Taxi Stories - Black cat, bad luck?

Desigur ca nu voi incepe aici sa turui ce cred eu despre superstitia asta. In conditiile in care Musette e pisica sef la mine acasa, nici nu cred ca e loc de vreun comentariu. O poveste cu taxiuri deci, fiindca asta promite titlul.
Azi alergam intre meditatii. Sfanta Vacanta, ce s-a ales de tine? Agat un taxi din strada sa strabat Bucurestiul de la est la nord.
Cald rau in masina. Las alizeul sa ma vanture. Cu maxim tupeu, sfidez `curentul` si las toate fereastrele deschise. Nu vorbesc cu soferul. Pare ursuz si mofluz si nu am chef de teorii. Un urias transpirat care pufaie intr-una, de caldura si pentru ca pare nu i convine nimic pe planeta. Dar pare ca stie ce are de facut deci ma apuc sa citesc. Dau gata cateva pagini bune cand, pe Stefan cel Mare, ma intreaba:
- Pe Barbu Vacarescu sau pe Dorobanti?
Discutam scurt, raspund in doi peri fiindca nu am chef sa iau decizii si oricum e la fel de aglomerat/liber peste tot. Decidem Barbu Vacarescu. Bag capul inapoi in carte pentru doua secunde, cand aud ceva. Cel mai nasol lucru pe care puteam sa il aud si ultimul de care aveam nevoie: MIAAAAUUUUUUU MIAUUUUUUUUUUU MIAUUUUUU!!!
Scot capul pe geam alarmata. Nici urma de pisic. Niste gunoaie in saci pe trotoar. Mi se deruleaza in cap povesti mult prea familiare cu pisici in pungi ... Soferul se panicheaza si el. Nu stiu daca pentru pisic sau pentru mine care iesisem jumate pe geam afara. Pe urma rasulfa usurat.
- E Petshop, doamna!
Intr-adevar, eram opriti la semafor, fix in fata unui cabinet veterinar cu usa deschisa si clienti inauntru. Nu eram convinsa ca de acolo miaune, dar cel putin daca miaune acolo, o sa il auda cine trebuie. Vruum, se face verde, plecam.
Dreapta pe Barbu Vacarescu si ne oprim din nou la semafor, la intersectie cu Lacul Tei. Moment in care, soc si groaza, se aude iar : MIAAAUUUU MIAUUUU MIAUUUUU !!
Acelasi MIAU. Sunt sigura de asta fiindca, dupa atatea pisici, macar atata sunt in stare sa fac, sa recunosc voci diferite de MIAUUU! Ma fac verde, soferul albastru. Imagini cu pisici prinse pe sub masini, mutilate, chinuite... Si acelasi gand la amandoi: DE LA NOI SE AUDE!!! TRAGETI PE DREAPTA ACUM!!! Mai ales ca in stanga noastra la semafor un barbos dintr-o alta masina  se uita socat tot catre noi.
Taximetristul parcheaza tremurand, acum ne inchipuim amandoi ca o sa cada animalul si il facem praf imediat. Oprim, iesim din masina, luam masina la puricat. Eu pe o parte, el pe o parte... Barbosul de la stop a parcat si el si asteapta sa ajute daca poate. Nu se mai aude nimic, ceea ce e si mai grav. Dupa cateva clipe de scenarii care mai de care mai sumbre, ne ajunge din urma un pieton:
- Nu era la dumneavoastra. A fost pe toba la boul ala de a facut dreapta si a cazut in mijlocul strazii. Un pisic negru. A traversat strada.
- Cine, boul?! intrebam in cor eu, taximetristul si barbosul.
- Nu, pisicul. Uitati-l colo.
Intr-adevar pe partea cealalta a intersectiei, o mogaldeata neagra. (Mort, lovit, toate povestile horor in cap...) Ridica capul, se uita bine si ... o iese inapoi in sosea.
- Aaaaoleuu! urlu eu.
- Dobitocule! urla soferul.
- Ce?! La cine strigati? intreaba barbosul, care cred ca era high ca nu pricepea nimic.
Un cersetor, dintre cei care se plimba printre masini la semafoare, iese in strada in trafic, ia animalul de spinare, il pune inapoi pe trotoar. Opresc masini la stop, isi reia activitatea de cersit. Pisicul iese iar in strada, cersetorul isi paraseste postul, aduna iar animalul dintre masini. ll aduce iar pe trotoar.
Pe partea cealalta a strazii, eu, taximetristul, barbosul si pietonul, ca la teatru. Prea departe sa facem ceva, aruncam onomatopee si exclamatii dezarticulate :
- Asa! (eu)Ce bine!(taximetristul) Nuuuu!! (eu)Pff!(pietonul) Fir-ar al dracu! (taximetristul)Asa! (pietonul)A, sa-mi bag...!(eu, spre rusinea mea) Ce se intampla? Unde va uitati? (barbosul, desigur!)
Si intr-un final...
Pleaca masinile de la stop. Cersetorul se intoarce pe trotoar, ia pisicul la subtioara si pleaca de la `job`. A fost adoptat.

