altă poveste pentru o altă seară.
De la Unirii am luat şaptele două staţii ca să am legatură cu 27 şi 23, care o veni primul, numai să mă ducă acasă. Tălpile mă dureau, ochii mă dureau. Se făcuse întuneric şi nu mai puteam înghiţi nici un sunet, nici o imagine, eram suprasaturată. Şi eram obosită de câtă mila îmi fusese pe drum. De oamenii gri care nu vedeau primăvara, de bătrânelele cu praz cărora nu le-am facut vânzare azi, de cărţile prafuite, de moşneagul cu cărţi, de clădirile goale, de câini, de dealul cu câini, de oamenii care cred că dumnezeu e într-o turlă înaltă, ascuns după ziduri groase, de copiii ăia care căutau să şi-o tragă prin vreun gang la vârsta la care noi încă mai jucam pitita, de fetiţa de 10 ani din tramvai care era machiată ca o curvă şi de bunică-sa care n-a fost în stare s-o convinga să nu mai stea cu picioarele pe scaun.
A venit tramvaiul şi am plecat spre casă. Mi-am îndesat căştile în urechi şi gata. Nu am mai putut să mai ascult nimic. Era suficient.

Morala tragi-comică:
Cobor din 7 să aştept 23 sau 27 să merg acasă. Coboară cu mine o băbuţă. Una stafidită rău de tot, aşa cum era bâti în ultima vreme. Şi uite că înca se trambala cu tramvaiul prin Bucureşti. De nevoie cel mai probabil. Deja mi se terminaseră resursele de milă. Eram undeva la limita dintre a izbucni în plâns sau în urlete de furie. Oraşul asta nu merita oameni şi case şi câini. Bătrâna trece strada şi aud cum îi spune cineva : "Bună seara, mamă...."
Pentru o clipă, mi s-a uşurat inima, credeam că a ajuns acasă şi că o salută cineva. Mă uit peste drum. Un grup de vreo patru inşi, trei nene si o tanti în geci negre de fâş. Fâş fâş fâş. Unul cu o galeată de aracet şi unul cu bidineaua. Altul cu braţele pline de hârtii făcute sul. Tanti zice:
"Buna seară, mamă. Uite un flyer de la Partidul Poporului!"

Flyer, da?

Fâş fâş fâş

What I really want

Iar am lungit drumul spre casă ca să aibă mai mult sens decât de obicei. Trebuie forţă şi determinare să accepţi să fii singur cu tine pe stradă, prin întuneric, la ore ciudate. Atunci ies toate dihăniile la pânda, şi nu vorbesc de câini vagabonzi sau de străini. Dihăniile din mine, care zac amorţite zile la rând. Sute de stafii de care nu vorbesc ca să nu existe.
Şi totuşi, sunt zile în care trebuie să dau ochii cu ele, e ultima soluţie, când toata terapia dă chix. Trebuie să rămân singură cu mine pe stradă şi să merg mult, prin locuri cât mai pustii şi de preferat noi. Să văd cu ochii mei, să acumulez imagini noi, singură, fără ideile altuia, fără muzică, fără oră de stingere. Am mereu grijă să spun că întârzii ca să nu mă caute nimeni, să nu sune telefonul, să nu mă întrebe nimeni de ce sunt pe strada pe care sunt, de unde vin, unde mă duc. Pentru că tocmai asta vreau şi eu să aflu oricum, de asta umblu, de asta îmi scot diăaniile la plimbare. E oracolul meu, pelerinajul nu duce neapărat undeva, mersul contează.
Azi cred că era frig. Aşa lăsau să se înţeleagă oameni pe lângă care am trecut, zgribuliţi şi grăbiţi. Eu nu m-am grăbit. Nu conta când ajung, trebuia să văd, să respir aerul ăsta septic de iarna, care miroase un pic a foc de sobă.
În seara asta întrebarea nici n-a existat înainte să plec, pe drum mi-am dat seama ce vreau să aflu de fapt.
În seara asta, vreau o casă veche pe care n-o iubeşte nimeni că nu e renovată. O casă cu ferestre înalte şi tâmplărie de lemn uscat, cu gargui strâmbi  cu trei trepte la intrare dintre care una sa fie mai înaltă și să mă împiedic de ea constant, cu gard scund de lemn. Asa cum am văzut azi pe o stradă. Azi ar trebui să fie cald înauntru. Vreau o soba şi un fotoliu uriaş şi pufos în care să citesc încolacită ca o pisică. Şi cu o pisică. Sau trei. Vreau cactuşi ca ăia din vitrina de la croitorie de pe altă stradă, vreau să miroasă a mâncare caldă cum mirosea pe cea de-a treia stradă. Vreau coş de baschet în curte cum am văzut pe cealaltă stradă şi perdele şi pervaz pe care sa încap eu.
Şi acum că ştiu ce vreau, mă mai pot întări un pic. Tot în zile ca cea de azi îmi dau seama că problemele lor sunt meschine şi nimic din tot ce m-a ţinut trează zilele astea nu va mai conta când voi avea o casă veche cu gardul de lemn.

prolog - FETIŢA

N-am reuşit niciodată s-o fac pe Fetiţă să înţeleagă că noaptea care va veni şi care era infinită, nu însemna că Soarele se joacă pitita cu lumea. Nu vroia şi pace să înţeleagă că trebuie să plece şi mai ales nu reuşea să înţeleagă ce şi cum o să fiu eu fără ea.

