Ochi albaştri

Prea cald în casă, prea multă mobilă, prea multe hârtii, o pisică miaună şi nu pot dormi. Îmi iau Kindle-ul şi ies în parc. Stau o oră pe o bancă, aproape de casă. Mă simt vinovată că nu mă mişc. Plec. Fac aproape o tură de parc citind în continuare. Când mai am aproape un sfert de drum să ajung înapoi acasă, îmi dau seama că nu sunt încă pregătită să intru. Mă opresc pe altă bancă şi mai citesc aici o oră şi ceva. Vreau să aprind o ţigare dar mi-am uitat bricheta. Sper să treacă cineva cu o ţigare aprinsă, să cer un foc. Trec mai mulţi fumători, dar nu îndrăznesc să fac gestul de a mă ridica să cer. Nu de ruşine, dar mi se pare că interacţiunea cu alţi oameni, norma de a spune "nu vă supăraţi" şi "muţumesc" cere prea mult efort. Şi chiar acum nu sunt pregătită să ies din mine. Aşa că stau acolo cu Kindle-u în mână, citesc şi trag cu ochiul la câte feluri nenaturale au oamenii de a se ţine de mână.

Vine şi se opreşte în faţa mea şi, cu capul puţin aplecat spre dreapta, cu un zâmbet discret, întreabă:
- Aceea este o tabletă?
- Nu, este doar pentru citit.
- Cum adică? Ce înregistrezi pe ea?
- Doar cărţi.
- Cum adică? De unde le iei ?
- Cărţile sunt transformate pentru a fi citite pe calculator şi eu le mut aici cu un cablu. Şi citesc.
- Am şi eu o tabletă, dar nu mai porneşte.
- Nu mă pricep, îmi pare rău.
- Haideţi să vă spun o poveste.

Se aşează lângă mine. Are cea mai senină faţă pe care am văzut-o în ultima vreme. Nicio urmă de meschin, de maliţios, de fals. Şi nişte ochi uriaşi albaştri de la care nu-mi pot lua privirea.

- Spune-mi o poezie, îmi cere.
- Îmi pare rău, nu ştiu poezii pe dinafară.

Îmi recită o poezie despre îndrăgostiţi care se întâlnesc pe un mal şi nu au decât o clipă să-şi spună totul înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Am închis Kindle-ul şi încremenesc cu un zâmbet larg şi fără cuvinte.

- Am citit multe poezii şi le ţineam minte pe toate. Acum nu aş mai putea învăţa niciuna. Acum uit.

Pe lângă noi, trece ţopăind o fetiţă de vreo 3 ani, într-o fustiţă roşie cu buline albe şi o ie mărunţică. Ne fură privirile şi inimile.

- Aveţi copii? mă întreabă după ce trece zâna.
- Nu.
- Sunteţi căsătorită?
- Nu.

Aştept replicile cu "dar ce aşteptaţi?" sau "lăsaţi, că mai aveţi timp". În schimb, îmi zâmbeşte iar şi spune, uitându-se undeva departe, dincolo de lac.

- Mai bine.
- Dar lucrez cu copii, mă grăbesc să îi spun. Sunt profesoară.
- Da? Ce predaţi?
- Limba engleză.
- Limba engleză... Ce frumos! Eu am făcut Liceul Industrial. Am învăţat germană şi cu asta m-am descurcat. Am fost în Germania, am fost peste tot. Am construit uzine şi combinate. Sunt inginer. Am plâns când au venit Roman şi Iliescu şi le-au distrus pe toate.

Mi-e frică de politică. Nu vreau să rupă vraja cu politica. Din fericire, oftează şi se opreşte. Se întoarce iar la mine, cu ochii aceia neverosimil de albaştri şi toată faţa, albă şi luminoasă, îi zâmbeşte.

- Spune-mi o poezie.
- Îmi pare rău, repet. Nu ştiu poezii.

Zâmbeşte. Asta face mereu şi nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc şi eu. Are o prezenţă atât de frumoasă încât este singura reacţie posibilă.

- Acum ceva vreme m-am trezit că nu pot merge. Mă durea totul. Ştiţi ce am făcut? Am aruncat pantofii ăia frumoşi de stradă şi mi-am luat astea. Acum merg iar.

Îmi arată sandalele lui împletite. Poartă o cămaşă şi pantaloni de trening. Are o batistă într-un buzunar.

- Obişnuiam să-mi fac plimbarea în jurul ambelor lacuri, dar acum merg doar aşa, un pic până la mine.
- Este important să faceţi mişcare.
- Câţi ani credeţi că am?
- Nu ştiu. 70 ?
- 92.
- Multă sănătate!

Mai zâmbeşte un pic.
- Ştiţi, îmi spune, mi-a făcut mare plăcere, dar acum trebuie să mă mişc. Dacă nu mă mişc amorţesc de tot.

Se ridică să plece. O să-şi ia sandalele şi batista, o să-şi ia chipul ăsta luminos şi ochii ăştia incredibili de albaştri, cu genele lor rare, lungi şi albe, o să-şi ia povestea şi nu am să-l mai văd poate niciodată.

- Vă mulţumesc că v-aţi oprit lângă mine, îi spun.
- Cum era să nu mă opresc? zâmbeşte şi mă ia de mână. Ispita era prea mare.

Mă strânge de mână o clipă, zâmbeşte ştrengăreşte şi pleacă să-şi termine plimbarea. Dacă stă mai mult, amorţeşte de tot.

Responsabilitatea de-a fi iubit

Vineri. La meditaţie cu o fetiţă de 8 ani. În mijlocul exerciţiului, se opreşte şi-mi trânteşte astea trei întrebări, una după alta, un foc de mitralieră filosofic, în mai puţin de 5 minute. Şi trebuie să spun că, pe lângă faptul că nu-mi pot închipui ce a citit sau ce experienţe de viaţă a avut copilul ăsta de-a reuşit să coacă asemenea întrebări, sunt cele mai bune întrebări care mi s-au pus în ultima vreme.

Întrebările sunt, în ordinea în care au venit:
1. De ce exist eu?
2. De ce trebuie să am grijă de mine?
3. Eu sunt importantă? De ce?

Sincer, m-am simţit de parcă am încasat un pumn de la Hulk în capul pieptului. Atât de puternic a fost şocul întrebărilor. Şi la fel de nepregătită eram să răspund la ele. Nici pentru mine nu puteam răspunde, darămite să refac răspunsul ca să i se potrivească fiinţei ăştia cu rochiţă şi fundiţe colorate, pe care trebuie să o cert mereu să stea dreaptă pe scaun şi să nu-şi mai ronţăie degetele.