Eu ajung la copii, vorbind cu taximetristul despre animale, protejarea planetei, Delta Vacaresti si alte locuri unde viata gaseste solutii.

Si daca nu cumva pietonul si-a facut pomana sa il trimita acasa, barbosul e tot acolo, intrebandu-se de ce miaunea taxiul.

Ce se întâmplă de fapt când nu spunem ce am vrea să spunem?

PREMISĂ: Filosofam azi despre cineva (ca să nu recunosc că bârfeam de-a dreptul) ale cărui intenţii sunt mereu un mister pentru că nu sunt mai niciodată exprimate cu subiect şi predicat. Şi ziceam că eu îmi închipui că la dânsul în cap e mereu mare gălăgie cu toate lucrurile pe care le ştie, le simte, le vrea, numai că nu se îndură adesea să le "scuipe" către lume.

- Deci, care are ceva de zis? Nimeni? Care vrea să înceapă?

- Eşti nebun, jupâne Bilbo? Nu e niciun pitic aici!

TEORIE: Văd tot felul de ilustraţii simpatice pentru "condiţia" lui, cu cele o mie şi una de dihănii care trebuie că-i stau mereu pe vârful limbii dar când deschide gura, toate dau bir cu fugiţii înapoi în cap. Toţi piticuţii de pe creieri cu târnăcoapele pe umăr, busculându-se în spatele buzelor Hai Ho! Hai Ho! gata de mineriadă, dar când se pregăteşte să zică ce-şi doreşte, ce doare, ce frumos e azi afară, ăştia se împiedică în picioare care să se ascundă mai repede, să nu cumva să scape vreunul în lume...

STUDIU DE CAZ 1

 Aseară am purtat o conversaţie destul de interesantă cu un tânăr domn necunoscut. Acesta, deşi părea sincer impresionat şi interesat de continuarea poveştii, nu a cutezat să mă întrebe nici cum mă cheamă nici să-mi ceară vreun număr de telefon. După câteva la revedere, sănătate, spor, succes, seară bună, bună seara, pa, merci, mulţumesc, o zi frumoasă (pe asta ultima am zis-o eu, deşi era 8 seara şi beznă) am plecat pe drumurile noastre cu convingerea că nu ne vom mai întâlni niciodată. Şi stăteam şi contemplam şi chicoteam că de ce nu o fi zis omul nimic că doar era clar că ar fi vrut să continuăm discuţia. 

STUDIU DE CAZ 2

Ieri pe la prânz ies de la metrou. 

La câteva trepte în faţa mea, un alt tânăr domn, elegant, înalt, urca cu demnitate scările grăbindu-se către ceea ce am dedus eu că ar fi o întâlnire de afaceri sau un interviu, oricum ceva serios şi oficial.

 Şi observ că frumosul străin stătuse probabil pe un scaun prăfuit sau aşa ceva pentru că avea o pată de praf deloc nobilă fix pe rotunjimile posterioare. Nu întrebaţi cum am văzut fix asta. Şi mă gândesc pe loc că ar trebui să-i zic, să-l previn să nu meargă la interviu cu praf pe fund. 

Încep un proces de conştiinţă: Să-i zic, că se face de râs, nu-i zic, că poate se supără, să-i zic pentru că e frumos îmbrăcat, sigur nu ar vrea să umble murdar, nu-i zic că poate îl jenează, să-i zic ca să nu creadă ăia la interviu că e neglijent, nu-i zic că o să creadă că m-am uitat la fundul lui. Ceea ce am şi făcut de altfel. 

