Fericirea mă face să sucesc şi să răsucesc clişee, cele mai penibile din toate, să ascult melodii drăguţe şi să dau share la poze cu pisici. Nu pot face literatură din asta...
Tristeţea mă face patetică, scriu de parcă sunt cu lama într-o mână despre tortură şi durere, ascult melodii tragice pe repeat...
Dar furia, asta e cu totul altceva. Luciditatea pe care mi-o dă furia, viteza de gândire pe care o am când trebuie să rezolv rapid ceva ca să scap, ca să mă salvez dintr-o situaţie neplăcută, ca să tai repede şi curat o bubă care coace. Uite aşa scriem noi 50 de pagini pe noapte :)
Showing posts with label I will not be a body. Show all posts
Showing posts with label I will not be a body. Show all posts
Friday, 5 September 2014
Saturday, 30 August 2014
Responsabilitatea de-a fi iubit
Vineri. La meditaţie cu o fetiţă de 8 ani. În mijlocul exerciţiului, se opreşte şi-mi trânteşte astea trei întrebări, una după alta, un foc de mitralieră filosofic, în mai puţin de 5 minute. Şi trebuie să spun că, pe lângă faptul că nu-mi pot închipui ce a citit sau ce experienţe de viaţă a avut copilul ăsta de-a reuşit să coacă asemenea întrebări, sunt cele mai bune întrebări care mi s-au pus în ultima vreme.
Întrebările sunt, în ordinea în care au venit:
1. De ce exist eu?
2. De ce trebuie să am grijă de mine?
3. Eu sunt importantă? De ce?
Sincer, m-am simţit de parcă am încasat un pumn de la Hulk în capul pieptului. Atât de puternic a fost şocul întrebărilor. Şi la fel de nepregătită eram să răspund la ele. Nici pentru mine nu puteam răspunde, darămite să refac răspunsul ca să i se potrivească fiinţei ăştia cu rochiţă şi fundiţe colorate, pe care trebuie să o cert mereu să stea dreaptă pe scaun şi să nu-şi mai ronţăie degetele.
Şi partea cea mai faină la copiii ăştia de 8 ani e că, o dată ce au aruncat grenada, nu se mai mişcă până nu văd ei că ţi s-a înfipt bine în suflet şi pe urmă vor să le arăţi şi cuiul să fie siguri că bubuie dacă îndrăzneşti să fugi ca să nu răspunzi. Aşa şi ea. Eu simţeam cum mă fac din ce în ce mai mică în timp ce căutam repede prin minte o idee de răspuns şi copila se făcea din ce în ce mai mare şi-mi ţinea întrebările deasupra capului ca nicovala din Tom şi Jerry.
Mi-am dat seama că nu am unde fugi şi că nu are sens să încerc măcar s-o întorc la exerciţiu ca să am timp de gândire. Nu ştiu cât de profesionist a fost să opresc lecţia pentru asta dar era clar că nu s-ar mai fi mişcat până nu îi răspundeam cumva. Şi provocarea era mult prea incitantă să nu încerc să găsesc un răspuns acolo pe loc.
După ce m-am calmat un pic, mi-am dat seama că panica e de la mine. Că şocul nu vine din faptul că un copil de 8 ani a gândit întrebările astea, nici din faptul că a ales să mi le trântească mie şi nu părinţilor. Sau poate şi mie, în afară de părinţi, pentru că simte că aş avea răspunsuri. Nu, şocul venea din faptul că eu nu am îndrăznit până acum să mă gândesc serios la aşa ceva. Mai ales la întrebarea numărul doi. Că de fiecare dată când am vorbit despre mine şi despre misiunea mea şi valorile mele a fost ca să răspund cuiva, ca să justific o acţiune sau o decizie, ca să mă fac înţeleasă. Dar eu pe mine nu m-am întrebat niciodată: "de ce trebuie să am grijă de mine?"
Şi asta cu existatul, mai e cum mai e. Birds and bees, enfants dans les choux, berze, cum vreţi voi, mami şi tati care s-au întâlnit bla bla. Dar copilul plusează întrebarea până să încerc eu măcar să reduc răspunsul la nivel biologic şi-mi clarifică:
- Adică nu cum m-am născut, ci de ce. De ce exist eu?
Am început să scurm în minte după un răspuns, gândindu-mă că dacă reuşesc repede repede să-mi răspund mie la întrebările astea, pot adapta repede răspunsurile şi pentru ea. Şi nu ar trebui să-mi fie greu, nu-i aşa? Pentru că eu mă cunosc şi am adesea discuţii lungi şi profunde cu şi despre mine, nu-i aşa?
Întrebările au venit aproape lipite, dar ultima, pe lângă faptul că era cea mai recentă şi deci mai limpede, îmi părea şi cea mai simplă. Aşa că am vrut să spun ceva, în continuare gândindu-mă la mine, şi nu încă la copil, cum e că eu am un job care mi se pare cel mai important din lume, şi fac ce fac zilnic, şi schimb bucăţele infime de lume, de-aia sunt eu importantă. Şi apoi mă loveşte realitatea că un copil de 8 ani nu va înţelege asta cu jobul, că ea mai are o mie de ani de şcoală înainte până să se gândească măcar ce poate face pentru mapamond, că dacă zic asta o să ia toate meseriile din lume la rând să mă întrebe de fiecare în parte dacă sunt importante. Şi atunci am recalculat răspunsul. Nu e vorba de mine, e vorba de ea. De ce este copilul ăsta important? Şi pentru cine? În afară de planetă şi umanitate în general? Păi e cu siguranţă cel mai important lucru pentru părinţii lui. Deci, draga mea M*, da, eşti importantă, pentru că eşti iubită. Pentru că există atâţia oameni care te iubesc ca pe ochii din cap, de-aia eşti importantă! Şi spunându-i asta, deja vedeam totul mult mai clar. Şi vei merge la şcoală şi vei cunoaşte şi mai mulţi oameni care vor ţine la tine şi care îţi vor fi dragi şi vei fi din ce în ce mai importantă. Şi vei avea şi tu familia ta şi copiii tăi şi vei şi mai importantă. Din ce în ce mai importantă. Pentru o groază de oameni pe care acum nici măcar nu-i cunoşti.