Şi partea cea mai faină la copiii ăştia de 8 ani e că, o dată ce au aruncat grenada, nu se mai mişcă până nu văd ei că ţi s-a înfipt bine în suflet şi pe urmă vor să le arăţi şi cuiul să fie siguri că bubuie dacă îndrăzneşti să fugi ca să nu răspunzi. Aşa şi ea. Eu simţeam cum mă fac din ce în ce mai mică în timp ce căutam repede prin minte o idee de răspuns şi copila se făcea din ce în ce mai mare şi-mi ţinea întrebările deasupra capului ca nicovala din Tom şi Jerry.

Mi-am dat seama că nu am unde fugi şi că nu are sens să încerc măcar s-o întorc la exerciţiu ca să am timp de gândire. Nu ştiu cât de profesionist a fost să opresc lecţia pentru asta dar era clar că nu s-ar mai fi mişcat până nu îi răspundeam cumva. Şi provocarea era mult prea incitantă să nu încerc să găsesc un răspuns acolo pe loc.

După ce m-am calmat un pic, mi-am dat seama că panica e de la mine. Că şocul nu vine din faptul că un copil de 8 ani a gândit întrebările astea, nici din faptul că a ales să mi le trântească mie şi nu părinţilor. Sau poate şi mie, în afară de părinţi, pentru că simte că aş avea răspunsuri. Nu, şocul venea din faptul că eu nu am îndrăznit până acum să mă gândesc serios la aşa ceva. Mai ales la întrebarea numărul doi. Că de fiecare dată când am vorbit despre mine şi despre misiunea mea şi valorile mele a fost ca să răspund cuiva, ca să justific o acţiune sau o decizie, ca să mă fac înţeleasă. Dar eu pe mine nu m-am întrebat niciodată: "de ce trebuie să am grijă de mine?"

Şi asta cu existatul, mai e cum mai e. Birds and bees, enfants dans les choux, berze, cum vreţi voi, mami şi tati care s-au întâlnit bla bla. Dar copilul plusează întrebarea până să încerc eu măcar să reduc răspunsul la nivel biologic şi-mi clarifică:

- Adică nu cum m-am născut, ci de ce. De ce exist eu? 

Am început să scurm în minte după un răspuns, gândindu-mă că dacă reuşesc repede repede să-mi răspund mie la întrebările astea, pot adapta repede răspunsurile şi pentru ea. Şi nu ar trebui să-mi fie greu, nu-i aşa? Pentru că eu mă cunosc şi am adesea discuţii lungi şi profunde cu şi despre mine, nu-i aşa?

Întrebările au venit aproape lipite, dar ultima, pe lângă faptul că era cea mai recentă şi deci mai limpede, îmi părea şi cea mai simplă. Aşa că am vrut să spun ceva, în continuare gândindu-mă la mine, şi nu încă la copil, cum e că eu am un job care mi se pare cel mai important din lume, şi fac ce fac zilnic, şi schimb bucăţele infime de lume, de-aia sunt eu importantă. Şi apoi mă loveşte realitatea că un copil de 8 ani nu va înţelege asta cu jobul, că ea mai are o mie de ani de şcoală înainte până să se gândească măcar ce poate face pentru mapamond, că dacă zic asta o să ia toate meseriile din lume la rând să mă întrebe de fiecare în parte dacă sunt importante. Şi atunci am recalculat răspunsul. Nu e vorba de mine, e vorba de ea. De ce este copilul ăsta important? Şi pentru cine? În afară de planetă şi umanitate în general? Păi e cu siguranţă cel mai important lucru pentru părinţii lui. Deci, draga mea M*, da, eşti importantă, pentru că eşti iubită. Pentru că există atâţia oameni care te iubesc ca pe ochii din cap, de-aia eşti importantă! Şi spunându-i asta, deja vedeam totul mult mai clar. Şi vei merge la şcoală şi vei cunoaşte şi mai mulţi oameni care vor ţine la tine şi care îţi vor fi dragi şi vei fi din ce în ce mai importantă. Şi vei avea şi tu familia ta şi copiii tăi şi vei şi mai importantă. Din ce în ce mai importantă. Pentru o groază de oameni pe care acum nici măcar nu-i cunoşti.

Şi de aici, au curs atât de uşor şi celelalte două răspunsuri. Trebuie să ai grijă de tine pentru că eşti iubită. Pentru că eşti importantă. Pentru că cei care te iubesc au nevoie de tine întreagă. Pentru că dacă ai păţi ceva, ar fi foarte supăraţi. Nu, nu supăraţi pe tine, doar trişti. Foarte trişti. Tu trebuie să ai grijă de tine ca să poţi avea grijă de ei. De cei care te iubesc. 

Şi lovitura de graţie, pe care nu ştiu cât de bine am reuşit să i-o explic copilului, tu exişti tot pentru că eşti iubită. Pentru că ai fost iubită şi dorită chiar dinainte de a exista. De-aia exişti. De-aia te-ai întâmplat. 

Copila a înfulecat răspunsurile ca pe bomboane şi s-a întors la exerciţiu liniştită. Peste un sfert de oră am plecat de acolo clătinându-mă de parcă fusesem bătută şi apoi trecusem printr-o ploaie rece. Şi mergând mă tot pocneau răspunsurile mele din toate părţile. Nu sunt importantă pentru ceea ce fac, asta e ceva ce am devenit mai târziu, o alegere pe care aş fi putut s-o iau în orice direcţie. Aş fi fost la fel de importantă pentru ai mei, pentru cei câţiva prieteni pe care îi am, orice aş fi decis să mă fac. Aş fi fost la fel de importantă pentru că oamenii ăia ţin la mine. Şi de-aia trebuie să am grijă de mine. De-aia nu-mi permit să mai bat câmpii şi să mă ignor, pentru că trebuie să rămân întreagă şi puternică pentru cei care ţin la mine. Şi de-aia exist. Pentru că, undeva, demult, doi oameni m-au iubit înainte să mă vadă măcar. Chiar dacă pe urmă s-au încurcat lucrurile, chiar dacă pe urmă a trebuit să sap după motive de a continua să exist.

Dar asta e. Responsabilitatea de a fi iubit. De-aia nimeni nu are dreptul să dispară pur şi simplu. De-aia e responsabilitatea noastră să căutăm zi de zi motive să continuăm să existăm, chiar în zilele în care asta pare al naibii de greu şi nu vrem decât să ne dăm la fund şi să dispărem de pe radarul tuturor oamenilor ăstora care ne iubesc şi ne tot caută. Pentru că suntem importanţi. Pentru că suntem iubiţi.