Tot calculând şi judecând şi după cum îmi tot dădea cu virgulă, mergeam în spatele lui la o distanţă deloc confortabilă de mai puţin de un metru şi luam în picioare toate dalele din pavaj, toate gropile, toate bordurile, că doar nu mă uitam pe unde merg, aveam alt focus. Până când şutez cu toată forţa un bolovan, îmi nenorocesc echilibrul, dau artistic din mâini, imitând un struţ care se încăpăţânează să creadă că poate zbura, scap un Futui! cu sonorul la maxim. 

Această interjecţie atrage atenţia Adonisului cu praf pe fund pe care îl vânam care se întoarce să afle ce s-a întâmplat. Nu zice nimic, Eu, redresată spectaculos, evitând onoarea de a mă prosterna la picioarele zeului, mă fac că plouă şi îl depăşesc repede să nu cumva să mă vadă bine la faţă. Bineînţeles că nu i-am mai comunicat nimic despre situaţia sa delicată. 

S. îmi zice râzând cu clăbuci în ceaşca de espresso:

- Păi şi nu i-ai mai zis nimic? L-ai lăsat să plece aşa? Proastă eşti şi tu! 

CONCLUZIE: Apăi proastă sunt, cu toţii suntem uneori. Mai ales când avem foarte multe de spus şi piticii de pe creier, în loc să năvălească afară în batalioane colorate de idei şi fapte bune, stau pe ciuci vinovaţi. Stăteam acum şi mă gândeam că aseară puteam să-l întreb eu pe ăla cum îl cheamă dacă chiar voiam, cine naiba m-a ţinut?

Dar, după cum tot S. zicea odată când m-a prins privind în gol fiindcă aveam prea multe de spus şi nu ieşea nimic. 

- Ce s-a întâmplat, au făcut piticii caca în pantaloni? De-aia nu mai zice niciunul nimic? 

Taxi Stories #4 - Simfonia Pastorală

Ieri pe la 17, în lipsă de maşină de teleportare, chem un taxi să mă livreze la următorul copil cât mai repede cu putinţă. Vine taxiul, îmi verifică identitatea şi ne punem în mişcare. Mă rog, omul e convins acum că mă cheamă Ioana că rugasem pe o Ioană să-mi comande taxiul cu aplicaţia ei şmecheră. Domnul şofer este un bărbat zdravăn de vreo 40-50 de ani. Stau prost la judecat vârsta. Pare serios, dar poate, dacă m-aş lua numai şi numai după aparenţe, mi l-aş închipui suporter de fotbal SAU mâncător de mici SAU de seminţe SAU de manele SAU... Din fericire, tata m-a crescut mai bine de atât. Şi bine mi-a prins.

În primii 50 de metri are loc următorul schimb de replici ameţitor:

Aurel Băeşu, Autoportret

- Strada Aurel Băeşu, vă rog.
- Da, zice el. Un pictor mediocru, supra-apreciat.
- Da, răspund eu, stăm cam prost la capitolul pictori.
- Cum se poate, se întoarce la mine cu reproş, să staţi pe Aurel Băeşu şi să nu ştiţi cine a fost?
- Nu am zis că nu ştiu, ziceam că arta plastică românească nu mi se pare foarte interesantă.
- A, asta e altceva. Aşa e, avem câteva nume mari, dar nu au reuşit să fie recunoscuţi pe plan internaţional.
- Şi eu nu stau pe Băeşu, stau în Titan, şi acolo e cu pictori.
- Da, zice el, Theodor Pallady, Camil Ressu ...
- Şi Nicolae Grigorescu, închei eu.

În următorii 50 de metri am vorbit despre Corneliu Baba, Tonitza şi Luchian. Pe urmă am făcut linişte o vreme. A dat radioul mai tare. Asculta Radio România Muzical, ştiţi voi, "classic, jazz and more", conform sloganului.


Pe la Aviatorilor, îmi aduc aminte că am fost răcită şi mă pun pe tuşit. Prezentatorul de radio anunţă un concurs:
- Sunaţi cu răspunsul la întrebarea: "Ce simfonie a lui Beethoven a fost cunoscută ca Simfonia Pastorală?"
- A şasea, zice domnul şofer fără să piardă o secundă.

Termin de tuşit.