Şi de aici, au curs atât de uşor şi celelalte două răspunsuri. Trebuie să ai grijă de tine pentru că eşti iubită. Pentru că eşti importantă. Pentru că cei care te iubesc au nevoie de tine întreagă. Pentru că dacă ai păţi ceva, ar fi foarte supăraţi. Nu, nu supăraţi pe tine, doar trişti. Foarte trişti. Tu trebuie să ai grijă de tine ca să poţi avea grijă de ei. De cei care te iubesc.
Şi lovitura de graţie, pe care nu ştiu cât de bine am reuşit să i-o explic copilului, tu exişti tot pentru că eşti iubită. Pentru că ai fost iubită şi dorită chiar dinainte de a exista. De-aia exişti. De-aia te-ai întâmplat.
Copila a înfulecat răspunsurile ca pe bomboane şi s-a întors la exerciţiu liniştită. Peste un sfert de oră am plecat de acolo clătinându-mă de parcă fusesem bătută şi apoi trecusem printr-o ploaie rece. Şi mergând mă tot pocneau răspunsurile mele din toate părţile. Nu sunt importantă pentru ceea ce fac, asta e ceva ce am devenit mai târziu, o alegere pe care aş fi putut s-o iau în orice direcţie. Aş fi fost la fel de importantă pentru ai mei, pentru cei câţiva prieteni pe care îi am, orice aş fi decis să mă fac. Aş fi fost la fel de importantă pentru că oamenii ăia ţin la mine. Şi de-aia trebuie să am grijă de mine. De-aia nu-mi permit să mai bat câmpii şi să mă ignor, pentru că trebuie să rămân întreagă şi puternică pentru cei care ţin la mine. Şi de-aia exist. Pentru că, undeva, demult, doi oameni m-au iubit înainte să mă vadă măcar. Chiar dacă pe urmă s-au încurcat lucrurile, chiar dacă pe urmă a trebuit să sap după motive de a continua să exist.
Dar asta e. Responsabilitatea de a fi iubit. De-aia nimeni nu are dreptul să dispară pur şi simplu. De-aia e responsabilitatea noastră să căutăm zi de zi motive să continuăm să existăm, chiar în zilele în care asta pare al naibii de greu şi nu vrem decât să ne dăm la fund şi să dispărem de pe radarul tuturor oamenilor ăstora care ne iubesc şi ne tot caută. Pentru că suntem importanţi. Pentru că suntem iubiţi.
Întrebările sunt, în ordinea în care au venit:
1. De ce exist eu?
2. De ce trebuie să am grijă de mine?
3. Eu sunt importantă? De ce?
Sincer, m-am simţit de parcă am încasat un pumn de la Hulk în capul pieptului. Atât de puternic a fost şocul întrebărilor. Şi la fel de nepregătită eram să răspund la ele. Nici pentru mine nu puteam răspunde, darămite să refac răspunsul ca să i se potrivească fiinţei ăştia cu rochiţă şi fundiţe colorate, pe care trebuie să o cert mereu să stea dreaptă pe scaun şi să nu-şi mai ronţăie degetele.
Şi partea cea mai faină la copiii ăştia de 8 ani e că, o dată ce au aruncat grenada, nu se mai mişcă până nu văd ei că ţi s-a înfipt bine în suflet şi pe urmă vor să le arăţi şi cuiul să fie siguri că bubuie dacă îndrăzneşti să fugi ca să nu răspunzi. Aşa şi ea. Eu simţeam cum mă fac din ce în ce mai mică în timp ce căutam repede prin minte o idee de răspuns şi copila se făcea din ce în ce mai mare şi-mi ţinea întrebările deasupra capului ca nicovala din Tom şi Jerry.
Mi-am dat seama că nu am unde fugi şi că nu are sens să încerc măcar s-o întorc la exerciţiu ca să am timp de gândire. Nu ştiu cât de profesionist a fost să opresc lecţia pentru asta dar era clar că nu s-ar mai fi mişcat până nu îi răspundeam cumva. Şi provocarea era mult prea incitantă să nu încerc să găsesc un răspuns acolo pe loc.
După ce m-am calmat un pic, mi-am dat seama că panica e de la mine. Că şocul nu vine din faptul că un copil de 8 ani a gândit întrebările astea, nici din faptul că a ales să mi le trântească mie şi nu părinţilor. Sau poate şi mie, în afară de părinţi, pentru că simte că aş avea răspunsuri. Nu, şocul venea din faptul că eu nu am îndrăznit până acum să mă gândesc serios la aşa ceva. Mai ales la întrebarea numărul doi. Că de fiecare dată când am vorbit despre mine şi despre misiunea mea şi valorile mele a fost ca să răspund cuiva, ca să justific o acţiune sau o decizie, ca să mă fac înţeleasă. Dar eu pe mine nu m-am întrebat niciodată: "de ce trebuie să am grijă de mine?"