Catastrofele dragute in parc

E luni, ora patru după-amiază şi tocmai mi s-a eliberat programul. În alte cuvinte, tocmai mi s-a anulat o lecţie. Mârâi un pic pentru banii pe care îi aşteptam dar pe urmă realizez că am şi mai mare nevoie de timpul câştigat pentru că am promis Episodul 1 astă seară şi eu încă mai am de colorat câteva planşe.
Este vorba despre o idee care mi-a venit săptămâna trecută şi pe care m-am grăbit s-o pun în practică până nu uit că doar mă ştiu. Eu şi procrastinarea suntem buni prieteni. Aşa că am deschis repede pagina cu Catastrofe Drăguţe şi m-am grăbit să anunţ cei 44 de fani ai paginii că ne pregătim de un serial. Aşa nu mai aveam cum scăpa. Că pe mine mă mai păcălesc, dar faţă de lume am tendinţa să-mi ţin cuvântul.

Mă duc pe insulă să stau sprjinită de salcie pe malul lacului. Nu-i cea mai elegantă parte din parc această insulă, e plină de copii care se bălăcesc în lac în chiloţi- da, da. ştiu şi ei că nu au voie - de familii la picnic, roşii ca racii cu burţile revărsate din costumele de baie neon cumpărate de la magazinul cu preţ unic.
Dar eu stau cu faţa la lac şi îi ignor. Aşa sunt eu blazată când am treabă de făcut. Şi mă apuc să colorez, că asta mi-a mai rămas de făcut.

După vreo jumătate de oră de colorat cu căştile în urechi (măsură de siguranţă şi confort anti-manea), realizez că am un spectator. Un băieţel de vreo 9-10 ani, bronzat tot, plin de pistrui, blond, stă pe vine şi se uită la desen cu nişte ochi albaştri uriaşi. Mă uit un pic cu coada ochiului la el şi analizez rapid situaţia. E în chiloţi ceea ce înseamnă că vine de la bălăceală. Voi fi sinceră şi voi recunoaşte că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după telefon şi camera foto de frică să nu rămân fără ele. Deşi mă flata interesul lui, sunt destul de păţită cu copilaşi dintr-ăştia şi deja îmi închipuiam că în spatele salciei de care eram sprijinită îl aştepta vreun tartor pregătit să înhaţe ce-mi sălta ăsta micu'. Mă puteţi judeca dacă vreţi, dar am promis să spun povestea asta pe de-a-ntregul. Şi oricum, în două secunde mi-am dat seama că Ciufuluci ignora cu desăvârşire toate bagajele mele, nu văzuse camera foto, nu-l interesa telefonul, nici măcar rucsacul aruncat neglijent un pic cam departe de mine. El rămăsese fixat pe desen. Urmărea creionul cu aceeaşi încordare cu care urmăresc pisicile mele câte o gâză care se mişcă lent pe perete.

Îmi dau căştile jos pregătită să interacţionez cu el. Mai stă un pic vrăjit şi până la urmă îndrăzneşte să vorbească:
- Astea matale le-ai desenat, bre?
- Da, eu le-am desenat. Uite!

Şi scot din mapa de plastic celelalte desene care alcătuiesc episodul. I se aprind ochii de surpriză şi ăsta e cel mai mare compliment pe care l-am primit până acum în cariera mea de ilustrator amator. De undeva de pe mal mai departe se aude :

- Cacaie, hai bă să sărim din salcie!
- Stai bă prostule, zice Cacaie (ăsta fiind fanul meu), că ia uite ce desenează tanti aici!

În câteva secunde apare şi Prostul. Tot în chiloţi, şi mai bronzat decât primul, dar un pic mai mare. Şi până să

reacţionez eu în vreun fel, m-am trezit că erau patru. Au făcut cerc în jurul meu pe iarbă şi se holbau la mine cum desenez. Nu mi-era clar ce voiau sau ce ar trebui să fac. Nu voiam să mă apuc de discursul ăla de învăţătoare :"Dar pe tine cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? De unde eşti? Ce sunt ai tăi? " deşi, sincer, muream de curiozitate să aflu ce-i cu ei. Mi-era clar că tocmai ieşiseră din lac cu toţii. Miroseau a apă cu alge şi a soare. Dar nu aveam habar cum să le vorbesc şi ce să le zic ca să nu fiu ca "doamna de la şcoală".

Până la urmă îmi pică fisa. Iau toate desenele care alcătuiau Episodul 1 şi le aranjez pe pătură în ordine. Exact ceea ce urma să fac acasă, în Photoshop. Uite mă, îmi spuneam, avanpremiera în parc! Şi le explic povestea. Vulpea asta cu cărţile se uită, aialaltă deschide uşa, buf! o trânteşte... Simplu, nu? Îi umflă râsul pe toţi.

- Hă hă a căzut în bot şi i se văd chiloţii!! râde unul lângă mine.

Succes! Acum încep să-i văd mai bine şi îi iau un pic la întrebări. Ciufuluciul care a venit prima dată, aka Cacaie, pe numele lui adevărat Niculae, e în clasa a patra, dar nu e stare să citească titlul benzii desenate. Ăsta care spera să vadă chiloţii vulpii, Narcis, are 11 ani jumate şi la toamnă merge în clasa întâi. Dănuţ are şi el vreo 11-12 ani dar nu comunică prea mult că e răguşit de tot. Edi, "prostul", e de fapt cel mai mare şi mai dezgheţat. E într-a cincea. Citeşte bine, din prima. Cu toţii sunt din comuna Pantelimon.

Mai stau ei ce mai stau şi până la urmă Cacaie îndrăzneşte să-mi ceară o foaie să coloreze şi el. Dar să-i
desenez eu ceva că el nu ştie. Mă execut. Din fericire, am la mine un caiet cu foi veline. Îmi cere o vulpe. Fac una asemănătoare cu protagoniştii mei din serial, dar fără haine.

- A mea e despuiată! Hă! Hă!

Se pune pe colorat cu concentrare. Edi îmi cere un leu. Animalul, nu banii. Dănuţ vrea un câine. Narcis se mulţumeşte tot cu o vulpe. Se face linişte. Colorează cu o concentrare de care nu cred că am văzut vreodată pe vremea când lucram la şcoală.