Pentru Fetiţă, viaţa mergea înainte, aşa cum era ea, bună, rea, grea, uşoară, aşa cum se obişnuise ea s-o trăiască indiferent de întâmplări şi mai ales aşa cum eu nu învăţasem niciodată. Pentru că de chestiile astea se ocupa de obicei ea, de zilele alea mai dificile în care o făceam lată şi nu mai ştiam pe unde să mai scot cămaşa. Lumea credea că am noroc, că m-am scăpat în scăldătoare când am fost mică, sau că sunt pur şi simplu un geniu în fază incipientă care găseşte răspunsuri pentru orice. Şi multă vreme am crezut şi eu asta, atunci când mă descurcam la teze fără să tocesc prea mult, când reuşeam să fac bani din cele mai idioate nimicuri, când mă ciopârţeam singură cu foarfeca şi coafura mea arăta totuşi foarte bine. Uitasem cu desăvârşire de ea, de omuleţul ăla mic căruia îi delegasem eu toate încurcăturile mele şi care după ani întregi de abuzuri, căpătase o dexteritate uimitoare şi îmi descurca orice catastrofă în care mă implicam cu atâta măiestrie.

Aşadar, la douăzeci şi ceva de ani eu încă nu învăţasem nimic despre viaţă şi mă minunam cum dracu’ de nu mă descurc deloc, eu care trăisem, văzusem, citisem atâtea, eu care aveam o cultură generală destul de vastă, ştiam două limbi străine foarte bine, eram, vorba aia, deşteaptă şi sociabilă. Şi totuşi, tot ce făceam, ieşea pe dos, El începuse să nu mă mai suporte deşi mă iubea, Tati nu mă mai înţelegea, singurul om care mă citise mereu dintr-o privire, Mamaia era convinsă că o să rămân gravidă şi o să renunţ la şcoală şi nu mai îmi rămăsese nici o prietenă în jur. Nici măcar de Liviu Milea nu mai ştiam nimic, deşi fusesem destul de apropiaţi. Şi cel mai ciudat era că, de cele mai multe ori, nici eu nu mă recunoşteam. Eu care citeam enciclopedii într-a cincea, nu mă descurcam la idioatele alea de Trivia de pe net, când m-am angajat la o multinaţională, eu cu olimpiadele mele la franceză şi cu accentul meu şi r-ul graseiat nu reuşeam să înţeleg nici un cuvânt în limba lui Voltaire, eu care scrisesem volume întregi şi aveam o filozofie proprie şi foarte bine pusă la punct despre dragoste, nu eram în stare să Îl fac fericit sau măcar să nu-I fac rău. De parcă dormisem multă vreme şi când m-am trezit eram la facultate, aveam un prieten pe care trebuia să îl iubesc şi tot ce ştiam sau credeam să ştiu erau amintiri dintr-un vis foarte lung, imagini vagi şi incoerente aşa cum îţi rămân după nopţile în care te-ai culcat beat. Oare chiar visasem totul, sau chiar nu mă descurcasem niciodată sau talentul meu de a rezolva probleme se epuizase? Uneori aveam însă amintiri foarte clare despre lucruri pe care le învăţasem, le citisem, locuri în care fusesem, aşa că m-am apucat să verific în singurul mod pe care mi-l puteam imagina: mi-am cărat teancurile de jurnale de acasă şi m-am pus pe citit.

Şi aşa am redescoperit-o pe Fetiţă, fiinţa aia miraculoasă şi răbdătoare pe care o lăsasem eu să sufere în locul meu, să înveţe, să se chinuiască, să rezolve toate problemele. Aşa că la douăzeci şi ceva de ani, eu de fapt trăisem foarte puţin pentru că ori de câte ori situaţia devenea critică, intervenea ea şi repara, rezolva, lipea, inventa după care se făcea covrig într-un colţ şi mă lăsa pe mine să mă bucur de glorie. Şi aşa, eu n-am învăţat niciodată franceză şi ea n-a sărutat niciodată un băiat deşi toată viaţa împărţisem acelaşi trup.

Numai că eu, năucă aşa cum mă ştii, am uitat complet de Fetiţă şi am început să mă comport de parcă nu existase niciodată şi tot ce aveam, eu făcusem. Nu pot decât să îmi imaginez cum s-o fi retras ea îmbufnată atunci când eu am uitat-o complet şi cum şi-a propus să nu mă mai ajute niciodată fără scuzele de rigoare şi ursuleţii de pluş.