Şi asta cu existatul, mai e cum mai e. Birds and bees, enfants dans les choux, berze, cum vreţi voi, mami şi tati care s-au întâlnit bla bla. Dar copilul plusează întrebarea până să încerc eu măcar să reduc răspunsul la nivel biologic şi-mi clarifică:
- Adică nu cum m-am născut, ci de ce. De ce exist eu?
Am început să scurm în minte după un răspuns, gândindu-mă că dacă reuşesc repede repede să-mi răspund mie la întrebările astea, pot adapta repede răspunsurile şi pentru ea. Şi nu ar trebui să-mi fie greu, nu-i aşa? Pentru că eu mă cunosc şi am adesea discuţii lungi şi profunde cu şi despre mine, nu-i aşa?
Întrebările au venit aproape lipite, dar ultima, pe lângă faptul că era cea mai recentă şi deci mai limpede, îmi părea şi cea mai simplă. Aşa că am vrut să spun ceva, în continuare gândindu-mă la mine, şi nu încă la copil, cum e că eu am un job care mi se pare cel mai important din lume, şi fac ce fac zilnic, şi schimb bucăţele infime de lume, de-aia sunt eu importantă. Şi apoi mă loveşte realitatea că un copil de 8 ani nu va înţelege asta cu jobul, că ea mai are o mie de ani de şcoală înainte până să se gândească măcar ce poate face pentru mapamond, că dacă zic asta o să ia toate meseriile din lume la rând să mă întrebe de fiecare în parte dacă sunt importante. Şi atunci am recalculat răspunsul. Nu e vorba de mine, e vorba de ea. De ce este copilul ăsta important? Şi pentru cine? În afară de planetă şi umanitate în general? Păi e cu siguranţă cel mai important lucru pentru părinţii lui. Deci, draga mea M*, da, eşti importantă, pentru că eşti iubită. Pentru că există atâţia oameni care te iubesc ca pe ochii din cap, de-aia eşti importantă! Şi spunându-i asta, deja vedeam totul mult mai clar. Şi vei merge la şcoală şi vei cunoaşte şi mai mulţi oameni care vor ţine la tine şi care îţi vor fi dragi şi vei fi din ce în ce mai importantă. Şi vei avea şi tu familia ta şi copiii tăi şi vei şi mai importantă. Din ce în ce mai importantă. Pentru o groază de oameni pe care acum nici măcar nu-i cunoşti.
Şi de aici, au curs atât de uşor şi celelalte două răspunsuri. Trebuie să ai grijă de tine pentru că eşti iubită. Pentru că eşti importantă. Pentru că cei care te iubesc au nevoie de tine întreagă. Pentru că dacă ai păţi ceva, ar fi foarte supăraţi. Nu, nu supăraţi pe tine, doar trişti. Foarte trişti. Tu trebuie să ai grijă de tine ca să poţi avea grijă de ei. De cei care te iubesc.
Şi lovitura de graţie, pe care nu ştiu cât de bine am reuşit să i-o explic copilului, tu exişti tot pentru că eşti iubită. Pentru că ai fost iubită şi dorită chiar dinainte de a exista. De-aia exişti. De-aia te-ai întâmplat.
Copila a înfulecat răspunsurile ca pe bomboane şi s-a întors la exerciţiu liniştită. Peste un sfert de oră am plecat de acolo clătinându-mă de parcă fusesem bătută şi apoi trecusem printr-o ploaie rece. Şi mergând mă tot pocneau răspunsurile mele din toate părţile. Nu sunt importantă pentru ceea ce fac, asta e ceva ce am devenit mai târziu, o alegere pe care aş fi putut s-o iau în orice direcţie. Aş fi fost la fel de importantă pentru ai mei, pentru cei câţiva prieteni pe care îi am, orice aş fi decis să mă fac. Aş fi fost la fel de importantă pentru că oamenii ăia ţin la mine. Şi de-aia trebuie să am grijă de mine. De-aia nu-mi permit să mai bat câmpii şi să mă ignor, pentru că trebuie să rămân întreagă şi puternică pentru cei care ţin la mine. Şi de-aia exist. Pentru că, undeva, demult, doi oameni m-au iubit înainte să mă vadă măcar. Chiar dacă pe urmă s-au încurcat lucrurile, chiar dacă pe urmă a trebuit să sap după motive de a continua să exist.
Dar asta e. Responsabilitatea de a fi iubit. De-aia nimeni nu are dreptul să dispară pur şi simplu. De-aia e responsabilitatea noastră să căutăm zi de zi motive să continuăm să existăm, chiar în zilele în care asta pare al naibii de greu şi nu vrem decât să ne dăm la fund şi să dispărem de pe radarul tuturor oamenilor ăstora care ne iubesc şi ne tot caută. Pentru că suntem importanţi. Pentru că suntem iubiţi.
Sunday, 3 August 2014
She did a cartwheel
Or two
And she rolled back to you
Through the wet grass
That crazy young lass
You called a friend.
She said you'd understand.
I think she meant farewell.
How can I tell?
Well, she wrapped you up
In the table cloth
And put you on the shelf
Next to her other self.
And now, why don't you watch her too?
It will be all so clear to you.
She put her hair down.
It's a small town -
They all remember her anyway,
No need for costume play.
She cleaned her face,
Slowed down her pace,
Took off her gown,
Walked straight to town.
"When you go home, you know,
They judge you everywhere you go -
Write down your height and weight.
What did you expect?"
Are you clean?
Have you stayed good?
Do you still pretend
You're misunderstood?
Cause it can be seen
right there on your skin -
All the games you played,
All the things you hate,
And all of them,
All of the men
You've ever met.
And granny knows best
And now you should rest
Have a cup of tea
Come sit with me
Have you played enough?
Tired of acting tough?
Why don't you settle down?