Mă ofer să întind pătura ca să stea şi ei pe ea deşi erau mulţumiţi să stea şi pe iarbă. Îşi trag hainele pe ei pentru că s-au uscat între timp dar şi din respect. Mă respectă fără să le cer asta. Fără să le fac vreo observaţie, fără să le impun nişte reguli. Se ceartă unul pe altul ca să nu împrăştie creioanele, să nu îndoaie hârtiile, să nu facă mizerie. Nu scot niciun cuvânt urât cât stau cu mine acolo, deşi sunt convinsă că de obicei vorbesc altfel. Discută între ei cum să-mi zică. Cacaie îmi zice "bre", dar este certat. Narcis zice "femeia asta" dar Edy, care merge la şcoală, îl corectează: "Doamna asta, bă prostule!". Încerc să-i conving să-mi zică pe nume, Daiana, dar nu le intră în cap pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva - oameni mari care nu fac fiţe.

Vine poliţia să-i amendeze pe cei care înoată în lac. Se panichează un pic, dar îi liniştesc repede: "Sunteţi pe mal, sunteţi uscaţi, sunteţi cu mine. Nu au de ce să se ia de voi." Îmi dau seama că mi i-am asumat. Că am zis "sunteţi cu mine"  de parcă eu i-am adus acolo. Dar ăsta e adevărul. Sunt cu mine. M-au cucerit ca pe o redută. Au venit. Au văzut. Au cerut creioane. Au înfipt steagul.

Şi mă uit la ei şi zâmbesc larg şi nu mai pot reacţiona. Cu riscul de a suna patetic, sunt copleşită. E o bucurie violentă asta pe care o simt eu acum. Una care îmi taie respiraţia. Şi în acelaşi timp cu bucuria asta uriaşă, un val de tristeţe la fel de mare. De ce sunt copiii ăştia atât de bucuroşi că i-am lăsat să coloreze? De ce are Narcis 11 ani şi nu merge la şcoală? De ce Niculae nu ştie să citească în clasa a patra? De ce nimeni nu şi-a dat seama niciodată că sunt în stare să facă şi altceva decât să umble toată ziua fără ţintă? De ce copiii ăştia tânjeau după desene colorate ca după apă? De ce copiii cu care am lucrat eu în şcoală erau plictisiţi de viaţă şi nu se mai puteau bucura de nimic? Şi nu vreau explicaţii, nu vreau să judec pe nimeni, nu vreau să dau vina pe nimeni. Dar voi face tot ce îmi stă în putinţă să întreţin oaza asta pe care au construit-o ei aici. Pentru că e invenţia lor nu a mea. Nu eu i-am chemat. Nu eu le-am oferit hârtie. Au cerut ce au avut nevoie şi s-au pus pe treabă. Nu au cerut bani, nu au cerut apă, nu au vrut mâncare, nu au cerut să plece cu vreun creion. Şi-au luat doar desenele cu ei şi se certau unul pe altul, plecând: 

- Bă, eu îl păstrez pe al meu. Tu să nu fii bulangiu să-l arunci!  

---

Mă gândeam în timp ce scriam articolul la scena aia în care Micul Prinţ îi cere aviatorului să-i deseneze o oaie ca să-i cureţe planeta de baobabi (S'il te plaît, dessine-moi un mouton!). Ai mei cereau un câine poliţist, un castel, un steag, o casă, fiecare ce avea nevoie.

Oamenii din jurul meu

Oamenii din jurul meu nu sunt doar siluete de mucava înfipte de-a lungul drumurilor mele pentru decor.
Ei nu sunt manechine de butic care să-mi arate cum să mă îmbrac pentru a avea succes.
Oamenii din jurul meu nu sunt termeni de comparaţie, nu sunt standarde la care să aspir sau de care să mă feresc.
Oamenii din jurul meu nu sunt piese de muzeu de contemplat sec din când în când ca să-mi scriu apoi recenziile acide.
Oamenii din jurul meu nu sunt obstacole de care trebuie să mă feresc.
Oamenii din jurul meu nu sunt schele şi contraforţi.

Oamenii din jurul meu nu sunt unelte şi maşini. 

Oamenii din jurul meu nu sunt rampe de lansare şi nici covoare roşii. 

Oamenii din jurul meu nu sunt spectatorii de la care să aştept urale sau fluierături.
Oamenii din jurul meu nu sunt tot timpul frumoşi.
Oamenii din jurul meu nu sunt întotdeauna urâţi.


Dar mai ales, oamenii din jurul meu nu sunt greutăţi atârnate de picioare.
Şi oamenii din jurul meu nu sunt ziduri de închisoare.

Day 29 - Fun with the kids

S. - clasa a 5-a, tema pentru scoala, afis publicitar. Kid's idea, I drew the jar and the nuts. 

A.  - 7 ani, Alice falling through the rabbit hole. 

My idea, shared work with the kid.

Day 15 - Un copil care râde

De câteva lecţii încoace, citesc Alice în Ţara Minunilor cu una din elevele mele. Azi citeam episodul în care tembela de Alice îl bagă în sperieţi pe bietul şoarece vorbind despre Dinah, pisica ei. Citeam pe voci şi nu ştiu cât de bine imitam şoricelul indignat care vorbea tremurând de frică, dar s-a pus copila pe un râs de nu s-a mai oprit câteva minute bune. Râs dintr-ăla sincer, sănătos, ca o cascadă de apă rece şi limpede, care vindecă orice nefericire de pe pământ. Aş fi vrut s-o înregistrez, să păstrez râsul ăla pentru mai târziu, când o să fie urât...

Day 7 - Talented kids

Postez cu ceva întârziere pentru că aseară am adormit ca un bolovan.
Pentru ieri, desene de la doi copilaşi talentaţi, sneak preview pentru un proiect mai amplu. Detalii în curând :)

Day 4 - company

Astăzi este despre companie.


Despre cei cu care am petrecut ieri după amiaza şi seara, încât am ajuns acasă râzând în hohote, după o zi nu tocmai reuşită.

Despre cum m-am trezit azi în sfârşit fără alarmă şi cu feţele astea lângă mine.

Despre o după amiază faină şi îndelung aşteptată cu o prietenă veche, în care am învăţat în sfârşit să fac o lalea de hârtie.

Prieteni puternici şi independenţi - instrucţiuni de folosire

Preambul

La două secunde după ce scuipasem nervoasă că :"Eu sunt o femeie puternică şi independentă", am călcat strâmb pe bordură şi m-am prăvălit în stratul de flori de pe marginea trotuarului. Toate pungile de cumpărături mi-au aterizat în cap, împrăştiindu-şi conţinutul pe toată strada. Cine a avut şansa să treacă pe acolo în clipa aceea a putut vedea o tembelă cu cracii în cap şi cu nasul între panseluţe, pe S., terifiată de incident, fiind convinsă că nu se poate să nu-mi fi rupt ceva la cât de tare am izbit pământul şi probabil chiloţii mei noi nouţi care săriseră din plasele aruncate pe asfalt.

