Standarde duble

311, Titan, de dimineaţă. Autobuzul închide uşile şi pleacă din staţie. Un domn serios pe la vreo 50 de ani aleargă în urma lui. După un metru, autobuzul frânează, deschide uşile, domnul urcă. Strigă la şofer din mijlocul maşinii pline cu bărbaţi, femei şi copii: „Mă f-- pe mă-ta, bă! Mureai dacă aşteptai un pic??" Lumea: „Aşa e, Domnule, România ce să-i faci... Cară cartofi, nu oameni! Numai nesimţiţi. Şi primarul nu face nimic bla bla ..."

226, Rahova, după amiaza. Un puşti în trening sare în maşină,scuipă ultima coajă de sămânţă afară prin uşa deschisă şi strigă la un amic care aleargă spre acelaşi autobuz: „Hai bă, pârnaie, că se grăbeşte lumea!". Pârnaie sare şi el în maşină gâfâind, tot în trening, şi după ce se închid uşile strigă la şofer:„ Merci!". Celălalt îi zice :„Hai mă că nu te bagă în seamă, n-aude ăla.". „N-o auzi, băi, dar aşa se zice ". Lumea :„Pff, mai uşor cu gălăgia, venim de la  muncă suntem obosiţi! Golanii.."

Nu chiar un Kalaşnikov, dar ceva să-i omor pe toţi

Mă întorceam din Auchan Titan cu unul din microbuzele alea gratuite puse la dispoziţie de supermarket. Multă lume, înghesuială, Bucureşti, România. Ajung pe la mijlocul microbuzului în picioare, să fac loc pentru mai multă lume. Vreo două femei în vârstă, 65+, se străduie să încapă în cutia aia de conservă. În dreptul meu, pe scaune, doi puşti de vreo 16-17 ani. Restul, lume multă pestriţă.
Tanti 1 către Tanti 2 - Da' de ce te-ai urcat cu căruciorul ăla să nu mai încapă nimeni? Trebuia să rămâi la urmă, să urci ultima.
Tanti 2 - Cobor la capăt, nu era să încurc pe toată lumea la coborâre.
Puştiul 1 - IIIUUUUU!!! (imită tonul şi vocea pe care au vorbit femeile) Proasto, ce te-ai băgat în faţă? Hă hă! Să iau dă păr astea, ej nebun?! AAOLLLLEUUUU ce mă doare spatele!!! Nu te uita la mine, fă, că nu-ţi dau locul!
Lumea râde.
Tanti 1 către un domn care stă în uşă: Eu o să cobor la Barajul Dunării.Oi putea?
Domnul: Vă facem loc doamnă.
Puştiul 1: Ce zice bă? Barajul Dunării? Egzistă aşa ceva? Acolo o fi spitalul de balamuc? Că e cu nervii baba?
Lumea râde. Mă uit la el destul de urât.
Puştiul 2: Taci bă, că te face lumea cu ou şi cu oţet.
Puştiul 1: Cu ou şi smântână! De la mă-sa de-acasă. Ou şi smântână! Hă hă!
Râde convins că e genial. Lumea râde.
Barajul Dunării. Tanti 1 coboară.
Puştiul 1: Ia uite-o cum se duce? Repede, ca pinguinu!
Lumea râde.
Puştiul 2: Ce-ai mă cu baba? E şi ea bătrână.
Puştiul 1: Dă-le dracu, că nu le suport de babe. Că sunt operate, că să e dau locul, să moară dracului o dată, să nu mai umble pe străzi IUUUUUUU!!
Deja mă întrebam cum naiba o să transpun în scris onomatopeele pe care le scoate copilul ăsta. Nişte chiuituri şi răcnete deloc umane. Lumea râde. Puştiul 1 îl ia în braţe pe puştiul 2 ca să facă loc pentru o doamnă de vreo 35-40 de ani să stea jos. Tipa nu era cu nimic specială, dar râsese la chiuiturile lui. Era de gaşcă. Asculta muzică cu o singură cască în ureche.
Puştiul 1: Bă, cum să aude muzica de la femeia asta!!