Why don't you get a crown?
Why do you still run wild?
You're getting old, my child!
Where is your child?
Granny knows it all
And she won't let you fall
Or two
And she rolled back to you
Through the wet grass
That crazy young lass
You called a friend.
She said you'd understand.
I think she meant farewell.
How can I tell?
Well, she wrapped you up
In the table cloth
And put you on the shelf
Next to her other self.
And now, why don't you watch her too?
It will be all so clear to you.
She put her hair down.
It's a small town -
They all remember her anyway,
No need for costume play.
She cleaned her face,
Slowed down her pace,
Took off her gown,
Walked straight to town.
"When you go home, you know,
They judge you everywhere you go -
Write down your height and weight.
What did you expect?"
Are you clean?
Have you stayed good?
Do you still pretend
You're misunderstood?
Cause it can be seen
right there on your skin -
All the games you played,
All the things you hate,
And all of them,
All of the men
You've ever met.
And granny knows best
And now you should rest
Have a cup of tea
Come sit with me
Have you played enough?
Tired of acting tough?
Why don't you settle down?
Why don't you get a crown?
Why do you still run wild?
You're getting old, my child!
Where is your child?
Granny knows it all
And she won't let you fall
Monday, 21 July 2014
As she lay in the sand
Her feet would always itch
But every time she moved an inch
She found another bump
in the road, another lump
in her throat and
by the time she collapsed in the sand
she had seen
a thousand sunsets
and she had been
a thousand women in between
and if you asked her she would say
she was just waiting for the day
the day when everything aligns
when he would read between the lines
and just show up out of the blue
but she wouldn’t say it had been you
all of this time
and if you offered her a hand
she’d say you couldn’t understand
there’s virtue in her idleness
and only later she’d confess
she was just worried that her weight
would be too much strain on your gait
the weight of all her fairy tales
the wait for all those handsome males
that she would crush
you to pieces in the rush
that you could crash
down or get a rash
and that the demons in her head
are interesting but better yet
they’re better dead
and if you tried to fight and say
you’re willing to help anyway
she’d tear you down, oh, can’t you see
she is as strong as she can be?
she needs no man to tend
to her, no man to send
her chocolates or
flowers anymore
and
as she lay there in the sand
you never dared say the line
that would have saved up all your time
“This thing you’re so long waiting for
that you’re not moving anymore,
this thing as great as it can be
you don’t think that it could be me?”
Saturday, 26 April 2014
Azi
Azi nu am nevoie de mărunţişuri drăguţe nici de cadouri şi favoruri uriaşe. Nu vreau să mi se dea nimic, nici să mi se spună de unde să cumpăr.
Azi nu am nevoie de cafea să fiu lucidă, nici de vin ca să amorţesc. Nu am nevoie de plimbări lungi sau de după-amieze libere în care să-mi contemplu destinul la o masă de cafenea.
Nu mai am nevoie să fiu ascultată pentru că nu mai am prea multe de spus. Tot ce am spus rămâne valabil şi nu cred că mi-a scăpat ceva până acum.
Nu am nevoie de sfaturi şi nici de soluţii. Ştiu ce am de făcut, ştiu ce trebuie rezolvat. Am totul gata pregătit, nu trebuie decât să încep.
Nu mai am nevoie de îmbrăţişări călduroase, nici de săruturi pasionale, nici de strângeri de mână forte. Ştiu cine e acolo şi cine nu e, cine nu va mai fi şi cine nu a fost niciodată.
Nu am nevoie de maşini care să mă ducă din punctul A în punctul B, nici de braţe puternice care să mă ducă pe mine şi toate valizele mele.
Nu am nevoie de complimente şi nici de încurajări. Ştiu ce sunt. Ştiu de ce sunt bună. Ştiu de ce sunt rea. Ştiu ce am greşit. Ştiu ce am făcut şi regret şi ştiu că multe le-aş face din nou, cu la fel de puţin tact.
Nu am nevoie de strategii şi de cincinale.
Nu mai am nevoie de vise şi speranţe care să mă ţină în viaţă.
Azi trăiesc poate cum nu am mai trăit demult. Pentru că e urgent şi grav şi când e urgent şi grav, trebuie să te mişti repede şi eficient. Şi nu-ţi mai permiţi să asculţi nici ovaţii, nici complimente, nici sfaturi, nici declaraţii de amor. Cu atât mai puţin lecţii de etică şi reproşuri. Când e aşa, trebuie doar să te mişti. Să lupţi doar ca să continui să te mişti şi nu-ţi poţi permite să te laşi în mâinile altcuiva pentru că atunci începe să pară ca şi cum drumul nu mai e atât de urgent şi atât de grav. Pare din nou că totul e bine. Şi doar tu ştii că nu e şi doar tu poţi rezolva ceva.
Deci, nu. Azi nu mai am nevoie de confirmări de iubire. Nu mai am nevoie să mi se amintească că nu sunt singură. Nu mai am nevoie să îmi împărtăşesc planurile căutând soluţii sau aprobare.
Am ceva de făcut şi nu am nevoie să fiu întrebată cum am ajuns aici, de ce am ajuns aici şi ce-o să fac de acum încolo. Nu am nevoie să mi se înşire lucrurile pe care trebuia să le fac sau să nu le fac ca să evit situaţia asta. Nu am nevoie nici să mi se plângă de milă, nici să fiu bătută prieteneşte pe spate, cu atât mai puţin să fiu salvată.