Pe net i se spune acum "instant karma". Făcusem pe dura cu două secunde înainte, să n-o las pe S. să mă ajute cu bagajele şi na de-aici, panseluţe în dinţi.

Biata fată m-a ridicat, m-a scuturat de ţărână, mi-a adunat chiloţii şi a avut diplomaţia să nu-mi scoată ochii cu ce-am zis. Cel puţin nu în primele 5 minute. Un pic mai încolo, după ce şi-a revenit din şoc, a compensat tăcerea iniţială urlând la mine că sunt nebună şi că nu o să mor dacă las pe cineva să mă ajute din când în când. În ceea ce mă priveşte, eu am reacţionat ca de obicei. Aveam picioarele gelatină de la sperietură dar râdeam cu grohăituri ca apucata şi din când în când mă umfla plânsul, de draci, că sunt de-a dreptul proastă, că nu se poate ca un om inteligent să facă aşa ceva. Şi mai cu plânsul, mai cu râsul, S. m-a adunat din şanţ, m-a urcat într-un taxi, şi m-a dus acasă, în siguranţă. A câta oară făcea asta şi de câte ori a mai fost nevoită să o facă mai târziu? Din păcate, după vreo douăzeci şi ceva, am pierdut firul. Deja nu mai numără nimeni. Sunt ce sunt.

Suntem mai mulţi
M-aş simţi mult mai prost dacă mi s-ar întâmpla numai mie. Dar nu e niciodată aşa. Conform teoriei că :"cine se aseamănă, se adună", sunt înconjurată de prieteni dintr-ăştia puternici şi independenţi care nu s-ar lăsa ajutaţi nici dacă ar rămâne în fundul gol pe stradă. Sau măcar, să nu le spui că-i ajuţi.

Mai toţi prietenii mei se pot lăuda că au făcut ceva de capul lor în viaţă, că sunt mai independenţi, aşa. Vreo doi care se descurcă singuri în oraşe străine de la 14 ani, vreo doi care au crescut fără un părinte sau altul, vreo doi care au crescut fără nici un părinte, vreo doi care muncesc demult şi care nu au cerut niciodată bani de acasă, vreo doi care şi-au asumat mari riscuri în carieră şi au reuşit, vreo doi care călătoresc în jurul lumii singuri, varii combinaţii din cele de mai sus şi aşa mai departe. Punctul cu adevărat comun e că tuturor ne place, de obicei, să facem caz de cât de puternici şi independenţi suntem noi. Şi cel mai mare tam-tam, cel puţin eu una, îl fac când sunt mai adânc în rahat decât oricând. Cu cât sunt mai vulnerabilă, mai speriată, mai obosită, cu atât strig mai tare că eu mă descurc şi nu am nevoie de ajutor. Bineînţeles, dacă m-ar lua în serios toată lumea de fiecare dată când fac eu demonstraţii dintr-acestea de bravură, şi nu mi-ar ţine nimeni uşa deschisă măcar, aş face o mică criză, măcar pe dinăuntru, pentru că "uite, nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu are grijă de mine...".

Păi şi cum s-o dai să fie bine? Cum să reacţionezi când ai de-a face cu momente în care îţi e clar că tembelul o să-şi rupă gâtul dacă nu îl ajuţi dar ştii că dacă te oferi să faci ceva, o să-ţi spargă capul şi o să se simtă jignit/ subestimat/ sufocat/ violat?

Varianta 1: Ajutorul din umbră.
Sunt în chicinetă, la serviciu. Vreau să îmi fac ceai dar nu mai e destulă apă în samovar ca să curgă prin micul robinet. Am ideea genială să aplec un pic samovarul spre mine ca să fac apa să curgă. B. vine încet lângă mine şi ridică micul ceainic cu esenţă de ceai de pe samovar fix în clipa în care urma să-mi cadă pe picioare şi să mă opărească. Nu a zis nimic. Ştia probabil că dacă încearcă să mă avertizeze, nu voi înţelege la timp şi până terminăm noi de dezbătut ce a vrut să zică, aş avea deja arsuri pe mâini şi pe picioare. Am fost atât de şocată când mi-am dat seama ce era să fac, încât nu cred că am reuşit să-i mulţumesc nici până azi. Deci, mon cher, mulţumesc!


Varianta 2: Urlă până pricepe
S. coboară din barcă la Dunăre şi refuză să fie ajutată de barcagiu să păşească pe mal. Ştim, ştim, puternică, independentă. Încă ameţită de ruliu, primul pas pe mal e timid şi legănat şi, într-o secundă, S. aterizează într-un tufiş de pe marginea apei. Nu cade în apă. Aşa avem noi noroc, facem tâmpenii dar nu trecem de un anumit nivel de catastrofal. O văd peste câteva minute mergând îmbufnată spre autocar, se mişcă repede şi apăsat. Dacă stă foarte serioasă, îşi închipuie, nimeni nu va fi observat nimic. M. vine în spatele ei, îndoită de râs şi roşie ca un rac. S. trece pe lângă mine şi dă să se urce în autocar, să scape de noi. B. îi zice printre dinţi: "Scutură-te, că eşti plină de frunze". Se întoarce şi se uită urât la noi. I se pare că facem haz de necaz. Când tocmai ai ieşit dintr-un tufiş, ţi se pare că tot universul conspiră împotriva ta. B. insistă:"Ai frunze pe tine, pe pantaloni, scutură-te". Eu îl susţin, încerc să-i explic că aşa e, dar mă umflă râsul. De pe scara autocarului, S. ne aruncă o privire tăioasă. Chiar să facem mişto de ea în halul ăsta, am dezamăgit-o complet. Până la urmă, B. îşi pierde răbdarea şi urlă:"Femeie, ai frunze în fund! Nu te urca aşa în autocar!". Într-un final pricepe, mulţumeşte şi mă pune să o ajut să se scuture de frunze. O fac cu dragoste şi îndoită de râs. Asta e, dacă mă pocneşte, mă pocneşte. Dar câteodată, trebuie să te ajute cineva să-ţi scoţi frunzele din fund.