Un domn tânăr care stă cu nevastă-sa pe scaun în spatele puştilor s-a hlizit până mai adineauri cu jumătate de microbuz. La replica cu "să moară toate" se întoarce un pic contrariat către nevastă-sa şi o întreabă pe-aia:
El - Tu de ce râzi mă?
Ea - A, nu râdeam de femeie. Râdeam de băiatul ăsta.

---

Pentru băieţii din microbuz şi pentru cei care le-au validat comportamentul râzând în loc să le închidă gura prompt, eu nu vă pot dori răul. Din contră, nu vă pot dori decât să ajungeţi şi voi la vârsta aia frumoasă de 70-80+ şi atunci, să fiţi suficient de sănătoşi şi cu mintea destul de întreagă încât să vă puteţi deplasa repede ca vântul, să mergeţi drept, să nu faceţi reumatism şi osteoporoză, să nu vă obosească mintea şi corpul, să rămâneţi frumoşi şi puternici cum aţi fost azi, să nu vă încerce nicio slăbiciune care să poată fi ridiculizată de o puţă imberbă la oră de vârf într-o mare de oameni incapabili să vă apere.

Casa cu pisici negre

Când eram copil, pentru vreo patru ani am trăit la casă. Era o casă micuţă şi drăguţă, cu o curte modestă şi veceu în fundul curţii. Am avut grădină şi vie. Ai mei au încercat să crească şi găini dar cum nu prea se pricepeau la asta şi aveau şi o milă iremediabilă de animale, până la final, am ajuns să avem un pui de companie. Îl chema Tomi, ca pe ketchup, şi era anorexic, probabil, pentru că nu a crescut niciodată mai înalt de 20 de cm deşi a trăit aproape un an în lux, în casă, în bucătărie.

Aveam şi o pisică neagră şi un iepure cu care ne-am cărat de la bloc unde locuisem înainte. Bineînţeles, ne-am luat şi câine. Bineînţeles, pisica a făcut pui. Mai mulţi. Toţi negri. La un moment dat aveam 8 pisici negre în curte, un câine, un iepure şi un pui rahitic.

Pisica, pe care din lipsă de imaginaţie, o chema Pisi, am adunat-o de pe stradă.  Evident, nu eu, căci eram prea mică pe atunci pentru decizii de-astea. Ai mei au luat-o. Iepurele îl aveam deja, pentru că le cerusem alor mei să vină Iepuraşul de Paşti în persoană. Aveam vreo 8 ani şi ştiam clar că nu există; făceam pe prostul pentru că aveam fantezii cu tata îmbrăcat în costum de iepure. Doar se îmbrăcase în Moş Crăciun an de an, de ce nu s-ar îmbrăca şi în iepure? Ai mei au înţeles altfel problema şi mi-au luat un pui de iepure adevărat. 

Înainte de Rică (din nou, lipsă de imaginaţie) mai avusesm temporar vreo două pisici, un câine, o şopârlă, doi peşti (doi pui de caras, pescuiţi în mod tradiţional, care au supravieţiut printr-o minune şi pe care i-am ţinut aproape un an în acvariu) şi o călugăriţă. Animalul, nu faţa bisericească. 

Câinele l-am luat dintr-o grămadă de pui fătaţi în spatele unei terase din parc. 

Când ne-am mutat de la casă, a trebuit să plecăm fără animale, şi, chiar dacă nu mai aveam decât 2 pisici şi câinele între timp, le-am găsit şi ăstora case. Nu am  lăsat niciodată un animal pe stradă. 

La o vreme după, am adunat eu de data asta o pisică de pe stradă. O cheamă tot Pisi şi îl terorizează pe tata de vreo 9 ani. Când am venit în Bucureşti, am rezistat fără animale în timpul facultăţii şi un pic după. Pe urmă m-am ales cu 3 pisici. 

Da, ştiu, crazy cat lady e destinul meu, dar încă nu sunt convinsă că e un lucru rău. 

De vreo 5 ani încoace, tata are în curte o altă căţeluşă adunată de pe stradă şi acum şi pe puiul ei de vreun an. Ăsta micu are lăbuţele din faţă strâmbe din naştere şi n-o să fie niciodată câine de pază, deci nu a vrut nimeni să-l adopte. Tata creşte un câine inutil. 