Sunt o mie şi unul de lucruri al dracului de grele şi de curajoase pe care le-am făcut singură până acum şi cea mai mare parte dintre ele nu au fost ştiute sau văzute de nimeni. Sunt o mie şi unul de lucruri al dracului de grele pe care le voi face de acum încolo. Şi dacă uneori pe drum, mă împiedic şi-mi rup gâtul, sau îmi uit umbrela undeva, sau uit pur şi simplu să-mi pun masca pe faţă şi recunosc că mi-e greu, nu înseamnă că nu am să mă ridic mâine să fac aceleaşi lucruri al dracului de grele sau poate altele de care nu se va ştii niciodată.
Nu mai am nevoie de oameni-plasă-de-siguranţă, nici de schele şi contraforţi.
Aş avea nevoie doar de cineva să-mi spună din când în când ce mi-a urlat o dată tata când eram în liceu şi făcusem nu mai ştiu ce prostie: "Auzi? Fă ce vrei, dar tu te scoţi singură din ce te bagi!" şi am făcut bine. Şi voi mai face.
Azi nu am nevoie de cafea să fiu lucidă, nici de vin ca să amorţesc. Nu am nevoie de plimbări lungi sau de după-amieze libere în care să-mi contemplu destinul la o masă de cafenea.
Nu mai am nevoie să fiu ascultată pentru că nu mai am prea multe de spus. Tot ce am spus rămâne valabil şi nu cred că mi-a scăpat ceva până acum.
Nu am nevoie de sfaturi şi nici de soluţii. Ştiu ce am de făcut, ştiu ce trebuie rezolvat. Am totul gata pregătit, nu trebuie decât să încep.
Nu mai am nevoie de îmbrăţişări călduroase, nici de săruturi pasionale, nici de strângeri de mână forte. Ştiu cine e acolo şi cine nu e, cine nu va mai fi şi cine nu a fost niciodată.
Nu am nevoie de maşini care să mă ducă din punctul A în punctul B, nici de braţe puternice care să mă ducă pe mine şi toate valizele mele.
Nu am nevoie de complimente şi nici de încurajări. Ştiu ce sunt. Ştiu de ce sunt bună. Ştiu de ce sunt rea. Ştiu ce am greşit. Ştiu ce am făcut şi regret şi ştiu că multe le-aş face din nou, cu la fel de puţin tact.
Nu am nevoie de strategii şi de cincinale.
Nu mai am nevoie de vise şi speranţe care să mă ţină în viaţă.
Azi trăiesc poate cum nu am mai trăit demult. Pentru că e urgent şi grav şi când e urgent şi grav, trebuie să te mişti repede şi eficient. Şi nu-ţi mai permiţi să asculţi nici ovaţii, nici complimente, nici sfaturi, nici declaraţii de amor. Cu atât mai puţin lecţii de etică şi reproşuri. Când e aşa, trebuie doar să te mişti. Să lupţi doar ca să continui să te mişti şi nu-ţi poţi permite să te laşi în mâinile altcuiva pentru că atunci începe să pară ca şi cum drumul nu mai e atât de urgent şi atât de grav. Pare din nou că totul e bine. Şi doar tu ştii că nu e şi doar tu poţi rezolva ceva.
Deci, nu. Azi nu mai am nevoie de confirmări de iubire. Nu mai am nevoie să mi se amintească că nu sunt singură. Nu mai am nevoie să îmi împărtăşesc planurile căutând soluţii sau aprobare.
Am ceva de făcut şi nu am nevoie să fiu întrebată cum am ajuns aici, de ce am ajuns aici şi ce-o să fac de acum încolo. Nu am nevoie să mi se înşire lucrurile pe care trebuia să le fac sau să nu le fac ca să evit situaţia asta. Nu am nevoie nici să mi se plângă de milă, nici să fiu bătută prieteneşte pe spate, cu atât mai puţin să fiu salvată.
Sunt o mie şi unul de lucruri al dracului de grele şi de curajoase pe care le-am făcut singură până acum şi cea mai mare parte dintre ele nu au fost ştiute sau văzute de nimeni. Sunt o mie şi unul de lucruri al dracului de grele pe care le voi face de acum încolo. Şi dacă uneori pe drum, mă împiedic şi-mi rup gâtul, sau îmi uit umbrela undeva, sau uit pur şi simplu să-mi pun masca pe faţă şi recunosc că mi-e greu, nu înseamnă că nu am să mă ridic mâine să fac aceleaşi lucruri al dracului de grele sau poate altele de care nu se va ştii niciodată.
Nu mai am nevoie de oameni-plasă-de-siguranţă, nici de schele şi contraforţi.
Aş avea nevoie doar de cineva să-mi spună din când în când ce mi-a urlat o dată tata când eram în liceu şi făcusem nu mai ştiu ce prostie: "Auzi? Fă ce vrei, dar tu te scoţi singură din ce te bagi!" şi am făcut bine. Şi voi mai face.
Tuesday, 1 April 2014
28 - epicureism
1. Haine colorate, dar deloc cuminţi.
2. Prânz cu tot cu desert sofisticat, capucino cu smiley face în el, în oraş, în miezul oraşului, cu oameni eleganţi în jur, eu citind o carte deloc cuminte.
3. Cină frugală cu vin şi film controversat, nici el cuminte.
Azi nu mă simt deloc drăguţă şi pură, dar sunt fericită, în felul meu.
Epicureism (cf. Wikipedia.ro) = Epicureismul este doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului.Termenul epicureism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur. Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă și excesivă a plăcerii.