Varianta 3: Iubeşte-i oricum
Acum o săptămână fac un efort supraomenesc să mă întâlnesc cu S. în oraş. Pentru că am nevoie, sunt obosită şi supărată şi surescitată de plecarea în călătorie, trebuie să vorbesc cu ea. Mă simt mai obosită şi mai supărată şi mai surescitată decât par. Sau decât vreau să par. Mă ştie, mă cunoaşte, nu păcălesc pe nimeni. Cu multă dragoste şi grijă, se oferă să mă conducă la maşină. Doar atât. Îmi dau seama că nu am reuşit s-o păcălesc, şi explodez şi îi sar în cap să nu mă mai cocoloşească că mă descurc. Mereu mă descurc, oricum. Dau cu parul, ştiu, dar nu am încotro. E sistemul meu de apărare. Peste două minute, în maşină, mă sună- cică dacă sunt bine. Tot pe mine mă întreabă. Eu o fac cu ou şi cu oţet, tot mă iubeşte.

Ăştia suntem. Am scris despre gafe, dar e ceva general. Chit că e vorba despre ridicat tolomacul din ţărână sau despre suport moral când unul dintre noi e preocupat de ceva grav, sau de un sprijin mai mare, material, să ne dai ceva sau să faci ceva pentru noi. Aşa funcţionăm, ăştia care a trebuit sau am ales să ne descurcăm de capul nostru. Ne sufocă grija altora. Vrem să facem bine dar ne e greu să acceptăm să ni se facă concesii, sau declaraţii dintr-acestea dezinteresate de afecţiune. O ofertă de ajutor sau o vorbă de încurajare poate să sune uneori ca o pomană şi ne simţim jigniţi. Alteori, sună ca şi cum cineva încearcă să-ţi invadeze intimitatea. Ca un mic viol.

În ultima vreme m-am trezit zicând adesea "Ţie să-ţi fie bine, mie îmi trece". Şi din partea cealaltă, vine ecoul:"Ba nu, şi ţie trebuie să îţi fie bine. Lasă, că îmi trece mie." Ceea ce înseamnă, că până la urmă, sistemul funcţionează. Suntem toţi protejaţi, chiar dacă nu ne place să ştim asta.

Casa cu pisici negre

Când eram copil, pentru vreo patru ani am trăit la casă. Era o casă micuţă şi drăguţă, cu o curte modestă şi veceu în fundul curţii. Am avut grădină şi vie. Ai mei au încercat să crească şi găini dar cum nu prea se pricepeau la asta şi aveau şi o milă iremediabilă de animale, până la final, am ajuns să avem un pui de companie. Îl chema Tomi, ca pe ketchup, şi era anorexic, probabil, pentru că nu a crescut niciodată mai înalt de 20 de cm deşi a trăit aproape un an în lux, în casă, în bucătărie.

Aveam şi o pisică neagră şi un iepure cu care ne-am cărat de la bloc unde locuisem înainte. Bineînţeles, ne-am luat şi câine. Bineînţeles, pisica a făcut pui. Mai mulţi. Toţi negri. La un moment dat aveam 8 pisici negre în curte, un câine, un iepure şi un pui rahitic.

Pisica, pe care din lipsă de imaginaţie, o chema Pisi, am adunat-o de pe stradă.  Evident, nu eu, căci eram prea mică pe atunci pentru decizii de-astea. Ai mei au luat-o. Iepurele îl aveam deja, pentru că le cerusem alor mei să vină Iepuraşul de Paşti în persoană. Aveam vreo 8 ani şi ştiam clar că nu există; făceam pe prostul pentru că aveam fantezii cu tata îmbrăcat în costum de iepure. Doar se îmbrăcase în Moş Crăciun an de an, de ce nu s-ar îmbrăca şi în iepure? Ai mei au înţeles altfel problema şi mi-au luat un pui de iepure adevărat. 

Înainte de Rică (din nou, lipsă de imaginaţie) mai avusesm temporar vreo două pisici, un câine, o şopârlă, doi peşti (doi pui de caras, pescuiţi în mod tradiţional, care au supravieţiut printr-o minune şi pe care i-am ţinut aproape un an în acvariu) şi o călugăriţă. Animalul, nu faţa bisericească. 

Câinele l-am luat dintr-o grămadă de pui fătaţi în spatele unei terase din parc. 

Când ne-am mutat de la casă, a trebuit să plecăm fără animale, şi, chiar dacă nu mai aveam decât 2 pisici şi câinele între timp, le-am găsit şi ăstora case. Nu am  lăsat niciodată un animal pe stradă. 

La o vreme după, am adunat eu de data asta o pisică de pe stradă. O cheamă tot Pisi şi îl terorizează pe tata de vreo 9 ani. Când am venit în Bucureşti, am rezistat fără animale în timpul facultăţii şi un pic după. Pe urmă m-am ales cu 3 pisici. 

Da, ştiu, crazy cat lady e destinul meu, dar încă nu sunt convinsă că e un lucru rău. 

De vreo 5 ani încoace, tata are în curte o altă căţeluşă adunată de pe stradă şi acum şi pe puiul ei de vreun an. Ăsta micu are lăbuţele din faţă strâmbe din naştere şi n-o să fie niciodată câine de pază, deci nu a vrut nimeni să-l adopte. Tata creşte un câine inutil. 

Pe scurt, am crescut cu animale. Am crescut strâmb pe alocuri din multe motive, dar am crescut tot timpul cu responsabilitatea unor fiinţe pe care le-am salvat de la pieire şi pentru a căror fericire trebuia luptat. Am crescut cu părinţi care au făcut greşelile lor în multe feluri dar pe care i-am văzut plângând pentru animalele noastre. Am crescut cu grijă, cu înţelegerea noţiunii de grijă pentru celălalt, chiar dacă celălalt are blană sau fulgi sau solzi. Într-o familie unde oamenii s-au certat urât multă vreme, dar au avut tot timpul grijă de mine şi de animale, am înţeles blândeţea. Am înţeles că blândeţea rămâne întreagă în oameni chiar şi atunci când furia răzbate. Am înţeles iubirea într-o familie care n-a rămas întreagă până la sfârşit, pentru că faţă de oameni, iubirea se poate disimula, dar faţă de un animal nu te poţi preface că iubeşti.

Am trăit şi trăiesc cu animale pentru că am nevoie de fiinţe în jurul meu care să fie tot timpul sincere. Pentru că în copilărie când era totul urât în jurul meu şi mergeam plângând la culcare, veneau cele 8 pisici şi se tolăneau pe lângă mine torcând. Pentru că atunci când am făcut 18 ani, tata  a fost bolnav o vreme iar Pisi, care pe vremea aia era un pisoiaş de 3 luni care se zbenguia tot timpul prin casă, stricând şi trântind chestii tot timpul, a stat zi şi noapte nemişcată lângă el până şi-a revenit. Pentru că tataie, care toată viaţa a fost împotriva ideii de animal de companie, intră în panică acum dacă Pisi îşi iese din rutină şi se înmoaie tot dacă vede alte pisici abandonate pe stradă. 