Pe scurt, am crescut cu animale. Am crescut strâmb pe alocuri din multe motive, dar am crescut tot timpul cu responsabilitatea unor fiinţe pe care le-am salvat de la pieire şi pentru a căror fericire trebuia luptat. Am crescut cu părinţi care au făcut greşelile lor în multe feluri dar pe care i-am văzut plângând pentru animalele noastre. Am crescut cu grijă, cu înţelegerea noţiunii de grijă pentru celălalt, chiar dacă celălalt are blană sau fulgi sau solzi. Într-o familie unde oamenii s-au certat urât multă vreme, dar au avut tot timpul grijă de mine şi de animale, am înţeles blândeţea. Am înţeles că blândeţea rămâne întreagă în oameni chiar şi atunci când furia răzbate. Am înţeles iubirea într-o familie care n-a rămas întreagă până la sfârşit, pentru că faţă de oameni, iubirea se poate disimula, dar faţă de un animal nu te poţi preface că iubeşti.

Am trăit şi trăiesc cu animale pentru că am nevoie de fiinţe în jurul meu care să fie tot timpul sincere. Pentru că în copilărie când era totul urât în jurul meu şi mergeam plângând la culcare, veneau cele 8 pisici şi se tolăneau pe lângă mine torcând. Pentru că atunci când am făcut 18 ani, tata  a fost bolnav o vreme iar Pisi, care pe vremea aia era un pisoiaş de 3 luni care se zbenguia tot timpul prin casă, stricând şi trântind chestii tot timpul, a stat zi şi noapte nemişcată lângă el până şi-a revenit. Pentru că tataie, care toată viaţa a fost împotriva ideii de animal de companie, intră în panică acum dacă Pisi îşi iese din rutină şi se înmoaie tot dacă vede alte pisici abandonate pe stradă. 

Voi avea tot timpul animale pentru că eu cred că se schimbă ceva într-un copil care creşte cu animale. Ceva ce e greu de obţinut altfel. Se mută ceva într-un om care iubeşte un animal. Dintr-o dată, lumea are o dimensiune în plus. Da, oamenii sunt frumoşi şi superiori din multe puncte de vedere dar să iubeşti un animal înseamnă să accesezi un alt nivel de afecţiune. 

Este vorba despre un anumit fel de afecţiune care este foarte diferit de tot ceea ce poţi simţi vreodată pentru un om, pentru că este absolut gratuit şi dezinteresat. Ne iubim partenerii pentru că vrem iubire înapoi, vrem relaţii, vrem familii, vrem sex. Ne iubim prietenii tot cu aşteptarea reciprocităţii, ne iubim părinţii de multe ori din respect şi datorie, ne iubim copiii printre altele pentru că suntem programaţi genetic. Iubeşti un animal pentru că nu te poţi abţine. Îmi iubesc pisicile şi dacă mi se tolănesc în poală torcând şi dacă îmi distrug ceva important şi dacă îmi vomită un ghem de blană în poală în semn de recunoştinţă. 

Dar ceea ce este important, este că, o dată ce ai înţeles iubirea faţă de animale, înţelegi toată iubirea altfel. Înţelegi grija şi blândeţea, te zbaţi să eviţi suferinţa celor din jur, indiferent dacă este vorba despre un om, un animal de companie, un animal sălbatic, o muscă sau un copac. 

Şi de-asta am înţeles perfect ce a vrut să spună prietena mea când a zis că nu are încredere în bona angajată pentru că nu iubeşte animalele şi nu îşi poate închipui cum un om care e rău cu un animal poate fi bun cu copiii. 

De-asta am zis mai în glumă mai în serios că niciun bărbat care nu e în stare să-mi iubească pisicile nu o să mă atingă vreodată în acelaşi fel în care nu aş iubi un mizantrop. 

De-asta mi se rupe sufletul când văd animale pe stradă pe care nu le pot ajuta la fel cum mi se rupe inima pentru oamenii străzii, pentru săracii României şi pentru orice om de oriunde care are o durere pe care eu personal nu o pot alina. 