Monday, 4 November 2013
Trebuie sa plec
M-am hotarat sa fac o calatorie in curand. Poate in februarie, poate mai tarziu, dar curand. Una mai maricica, nu pana colea la Satu Mare, una un pic mai ciudata. O sa merg 24 de ore cu un autocar la dus si inca 24 la intors. Nu pentru ca n-as putea plati un bilet de avion ci pentru ca vreau sa fiu numai a mea in alea 2 zile de drum. Unde merg conteaza in mai mica masura decat alea 2 zile ale mele. Merg acolo pentru ca ma poate astepta cineva la sosire, dar as fi mers oriunde. Am sa le spun alor mei sa nu ma sune deloc pe drum. O sa fie o catastrofa, dar vor trece peste asta.
Am cumparat 77 de povesti despre locul unde voi merge. Ma abtin sa devorez cartea din prima zi. Fiecare poveste trebuie meritata. Azi am pus primii bani deoparte pentru calatoria mea si am castigat dreptul de a citi prima poveste. Am citit-o pe drum spre casa si am prins banii cu o agrafa de hartie de ultima coperta. Incerc de mult sa imi fac curaj sa plec, sa merg, sa calatoresc, sa vad, dar mai ales sa fiu numai a mea.
Fara telefoane, fara mailuri, fara destinatie.
Imi pare rau ca mi-a luat atat sa fac asta si ca motivul pentru care m-am hotarat tocmai acum sa incep e unul extrem de egoist. Dar nu imi sta in fire sa regret, ma bucur doar ca in sfarsit m-am hotarat sa fac ce am visat.
Si cand zic visat, vorbesc literal.
Acum un an m-am trezit intr-o dimineata cu ideea de calatorie in cap, cu un fel de discurs motivational.
"In primul rand," zicea vocea naratorului, "o calatorie are nevoie de un scop. Atentie, nu am zis destinatie. Am zis scop. Sa stii de ce pleci. Apoi, iti trebuie calauze. Fiinte care sa te impinga inainte, sa te aduca inapoi pe poteca, si eventual acasa, dupa ce obosesti.". Si cu asta m-am trezit. Am deschis ochii si mi-am vazut pisicile. Mi-am zis: "Uite, calauze am!"
Scop imi mai lipsea, dar despre asta in curand.
Deocamdata, mai am 76 de povesti de meritat.
Azi am citit despre un mester atat de bun incat patronii lui l-au orbit ca sa nu mai poata crea vreodata pentru altcineva ce facuse pentru ei. (Vezi Mesterul Manole si schelele ridicate, vezi Dedal inchis in labirint. Miturile astea au un talent de a se repeta... )
Am cumparat 77 de povesti despre locul unde voi merge. Ma abtin sa devorez cartea din prima zi. Fiecare poveste trebuie meritata. Azi am pus primii bani deoparte pentru calatoria mea si am castigat dreptul de a citi prima poveste. Am citit-o pe drum spre casa si am prins banii cu o agrafa de hartie de ultima coperta. Incerc de mult sa imi fac curaj sa plec, sa merg, sa calatoresc, sa vad, dar mai ales sa fiu numai a mea.
Fara telefoane, fara mailuri, fara destinatie.
Imi pare rau ca mi-a luat atat sa fac asta si ca motivul pentru care m-am hotarat tocmai acum sa incep e unul extrem de egoist. Dar nu imi sta in fire sa regret, ma bucur doar ca in sfarsit m-am hotarat sa fac ce am visat.
Si cand zic visat, vorbesc literal.
Acum un an m-am trezit intr-o dimineata cu ideea de calatorie in cap, cu un fel de discurs motivational.
"In primul rand," zicea vocea naratorului, "o calatorie are nevoie de un scop. Atentie, nu am zis destinatie. Am zis scop. Sa stii de ce pleci. Apoi, iti trebuie calauze. Fiinte care sa te impinga inainte, sa te aduca inapoi pe poteca, si eventual acasa, dupa ce obosesti.". Si cu asta m-am trezit. Am deschis ochii si mi-am vazut pisicile. Mi-am zis: "Uite, calauze am!"
Scop imi mai lipsea, dar despre asta in curand.
Deocamdata, mai am 76 de povesti de meritat.
Azi am citit despre un mester atat de bun incat patronii lui l-au orbit ca sa nu mai poata crea vreodata pentru altcineva ce facuse pentru ei. (Vezi Mesterul Manole si schelele ridicate, vezi Dedal inchis in labirint. Miturile astea au un talent de a se repeta... )
Friday, 7 December 2012
A kind of litany
I am free
I am free because I wear myself inside out
I will defy your prudishness
I will defile the sanctity of your self
I will deface my fears
I will defeat you
No harm may come
No harm may come from what I touch not
Thus,
I shall never fiddle with
Fear
Insanity
Despair
Destruction of self
Longing
Erosion of emotion
No harm may come
No harm may come from you
If I wear myself inside out
There its no need for you to cut into me
No harm may come
No harm may come from all that is you
Thus from the
Closed hearts and closed doors
Excisions of feelings like tumours by means of axe
Long rides on the bus
Language manipulation and
Obvious escapism
This will not harm me
No harm may come from anyone
If one can weigh all my self in advance
No negotiation of feeling is necessary
No side quests
No small print that may be contested
Because I do not hide
I am free
I am free because I wear myself inside out
I will defy your prudishness
I will defile the sanctity of your self
I will deface my fears
I will defeat you
No harm may come
No harm may come from what I touch not
Thus,
I shall never fiddle with
Fear
Insanity
Despair
Destruction of self
Longing
Erosion of emotion
No harm may come
No harm may come from you
If I wear myself inside out
There its no need for you to cut into me
No harm may come
No harm may come from all that is you
Thus from the
Closed hearts and closed doors
Excisions of feelings like tumours by means of axe
Long rides on the bus
Language manipulation and
Obvious escapism
This will not harm me
No harm may come from anyone
If one can weigh all my self in advance
No negotiation of feeling is necessary
No side quests
No small print that may be contested
Because I do not hide
I am free
Tuesday, 30 October 2012
Un peu effrayant...