Voi avea tot timpul animale pentru că eu cred că se schimbă ceva într-un copil care creşte cu animale. Ceva ce e greu de obţinut altfel. Se mută ceva într-un om care iubeşte un animal. Dintr-o dată, lumea are o dimensiune în plus. Da, oamenii sunt frumoşi şi superiori din multe puncte de vedere dar să iubeşti un animal înseamnă să accesezi un alt nivel de afecţiune. 

Este vorba despre un anumit fel de afecţiune care este foarte diferit de tot ceea ce poţi simţi vreodată pentru un om, pentru că este absolut gratuit şi dezinteresat. Ne iubim partenerii pentru că vrem iubire înapoi, vrem relaţii, vrem familii, vrem sex. Ne iubim prietenii tot cu aşteptarea reciprocităţii, ne iubim părinţii de multe ori din respect şi datorie, ne iubim copiii printre altele pentru că suntem programaţi genetic. Iubeşti un animal pentru că nu te poţi abţine. Îmi iubesc pisicile şi dacă mi se tolănesc în poală torcând şi dacă îmi distrug ceva important şi dacă îmi vomită un ghem de blană în poală în semn de recunoştinţă. 

Dar ceea ce este important, este că, o dată ce ai înţeles iubirea faţă de animale, înţelegi toată iubirea altfel. Înţelegi grija şi blândeţea, te zbaţi să eviţi suferinţa celor din jur, indiferent dacă este vorba despre un om, un animal de companie, un animal sălbatic, o muscă sau un copac. 

Şi de-asta am înţeles perfect ce a vrut să spună prietena mea când a zis că nu are încredere în bona angajată pentru că nu iubeşte animalele şi nu îşi poate închipui cum un om care e rău cu un animal poate fi bun cu copiii. 

De-asta am zis mai în glumă mai în serios că niciun bărbat care nu e în stare să-mi iubească pisicile nu o să mă atingă vreodată în acelaşi fel în care nu aş iubi un mizantrop. 

De-asta mi se rupe sufletul când văd animale pe stradă pe care nu le pot ajuta la fel cum mi se rupe inima pentru oamenii străzii, pentru săracii României şi pentru orice om de oriunde care are o durere pe care eu personal nu o pot alina. 

De-asta sunt plină de furie când mă gândesc că toţi câinii şi pisicile cu labe rupte şi ochii roşii de disperare sunt acolo şi aşa din vina oamenilor, la fel cum şi oamenii sunt năpăstuiţi tot de oameni. 

De aceea, acum când problema animalelor fără stăpân a ajuns într-un punct critic în care singura soluţie care se întrevede fiabilă este tragică, mi se rupe inima de mii de ori. 

Pentru că înţeleg, dar încă mai sper să existe şi alte soluţii. 

Pentru că ştiu, deşi încă refuz să cred, că nu sunt atât de mulţi oameni care înţeleg ce am scris eu aici. 

Pentru că, la nivel de societate, acţionăm tot ca în epoca revoltelor cu furci şi topoare. 

Pentru că, la nivel de societate, ne creştem copiii cu frică de animale şi de oameni, în loc de dragoste generală. 

Pentru că, la nivel de societate, înţelegem mai uşor pedeapsa decât prevenţia. 

Mi se rupe inima pentru că eu înţeleg punctul de vedere al celor ce vor să se ştie în siguranţă pe stradă, să nu se teamă de câini sălbăticiţi care pândesc din umbră. Înţeleg pentru că şi eu am fost atacată, şi tata şi bunicul şi o parte din prietenii mei, dar asta nu ne-a înverşunat împotriva câinilor ci a situaţiei în sine, a oamenilor care i-au aruncat pe stradă, a celor care i-au lovit când au trecut pe acolo, a celor care nu înţeleg că a hrăni un câine vagabond nu înseamnă că faci rău. Un câine hrănit nu e un câine dispus să atace, e un câine mulţumit. Unul hămesit e cel care o să-ţi smulgă pâinea din mână, cum am păţit eu. Înţeleg, pentru că nu e normal să existe animale semi-sălbatice după atâtea sute de ani de civilizaţie care să devină un pericol de sănătate pentru noi toţi. Înţeleg, pentru că nu vreau să mai am de-a face cu câini cu labe rupte şi pisici schilodite care să-mi strice liniştea sufletească când merg pe stradă. 

Dar în acelaşi timp, şi cel mai grav, mi se rupe inima pentru că voi ceilalţi, care nu aţi iubit niciodată un animal, nu puteţi înţelege vreodată de ce mi se rupe mie inima. De ce asta cu câinii maidanezi nu e o decizie simplă de luat, de ce o înţeleg şi mă sfâşie în acelaşi timp. 

Semn că ai carte 001/2013 - Să înceapă povestea!

Spusesem mai demult că aş vrea să fac asta şi uite că în sfârşit am îndrăznit. Din păcate postez aici povestea un pic cam târziu. Dacă o fi verificat link-ul deja, nu a înţeles nimic.
S-a întâmplat joi, când eram, în mod excepţional în Bucureşti. Era răcoare, nu aveam treabă toată ziua şi m-am hotărât să merg în Cişmigiu. Când am coborât din autobuz, spre ruşinea mea, m-am lăsat tentată de mirosul de MacDonald şi m-am dus să-mi iau de mâncare. Pe scurt nu am mai ajuns în Cişmigiu.
Mi-am luat păpica şi cafeaua şi m-am aşezat afară, la stradă. Îmi place să stau aşa îîn stradă, cu toate zgomotele oraşului în jurul meu. Simţi cum timpul încetineşte în jurul tău. Şi cum stăteam eu aşa acolo ronţăind un hamburger şi citind, m-a lovit inspiraţia şi m-am pus pe scris. Dacă se va concretiza povestea începută atunci, asta e altă poveste. La ceva vreme după, se mai aşează în faţa mea un rătăcit, tot aşa cu cafeaua şi cu o carte. Citea Kerouac, Pe Drum. A trecut ceva vreme şi el tot citea, şi eu tot scriam. N-aş putea spune exact de ce mi se pare fascinant să văd oameni cufundaţi într-o carte sau un desen sau mai ştiu eu ce. Dar e atât de frumos încât uneori îmi vine să le mulţumesc că se opresc să facă ceva minunat în timp ce tot oraşul ăsta aleargă ca o turmă de găini cu capul tăiat.
Aşa că, într-un final, mi-am scos creioanele (veneam de la meditaţie cu un copilaş de 3 ani, aveam tot arsenalul la mine) şi am făcut asta. Pe urmă, m-am foit multă vreme să mă gândesc cum să i-l dau, să nu par o femeie nebună care acostează străini pe stradă şi nici ca Martorii lui Ştim-Noi-Cine, încercând să convertesc bietul om la cine ştie ce nebunie. M-am hotărât să îmi strâng lucrurile, să fiu gata de plecare, şi cum se apropie un autobuz de staţie, să-i arunc semnul de carte pe masă şi să sar imediat în maşină. Bineînţeles, după ce 3 ore îmi vâjâiseră toate troleele şi autobuzele în cap, tocmai acum nu mai trecea nimic. Şi mai mult, tipul ăsta se ridica şi el să plece. În fine, zic, ce-o fi, o fi. Mă ridic, îi dau hârtiuţa şi dau să mă car. Nici un RATB în zare. El se uita nelămurit la mine, o fi crezut iniţial că e vreun pliant, dar de unde. Până la urmă, deschid cu greu gura şi zic :
- E un semn de carte!
Şi pam pam, mă întorc cu spatele. Nici nu mai ştiu dacă a zis merci. Din fericire, iată că se apropia şi un troleu şi am reuşit să spăl putina rapid.
Deci aşa a decurs primul meu act de mulţumit oamenilor frumoşi de pe stradă. Un pic socially awkard, dacă mi-e permis englezismul, dar asta sunt şi n-ai ce-mi face. Pentru data viitoare, presăraţi puţin curaj şi adăugaţi un zâmbet, musai, că o să creadă oamenii că eşti cine ştie ce teroristă.