De-asta sunt plină de furie când mă gândesc că toţi câinii şi pisicile cu labe rupte şi ochii roşii de disperare sunt acolo şi aşa din vina oamenilor, la fel cum şi oamenii sunt năpăstuiţi tot de oameni. 

De aceea, acum când problema animalelor fără stăpân a ajuns într-un punct critic în care singura soluţie care se întrevede fiabilă este tragică, mi se rupe inima de mii de ori. 

Pentru că înţeleg, dar încă mai sper să existe şi alte soluţii. 

Pentru că ştiu, deşi încă refuz să cred, că nu sunt atât de mulţi oameni care înţeleg ce am scris eu aici. 

Pentru că, la nivel de societate, acţionăm tot ca în epoca revoltelor cu furci şi topoare. 

Pentru că, la nivel de societate, ne creştem copiii cu frică de animale şi de oameni, în loc de dragoste generală. 

Pentru că, la nivel de societate, înţelegem mai uşor pedeapsa decât prevenţia. 

Mi se rupe inima pentru că eu înţeleg punctul de vedere al celor ce vor să se ştie în siguranţă pe stradă, să nu se teamă de câini sălbăticiţi care pândesc din umbră. Înţeleg pentru că şi eu am fost atacată, şi tata şi bunicul şi o parte din prietenii mei, dar asta nu ne-a înverşunat împotriva câinilor ci a situaţiei în sine, a oamenilor care i-au aruncat pe stradă, a celor care i-au lovit când au trecut pe acolo, a celor care nu înţeleg că a hrăni un câine vagabond nu înseamnă că faci rău. Un câine hrănit nu e un câine dispus să atace, e un câine mulţumit. Unul hămesit e cel care o să-ţi smulgă pâinea din mână, cum am păţit eu. Înţeleg, pentru că nu e normal să existe animale semi-sălbatice după atâtea sute de ani de civilizaţie care să devină un pericol de sănătate pentru noi toţi. Înţeleg, pentru că nu vreau să mai am de-a face cu câini cu labe rupte şi pisici schilodite care să-mi strice liniştea sufletească când merg pe stradă. 

Dar în acelaşi timp, şi cel mai grav, mi se rupe inima pentru că voi ceilalţi, care nu aţi iubit niciodată un animal, nu puteţi înţelege vreodată de ce mi se rupe mie inima. De ce asta cu câinii maidanezi nu e o decizie simplă de luat, de ce o înţeleg şi mă sfâşie în acelaşi timp. 

Aveti si voi un vecin...

...care isi plimba cainele in parc cu urmatoarele accesorii:

1. Ochelari de soare mari si negri pentru efectul de poker face.
2. Lant gros de aur
3. Tricou cu burta, ca muschi de unde, negru tuci, desi sunt 34 de grade Celsius. Scrie si King pe el ca sa stim exact cu cine avem de a face. Ce daca transpir ca un catar in calduri, m-am dat cu Gucci (ieri dimineata...)
4. Sticla/Doza de bere ca doar e cald si ma deshidratez!
5. Budigai cu carouri roz. Sunt barbat, sau ce dracu? Pot sa port carouri roz cu demnitate!
6. Slapi, pentru aerisirea bataturilor
7. Caine mic si stufos cu funda roz in frunte. (Domne, io pun piciorul in prag si ii zic la femeie, nu, fa, iti plimbi singura pechinezu' de acu' incolo. Io nu fac asta de obicei , doar azi ca e la ma-sa, fac sarmale amandoua. Da' altfel, la noi se stie cine e cocosu! )
8. Bravo, taticu'! Ia uite ba, a facut Pitzi ditamai balegaru! Sa-l strang? Da' ce-am innebunit? Si primaru' ce mai face, daca fac io curat dupa caine? Ca io d-asta votez domne', sa pot sa ma c*c unde si cand vreau eu si cu tot neamu' meu!
9. Seminte, of course! Cand s-o face ala micu' mare, in parc o sa fie camp de floarea soarelui in loc de salcii si castani.

---

*Vazut azi in Parc IOR si ilustrat cu precizie.