« Ma liberté me pèse, mon indépendance m'excede. Ce que je cherche depuis des mois — depuis longtemps— , c'était, sans m'en douter, un maître. Les femmes libres ne sont pas des femmes. Il sait tout ce que j' ignore. Il méprise un parti tout ce que je sais. Il me dira: «ma petite bête» et me caressera les cheveux... »
Claudine a Paris - Colette
Claudine a Paris - Colette
Wednesday, 8 August 2012
Arheologie de suflet- August 2008
Hârtia mea de pergament, hârtia de mea de pergament ...
Am urlat disperat,
Am alergat
Să răspund la un idiot de telefon.
N-am ton.
Au sunat doar să vadă dacă-s vie,
Dacă mai au de unde exploata chirie,
Chirie ca să-mi ţină sufletul aici, de pomană,
Chirie ca să nu mă cred o doamnă,
Chirie ca să-mi treacă aerele de provincial,
Ştii bine că n-ai să mai scapi curând din furnal.
Hârtia mea de pergament,
Am să mă iert.
Am să mă duc iar la Matache sau la Progresul
De unde mi-am luat anul trecut chiloţii şi fesul
Şi am să-mi fac o plăcere cu nişte pantofi de la second-hand.
„Am să mă iert , şi-apoi am să mă pierd” ….
Hârtia mea de pergament,
Am îndesat-o în sertar.
Are să sară iar şi iar
Când am să vreau să fiu normal.
Să-mi amintesc
Că pentru a iubi plătesc
Şi pentru a trăi plătesc
Şi alţii mă plătesc la rândul lor;
Că am ajuns un impostor
Închis în carapacea asta de copil cuminte
Şi el mă minte,
Şi eu mă mint.
Hârtia mea de pergament…
Am urlat disperat,
Am alergat
Să răspund la un idiot de telefon.
N-am ton.
Au sunat doar să vadă dacă-s vie,
Dacă mai au de unde exploata chirie,
Chirie ca să-mi ţină sufletul aici, de pomană,
Chirie ca să nu mă cred o doamnă,
Chirie ca să-mi treacă aerele de provincial,
Ştii bine că n-ai să mai scapi curând din furnal.
Hârtia mea de pergament,
Am să mă iert.
Am să mă duc iar la Matache sau la Progresul
De unde mi-am luat anul trecut chiloţii şi fesul
Şi am să-mi fac o plăcere cu nişte pantofi de la second-hand.
„Am să mă iert , şi-apoi am să mă pierd” ….
Hârtia mea de pergament,
Am îndesat-o în sertar.
Are să sară iar şi iar
Când am să vreau să fiu normal.
Să-mi amintesc
Că pentru a iubi plătesc
Şi pentru a trăi plătesc
Şi alţii mă plătesc la rândul lor;
Că am ajuns un impostor
Închis în carapacea asta de copil cuminte
Şi el mă minte,
Şi eu mă mint.
Hârtia mea de pergament…
Friday, 20 July 2012
Men shake hands - what to do if not a man?
Why do men shake hands?
Well, they shake other things as well, but I don't want to think or write about that. I want to know about handshakes.
On my side of the planet, when you're introduced to someone new for the first time, male or female, you shake hands. More oldfashioned gentlemen, not necessarily old, stick to the handkissing of ladies as well, but I have a girlfriend that disagrees with this custom so I won't go into that. At least, not now. I'll save it for later.
Now, many things can be said from a handshake. There has to be a difference in meaning between a limpy wet flaccid handshake of some sticky obnoxious person, and a strong vigurous over-enthusiastic endless shake of a groupie, and all the other varieties that come in between. But again, that's a whole different chapter and thousands of pages have been already written on the topic.
What I wanted to know is why do men shake hands when they meet, again and again? Even old friends or co-workers that see eachother every day. There is this stupid convention, if a men approaches a mixt group, he says hi and shakes hands with all the men in the group, ignoring the females.
And I am not sure, but I tend to believe that close friends, when they meet, they give eachother a strong hearty handshake, just to say 'I'm glad to see you again-reality check completed-now let's gobble down that beer.'
The first time it struck me, the awkardness, was in a rather semi-professional semi-casual environment, in one of the English classes I was teaching to a really nice group of people, all my age or about. One of the guys came late, and as he entered the class, half-way through a sentence of mine, he smiled, apologized, shook hands with the other two guys in the group and sat down. Me and the other three or four girls in the group were left hanging, rather hoping for a handshake or something ourselves. But of course, there is no convention saying what to do between men and women who know eachother well, but aren't close enough to kiss on the cheek or hug.
I know that sometimes, girlfriends kiss eachother on the cheek or throw those fake noisy air kisses over eachother's shoulder, but I try not to stick to that rule. I only kiss and hug my girls when I haven't seen them in a while and miss them dearly.
The next time it struck me, the weirdness of men shaking hands, was in a very close group of friends. There were two guys, some of my best friends, me and another female. We were saying goodbye for the holidays, the guys shook hands, I hugged the girl and ... it's gone...Hugging or kissing the boys felt awkard although we all felt that there was something missing, a touch, a gesture of some kind, one of those stupid pats on the back that men sometime give eachother.
And then, there's tonight, which is another level of weird-how-did-it-get-to-this-fuck-i-screwed-everything-up-again-I-can-never-touch-him-again moment.