- Îmi cer scuze că v-am bruiat muzica.
- Nu face nimic. Vă deranjează? Vreţi să pun altceva?
- Nu, doamne fereşte. E aer proaspăt. E foarte bine.
- Întrebam, pentru că majoritatea clienţilor preferă Kiss sau Zu.
- O manea nu aveţi? îl întreb.

Rafael, Madona of the Pinks

Râde. Între Aviatorilor şi Arcul de Triumf vorbeşte despre importanţa secolului 17 în muzica clasică, cu date, ani şi număr de simfonii, concerte, sonate compuse de diverşi. Ar putea ţine un curs de istoria muzicii clasice.

Între Arcul de Triumf şi Casa Scânteii vorbim despre manelele originale, muzica lăutărească autentică, manelele cu "regheton" , despre declinul muzicii "uşoare" şi al muzicii în general.

Trecem de Casa Scânteii şi nu ştiu cum facem de ajungem la Renascentişti. Da, ştiu, am
luat-o înapoi, înainte, înapoi, dezbatem de ce crede el că Rafael Sanzio e un artist mai bun decât Michelangelo, despre educaţia umanistă şi despre geniul lui Leonardo da Vinci. Enunţăm teorii contradictorii despre influenţa economiei şi a religiei în evoluţia şi declinul artelor dar nu ne certăm.

Ajungem la destinaţie şi mai pierd vreo cinci minute ca să încheiem discuţia. Şi până s-o zic eu, o zice el:
- Uau! Să ştiţi că mi-a făcut foarte mare plăcere să vorbesc cu dumneavoastră!

Desigur că îi răspund politicos că sentimentul e reciproc.
Cobor şi nu-mi revin din starea de "uau!". Am impresia că tocmai am băut apă curată de izvor.

Taxi stories #3 - Grindină

Piaţa Muncii. 
E marţi şi mă dau cu taxiul ca să ajung cât mai repede în Journey Pub pentru premierea de la Vânătoare. Am fost toată ziua la copii, sunt ciufulită şi obosită. Sar în taxi, îl car pe ăsta la Petshop şi pe urmă acasă.

Str. Rotundă
Îl las să aştepte, răstorn repede boabele în castroanele pisicilor, arunc altă rochie pe mine, mă spăl pe faţă şi-mi trec peria prin păr de două ori. Ies gătită şi pieptănată şi mă urc în maşină. Nenea taximetristul se repede la mine:
- Mă scuzaţi, dar eu aştept pe cineva!
- Păi da, pe mine, zic.
- A, nu v-am recunoscut!
Uite ce face o perie şi o linie de dermatograf proaspăt!

Baba Novac
Se pune o ploaie de-aia, vorba poetului, "Dă Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume..." să nu mai ajungă Ana la monastire şi Daiana în Journey Pub.
În două mninute se umplu bulevardele de apă din trotoar în trotoar şi începe să dea şi piatră.
Nenea taximetristul, domnul Lebădă, conform legitimaţiei de taxi, zice îngrijorat:
- La mine acasă s-o fi inundat... Că la noi e curtea mai jos decât strada...

Alba Iulia 
Pune mâna pe telefon. Nu-i răspunde nimeni.

Piaţa Unirii
Îi sună telefonul.
- Ce faceţi, mă? Ce nu răspundeaţi? Păi şi mă-ta unde e? Ia dă-o-ncoa la telefon! Ce faci iubi? Acolo plouă? Nu? Aici e crimă şi pedeapsă, iubi. Bine, bine, te las. Să ai şi tu pompa aia la îndemână, dacă o ajunge şi acolo ploaia. Bine, iubi... Şi eu pe tine.

Piaţa Romană (indignat)
- Auziţi, doamnă, eu îmi făceam griji să mor că s-or fi inundat pe acolo şi asta se epila pe picioare!

Taxi Stories #2 - Despre ovare şi Florin Salam

Ieri dimineaţă şoferul meu a fost un fan al lui Florin Salam. 

În primii 100 de metri, evaluez situaţia. E un tip tânăr, cu o cămaşă albă, de-aia de pocneşte pe bicepşi şi pe pectorali, bineînţeles descheiată la gât la vreo doi trei nasturi. Oare avea şi lănţişor de aur? Asta nu-mi mai amintesc.

