E deja octombrie şi cred că e momentul să mă opresc un pic din alergat şi să îmi fac un pic ordine în gânduri. Astăzi despre tupeu, prieteni şi pasiune. Pe scurt, despre fericire.
Prin primăvară, am luat o decizie. Poate una dintre cele mai grele de până acum. M-am hotărât că eu trebuie să rămân profesor şi că tot ce fac trebuie să se îndrepte spre asta, cu cât mai puţine detururi posibile.
Eram nefericită. Nu nefericită în sensul de tristă sau deprimată, deşi erau zile întregi în care mă bălăceam şi în zeama asta. Eram nefericită- nemulţumită, furios de nefericită, nefericită-trebuie-să-plec-trebuie-să-plec, atât de nefericită. Nu aveam un job imposibil sau complet rupt de domeniul meu de interes. Nu lucram cu oameni răi, ba chiar am colaborat foarte frumos cu ei şi după ce am părăsit firma m-au susţinut neaşteptat de mult în demersurile mele. Neaşteptat pentru că eram atât de convinsă că viaţa mea e o nenorocire încât nu mă aşteptam să mă ajute nimeni niciodată, pe gratis. Şi totuşi, foştii mei angajatori m-au ajutat. Au fost extrem de înţelegători cu plecarea mea, m-au plătit corect, mi-au urat drum bun, ne mai întrebăm de sănătate din când în când, am continuat să pictez pentru ei la grădi.
Tot episodul ăsta a fost ceva nou şi pentru mine, am înţeles ce înseamnă "Să îţi laşi uşi deschise" pentru că, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, acum că tot m-am apucat să scuip tot, că am obiceiul să trântesc uşile la ieşire şi să nu mai calc prin locurile de unde am plecat. Nu m-am vindecat complet de mania asta, dar mai lucrez la ea.
Din nefericire, am procedat aşa de mai multe ori chiar şi cu oameni, chiar şi cu oameni care mi-au fost cândva prieteni, pentru că mi-era greu să susţin şi să întreţin o relaţie multă vreme. Pentru că, după o vreme, mă lăsam cunoscută şi oamenii căpătau dreptul de a mă trage de urechi sau de a-mi cere ajutorul oricând şi oriunde şi atunci mă căram. Pentru că era prea mult. Pentru că nu puteam fi a altora, pentru că nu puteam să mai dau ochii cu cineva care mă cunoştea şi care ar fi observat că la un moment dat, m-aş fi contrazis în credinţe şi acţiuni. Aşa că, după o vreme, dispăream, nu mai răspundeam la telefoane, nu eram niciodată acasă, nu aveam niciodată timp, şi cu timpul, lăsam relaţia să se dilueze. Din păcate, cine m-a cunoscut mai demult ar putea spune că nu sunt tocmai de încredere, şi e ciudat, pentru că eu tot timpul m-am crezut blândă şi bună, şi genială şi niciodată în eroare. Dar uite că uneori şi eroii închipuiţi se dezumflă.
Primii oameni care au reuşit să mă oprească din picaj au fost şoriceii mei dragi din Familia Urbană. (Vezi imaginea alăturată). N-aş putea spune de ce. Mai ales că a fost un moment în care eram cât pe aci să-i dispar şi pe ei. Era o vreme ciudată, când îmi concentram toate eforturile pentru salvarea unei relaţii "amoroase", vorba aia, care se ducea de râpă de multă vreme. Şi eforturi înseamna mai ales întins pelteaua, că de făcut ceva concret nu eram în stare nici eu nici el, mai ales că fiecare dintre noi eram convinşi că e exclusiv responsabilitatea celuilalt să mai repare ceva.
Deja începeam să mă dualizez. Îi aveam pe ei, noii şi frumoşii mei prieteni care aveau încredere în mine şi care se bazau pe ceva ce văzuseră la mine, ceva care mie îmi era neclar, translucid, ireal. Îl aveam pe el, pe care îl iubeam în felul meu, dar de care mă agăţam cu disperare, cu frică de a nu rămâne singură, el care mi-a zis odată: "Ce mare lucru faci tu dacă eşti profesoară?". Şi nu vroiam să lipesc una cu alta, nu vroiam ca el să ştie că de fapt, mie chiar îmi place ce fac, că nu mă mai văd făcând altceva toată viaţa, că orice s-ar întâmpla, eu nu voi renunţa niciodată la schimbat lumea... Şi îi aveam pe ei, care înţelegeau perfect treaba asta, dar nu vroiam să mă ştie slabă, la cheremul hormonilor, chinuită de pasiuni domestice... De-aia Ei şi El nu s-au întâlnit aproape niciodată. Şi de-aia el nu m-a văzut niciodată de-a dreptul pasionată de ceva, fericită, iubită şi apreciată de prieteni noi pe care el nu îi cunoştea, iubind şi apreciind pe altcineva în afară de el.