Which takes me to the real point of this post:
I've always been a no-kissing-my-hugs-are-expensive kind of girl and I need a bloody convention to tell me what kind of gesture is appropiate between me and my male friends, when saying hi or goodbye, if I cannot do any of the following:
- Cannot shake hands, cause that's what men do
- Cannot hug cause that's too - just too - too much - and sticky. I keep hugs for birthdays.
- Cannot pat on the back cause we're not beer buddies or team-mates, plus if they pat back, it would be really weird
- Cannot high-five, or bro-fist or who-knows-what-other-stupid choreography, cause I'm a lady goddammit
- And, starting tonight, cannot kiss on cheek every time we meet and say goodbye, cause it doesn't really mean anything anymore, plus it wasn't my thing from the very beginning, it was just something I did, since there is no other bloody thing to do.
Well, they shake other things as well, but I don't want to think or write about that. I want to know about handshakes.
On my side of the planet, when you're introduced to someone new for the first time, male or female, you shake hands. More oldfashioned gentlemen, not necessarily old, stick to the handkissing of ladies as well, but I have a girlfriend that disagrees with this custom so I won't go into that. At least, not now. I'll save it for later.Now, many things can be said from a handshake. There has to be a difference in meaning between a limpy wet flaccid handshake of some sticky obnoxious person, and a strong vigurous over-enthusiastic endless shake of a groupie, and all the other varieties that come in between. But again, that's a whole different chapter and thousands of pages have been already written on the topic.
What I wanted to know is why do men shake hands when they meet, again and again? Even old friends or co-workers that see eachother every day. There is this stupid convention, if a men approaches a mixt group, he says hi and shakes hands with all the men in the group, ignoring the females.
And I am not sure, but I tend to believe that close friends, when they meet, they give eachother a strong hearty handshake, just to say 'I'm glad to see you again-reality check completed-now let's gobble down that beer.'
The first time it struck me, the awkardness, was in a rather semi-professional semi-casual environment, in one of the English classes I was teaching to a really nice group of people, all my age or about. One of the guys came late, and as he entered the class, half-way through a sentence of mine, he smiled, apologized, shook hands with the other two guys in the group and sat down. Me and the other three or four girls in the group were left hanging, rather hoping for a handshake or something ourselves. But of course, there is no convention saying what to do between men and women who know eachother well, but aren't close enough to kiss on the cheek or hug.
I know that sometimes, girlfriends kiss eachother on the cheek or throw those fake noisy air kisses over eachother's shoulder, but I try not to stick to that rule. I only kiss and hug my girls when I haven't seen them in a while and miss them dearly.
The next time it struck me, the weirdness of men shaking hands, was in a very close group of friends. There were two guys, some of my best friends, me and another female. We were saying goodbye for the holidays, the guys shook hands, I hugged the girl and ... it's gone...Hugging or kissing the boys felt awkard although we all felt that there was something missing, a touch, a gesture of some kind, one of those stupid pats on the back that men sometime give eachother.
And then, there's tonight, which is another level of weird-how-did-it-get-to-this-fuck-i-screwed-everything-up-again-I-can-never-touch-him-again moment.
Which takes me to the real point of this post:
I've always been a no-kissing-my-hugs-are-expensive kind of girl and I need a bloody convention to tell me what kind of gesture is appropiate between me and my male friends, when saying hi or goodbye, if I cannot do any of the following:
- Cannot shake hands, cause that's what men do
- Cannot hug cause that's too - just too - too much - and sticky. I keep hugs for birthdays.
- Cannot pat on the back cause we're not beer buddies or team-mates, plus if they pat back, it would be really weird
- Cannot high-five, or bro-fist or who-knows-what-other-stupid choreography, cause I'm a lady goddammit
- And, starting tonight, cannot kiss on cheek every time we meet and say goodbye, cause it doesn't really mean anything anymore, plus it wasn't my thing from the very beginning, it was just something I did, since there is no other bloody thing to do.
Wednesday, 23 May 2012
Three tall women
 |
| Trei femei inalte, la unteatru |
and then the monsters from within
bleed outwards
and take over.
A different harpy every year
impersonating every fear
you've ever felt
when moving close beside me.
Oh, are you sure
you want to stay?
I may not be like yesterday
but surely now
I am much better
than tomorrow.
Tomorrow
I may not even know your name
or maybe I'll be wishing
you into oblivion.
Tomorrow
I may be wiser
I will have been around the world
one extra turn
I will have seen
you in and out
and there's no doubt
Tomorrow
I'll be wishing
it were over.
Tuesday, 22 May 2012
About me...
For you,
I wish I could've stayed pure a little longer,
Unsoiled and white -
But when was I ever like that?
As a child,
I knew God had to be out of thew way,
Otherwise I wouldn't be able to act
or say
All the things that would, later on, become me.
So you see,
What I actually wish
Is for you to have met me, let's say,
twenty-five years ago.
It's that drastic, I know.
Come to think of it, must be the only time
When I really didn't mean harm
Though I'm sure that I must have done some;
If only to those beautiful people
That I forced into becoming my parents
To the rabbits
I would love for a while
And then feed on
To the puppets
I would opperate on,
Forcing them to change gender and race,
to wear grandma's pink ragged lace.
And to think,
This is was supposed to be a love letter
But it turned out like a therapy session-
I didn't even know I was so damaged-
I was going to wish
I hadn't started smoking
Or dying my hair
Or loved so many men before you
Or other random things that have soiled me,
But my despair is clinical, I can see.
I wasn't ever whiter than today,
These are the nicest things I can say
About me
And the fact that I can actually tell you
This is no joyride that you're signing in to
Should be more than any other truths they can give you
About me.
Subscribe to:
Posts (Atom)