 

Butonează smartphone-ul lipit de bord tot drumul. Caută melodii pe YouTube, una mai mişto decât alta. Arăbeşti. Mişto de tot (!). Pentru că sunt cât de cât elegantă în rochiţa mea de vară, îmi vorbeşte cu dumneavoastră. Asta mă irită şi decid să nu încep nicio conversaţie cu el.

Dar la un moment dat, ajuns pe partea aia dubioasă a YouTube-ului, dă peste Casablanca. Care mai ştie melodia, are un punct bonus de la mine! Ne umflă râsul pe amândoi şi ne amintim de vremurile când era Casablanca şlagăr şi cum derulai caseta cu creionul ca să o asculţi pe repeat. :) Prima interacţiune normală de până acum. Dar, vai, asta îi dă curaj să vorbească cu mine şi se apucă să-mi laude virtuozitatea arabilor pe care îi ascultă el. 

- Uitaţi, asta e chiar mişto, zice el când începe o melodie lălăită rău de tot. Aveam o dată un arab d-ăsta în maşină care înţelegea cuvintele, nu ştiu ce era, sirian, irakian, iranian, turc, d-ăştia. Şi i-au dat lacrimile, doamnă! Aşa de mişto e melodia asta. E despre o fată care îl părăseşte şi el zice că ea stătea doar pentru ce avea el şi că n-o să mai găsească ea dragoste curată ca a lui. Nu-i aşa? 

Eu între timp intrasem în modul de îhîm îhîm. Adică asta răspundeam din când în când ca să nu creadă că sunt chiar nesimţită, dar nici dispusă să încep vreo conversaţie. De ce sunt totuşi amabilă când e clar că nu am ce discuta cu omul, de ce nu îl ignor pur şi simplu sau de ce nu mă apuc să-i sparg capul că e un netot incult şi de prost gust? Pentru că sunt prea bine crescută. Pentru că eu chiar dau tuturor o şansă. Mie îmi plac oamenii şi da, ştiu că asta e o opinie nepopulară.

Deci, îhîm îhîm şi la un moment dat îmi spune că arabul ăsta e atât de bun la ei acolo, în Egipt, că e aşa, un fel de Florin Salam al lor. În punctul ăsta îmi scapă, cred, un icnet de scârbă. Bine, ştiu că am zis că îmi plac oamenii, dar am şi eu limitele mele. Mă rog, puştiul interceptează începutul meu de protest şi de frică să nu-i atac idolul, închide YouTube-ul şi dă drumul la radio. 

E 9 fix şi au început ştirile. Se vorbeşte despre cazul unor medici din Timişoara acuzaţi că fac trafic cu ovule cumpărate de la studente. Puştulache se întoarce spre mine şi mă întreabă: 

- Ce nu înţeleg eu, dacă fetele astea donează, ele rămân fără ovare? Astea se regenerează?

Mă întreb o clipă dacă am auzit bine, ar îndrăznesc să-l corectez. Zic că poate doar a încurcat denumirile, se mai întâmplă. 

- Ovule, zic, nu ovare. Ovule donează. 

- A, ovule? Şi astea se regenerează? 

- Nu prea. Ai câte ai şi le pierzi pe drum. De-aia nu e bine să le doneze, că rămân fără. 

- Cum adică? Poţi să rămâi fără? 

- Păi da, zic, oricum, după 40 şi ceva de ani, se cam termină. 

- Se termină?! Păi şi ce faci fără ovare?

- Ovule, nu ovare. Alea rămân. 

Nu prinde diferenţa.

-Păi şi cum le pierzi, de ce se termină ?

- Păi unul câte unul, câte unul pe lună. 

Nici acum nu îi pică fisa. Speram că undeva pe parcurs o să reuşească să acceseze informaţia din cartea de anatomie de-a şaptea, dar îmi dau seama că informaţia, cel mai probabil, nu a existat niciodată la el în cap. Acuma, ce să zic, pot ierta prostul gust dar ignoranţa mă înfurie. Şi în plus, când m-am hotărât să mă fac profesoară, am decis să nu ratez nicio ocazie de a educa. Trag aer în piept şi mă apuc să-i explic care-i faza cu luna plină, de ce îl cafteşte gagică-sa o dată pe lună, ce se întâmplă la nivel microscopic când rămâne aia gravidă, ce aia metoda calendarului şi de ce dă chix uneori, ce e aia menopauză. Îmi ia cam 20 de minute. (Da, a fost un drum lung...)