Aşa că pe vremea când încercam să îl salvez pe el, m-am rupt aproape o lună de ei. Nu am mai răspuns la telefoane, nu am mai citit emailuri, nu am mai deschis facebook-ul. Aveam o fantezie ciudată, că dacă ei ar dispărea cu totul, nu m-ar mai vedea nimeni cum mă umilesc încercând să salvez ceva destructiv şi inutil. Bineînţeles că tot trebuia să îi văd la un moment dat că doar lucram în acelaşi loc şi spre şocul meu, când ne-am revăzut, am fost luată în braţe în loc să fiu luată la şuturi aşa cum sperasem eu în nebunia mea. Şi a trebuit să rămân cu ei, pentru că nu mă mai luase nimeni în braţe până atunci, aşa degeaba. Şi pentru că le păsa.
Bineînţeles că povestea de grande amore s-a dus de râpă până la urmă, moment în care tot oamenii ăştia s-au strâns în jurul meu, zdravăn şi bine, ca nişte atele care mi-au ţinut spiritul drept până am reuşit să mă ţin iar singură pe picioare.
Când am plecat din locul unde eram împreună, am ştiut că orice s-ar întâmpla şi oriunde aş ajunge, nu de ei fugeam, şi că oamenii ăia trebuie păstraţi. Când unul dintre noi a plecat peste mări şi ţări, nu am simţit nevoia să îl trag de mânecă înapoi pentru că ştiam că oricât de departe ne-am duce, ce avem noi nu se mai strică niciodată.
În primăvară, m-am hotărât că trebuie să schimb iar ceva, să mă apuc serios de tot ce am vrut să fac vreodată, de ce nu, de ce să nu fac pur şi simplu ceea ce îmi place? De ce să fac compromisuri? După zeci de discuţii cu oamenii mei, ore întregi la telefon, mailuri kilometrice de peste mări şi ţări, scandaluri face to face, m-am hotărât că trebuie să plec din jobul de secretară/ trainer pentru că nu sunt fericită, şi am realizat că asta nu avea legătură cu jobul în sine ci cu mine, eu eram stricată, eu trebuia să mă repar. Mi-am luat inima în dinţi şi ca precauţie, ca să nu mă mai răzgândesc cumva, am lipit pe uşa de la bucătărie, unde să-l poată vedea toţi: "1 MAI". Când au venit pe la mine, au întrebat ce înseamnă aia, am explicat, şi a doua zi mi-am dat demisia. Am amânat un pic data plecării până la 15 iunie dar era deja făcută. Acum stau şi mă gândesc că ea avea dreptate, eu chiar am avut nevoie să fi toţi pe lângă mine când am făcut-o, ca să pot.
Şi de la 15 iunie am început să bântui. Nu aş fi putut bântui toată vara fără ajutorul prietenilor mei, care m-au susţinut moral şi chiar şi un pic financiar. Pe scurt, nu m-au lăsat să mă mut la Roşiori şi bine au făcut. Deşi a fost destul de greu să îi explic lui tataie ce fac eu acum, dacă nu mai am patron. "Adică, acum, dacă n-ai servici, cum îţi zice ţie? Ce eşti tu?"
Acum e octombrie. Am meditaţii de dimineaţa până seara. Momentan, cu meditaţiile pe o săptămână plătesc chiria. Nu mai caut joburi pentru că nu mai am timp de asta.
Fac exact ce îmi place. Bineînţeles, nu e tot timpul perfect. Mă întristez când dau peste o temă nefăcută sau un verb neregulat neînvăţat, dar cum astea sunt cele mai mari probleme peste care pot da într-o zi, mă consider fericită.
Am întâlnit oameni frumoşi din nou, cum ar fi cursanta mea care citeşte şi vrea să se apuce de blogăreală. Mama unei eleve, care mă îndoapă de cărţi şi care a preferat să îşi petreacă ziua de naştere în compania mea. Ioana, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, într-o dimineaţă, în Gara de Nord. Mămica de băieţi care vrea să-şi crească copiii cu scene din Micul Prinţ pe pereţi, pe care să le desenez eu.
Am primit o dedicaţie la pian de la o fetiţă de 6 ani jumate.
Şi mi-a fost clar atunci că nu am să mai fug niciodată. Că pentru asta merită să muncesc.