La sfârşit, are o privire pe faţă care nu ştiu dacă e şoc sau reveraţie. Se uită la mine cu un respect deosebit. 

- Sunteţi foarte informată. Sunteţi medic? 

Dau ochii pe spate. 

- Nu, doar femeie. 

Îmi iese clişeul ăsta pe gură pentru că mă abţin să nu-l fac cu ou şi cu oţet că nu ştie nimic despre sex în afară de dânsa-ntr-ânsa... 

La sfârşitul cursei, îmi mulţumeşte ceremonios şi am o vagă impresie că încearcă să-mi strângă mâna. Din fericire, nu-mi cere niciun număr de telefon. 

Taxi stories 01. Pe pilot automat

- Şi pe unde vine strada asta Rotundă?

Aceeaşi întrebare pe care o aud necontenit de când m-am mutat aici. Toată lumea a auzit de ea, nimeni nu ştie exact cum să-i dea de cap.

Şoferul meu de azi e o femeie. Evident, nu sunt prea multe şoferiţe de taxi în Bucureşti. E una din meseriile alea la care ne place să tragem linia groasă cu negru - Taximetria e meserie de bărbat. O fi, n-o fi, eu nu am prejudecăţi. Merg cu tanti şi îmi propun să nu încep o discuţie despre riscurile meseriei ăştia pentru o femeie pentru că sunt convinsă că toată lumea face asta. Nu mă apuc acum să fac anchete sociale, s-o întreb cum a ajuns să facă asta, dacă e greu. Mă gândesc că dacă aş fi eu în locul ei, mi-ar plăcea să fiu lăsată în pace să-mi fac treaba şi să nu mă trezesc nevoită să mă explic tuturor curioşilor. Aşa că îmi ţin gura.

- Trebuie să ajungem la Titan şi de-acolo vă direcţionez eu. E prin spatele ştrandului. 

Saltă din umeri ca şi cum n-a auzit niciodată de Titan şi de ştrand. Cu toate acestea, mi-e clar că nu e o şoferiţă novice care nu ştie Bucureştiul. Îmi lasă impresia că de fapt n-are chef de conversaţie şi o las în pace. O analizez discret totuşi. Boală veche, mă holbez la oameni şi încerc să le ghicesc sau să măcar să le inventez poveştile. E o femeie plinuţă de vreo 40 de ani. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc dacă e mai grasă decât mine sau nu. Zilele astea am mari probleme cu imaginea corporală, în sensul că nu mă mai recunosc deloc şi nu mai reuşesc deloc să apreciez cum sunt şi câtă sunt. Dar despre piticii mei de pe creier altă dată. Are părul lung şi ondulat, bretonul prins cu o clamă micuţă. E vopsită cu un fel de roşcat cald. Asta chiar seamănă cu ce am avut eu în cap acum câţiva ani când mi se pusese pata să mă vopsesc. Câteva brăţări şi inele. Unghii lungi şi vopsite cu roşu. Mâini îngrijite, frumoase. E îmbrăcată cu o cămăşuţă neagră, vaporoasă, fără mâneci. E o femeie frumoasă. Asta e clar.
Într-un final, îmi vorbeşte uitându-se la mine în retrovizoare.

- Îmi cer scuze, dar am creierul cam împrăştiat azi. 

Îi zâmbesc. Doar n-o să mă supăr din atât. Vreau să-i zic ceva drăguţ ca să îi dau de înţeles că e ok să fii distras şi obosit. Că o susţin şi o înţeleg. Încă 200 de metri şi îmi zice:

- Tocmai mi-am prins soţul la hotel cu o babă de 60 de ani. N-am mai dormit de 30 de ore. 

Nu reuşesc să-i zic nimic. Atâtea cărţi citite şi nu găsesc nimic de zis. Pe de altă parte ştiu că orice i-aş zice, nu are nicio valoare acum. Să-i spun că o să fie bine? De unde dracu' ştiu eu că o să fie bine? Poate o să se împace cu el, poate nu. Poate îl lasă acum, va suferi şi se va vindeca. Cu suficient timp, totul se vindecă. Dar ştiu că dacă îi spun asta acum, nu are nicio valoare, chiar dacă am dreptate. Aşa că îmi ţin gura din nou. Mă duce acasă fără să mai ceară vreo indicaţie. Bineînţeles că ştia adresa foarte bine.