Aşadar, Semn că ai carte nr. 001/2013, acordat în data de 15 august 2013, băiatului care citea din Kerouac în faţa Mac-ul de la Cişmigiu. 

Daca îl cunoaşteţi...

... pe baiatul descris mai jos, mulţumiţi-i, vă rog!

La metrou, aproape 9 seara, mersesem iar o bucată de drum pe jos, ca să mai meditez un pic, ca să îmi obosesc sandalele şi să pot dormi în seara asta. N-am mers prea mult penru că sandalele mele chiar au obosit şi mi se cam desprindea talpa (după ce m-am împiedicat graţios de nişte pietroaie pe Magheru!) Am luat metroul de la Universitate şi am schimbat la Unirii, cu ideea cretină că pe aici trece toată lumea şi poate poate găsesc pe cineva interesant.
Eram cu Kindle-ul în mână, prieten fidel şi constant. Citesc Rushdie.
La Unirii, găsesc loc în metrou. Un avantaj al orei ăştia târzii e şi faptul că poţi să te bucuri de spaţiu la metrou şi pe stradă, că oamenii care circulă la ora asta nu se mai împing şi nu se mai grăbesc. Sunt altă specie decât cei de 8 dimineaţa sau 6 seara. Sunt oameni ca mine pentru care seara de-abia începe sau care au întârziat deja şi nu mai au de ce să se grăbească.

El a urcat tot la Unirii, cred, deşi e posibil să fi urcat la Timpuri Noi, pentru că eu una eram prinsă în cititul meu şi n-am observat decât târziu că era acolo. Pe aceeaşi banchetă cu mine, la câteva scaune distanţă, stătea tipul ăsta deşirat, într-un tricou verde, dacă îmi amintesc bine, şi ţinea o carte veche în mână, cu coperţi tari cartonate. Asta mi-a atras privirea, de fapt. Mi-a mirosit a carte cu pagini galbene şi am înghiţit în sec, ca un rechin care miroase sânge proaspăt. Am început să mă holbez discret pe sub ochelari să încerc să mă prind ce carte e. Am o fascinaţie deosebită pentru oamenii care citesc la metrou dar mereu mă strădui să aflu ce anume citesc ca să nu mă trezesc că am irosit admiraţie pe cineva care citeşte Sandra Brown sau Twilight (!).

Ceva similar, dar a lui arăta mult mai vintage şi părea mai citită
Detalii despre cum se fabrică, aici

Ei bine, nu am reuşit să aflu ce carte era pentru că de fapt, cartea îngălbenită cu coperţi cartonate era copertă  de Kindle!
Era într-adevăr o carte veche cu paginile lipite între ele iar în jumătate de carte săpase un culcuş pentru kindle. Mi-am amintit vag că mai văzusem ideea pe undeva  dar mi s-a părut totuşi o declaraţie de Kindle-love.
M-a emoţionat aşa cum pe alţii îi înmoaie să vadă mame cu copii sau bătrânele cu pisici.
Iubire pură şi necondiţionată pentru citit.

Când am coborât am trecut pe lângă el şi i-am spus că e o idee ingenioasă. Mai mult n-am fost în stare. A zâmbit şi a zis că e eficient şi ieftin, dar că deja şi l-a crăpat pe undeva.
"Da, zic, înţeleg, eu îl car într-un caiet în geantă... Şi mie mi l-a zgâriat pisica!  Spor la citit!"

Mi-a mulţumit şi eu am ieşit din metrou zâmbind.

Pe de altă parte, după cum discutam de curând cu nişte prieteni, ar trebui să îmi fac nişte stickere cu MULŢUMESC! pentru toţi oamenii ăştia frumoşi pe care îi găsesc în drumurile mele.
Stickere cu Îţi mulţumesc că citeşti o carte bună! sau Îţi mulţumesc că eşti tânăr! Îţi mulţumesc că iubeşti! Îţi mulţumesc că eşti verde! etc.

Must love cats

Ea: inalta, roscata, cocotata pe sandale verzi cu toc si multe funde infasurate alandala pe gleznele osoase, fusta scurta strech, dar 'corporate', decolteu obligatoriu, mapa pretentioasa din care ies hartii razvratite. Tinuta usor incorecta, de iapa pe papainoage, dar trecem cu vederea, e foarte cald si trebuie sa se miste incet si atent ca sa nu transpire.
El: Domn respectabil la vreo cinzeci si un pic, pantaloni gri de stofa, camasa de vara, alba si scumpa, un pic de burtica si ceva chelie, dar nimic indecent.
Tema discutiei: Inchirierea/vanzarea unui fost restaurant, intr-o casuta eleganta pe langa Moxa.
Ea: Bineinteles, are toate facilitatile necesare. A, si foarte important: curtea din spate e complet acoperita, fiindca a fost spatiu de depozitare...
El: Cum adica, acoperita!
Ea: Adica nu intra nimic acolo, are gardul foarte inalt de ciment, si e acoperita cu plasa...
El (socat): Cu plasa?!
Ea: Pai, da, asa, cu ochiuri mari, ca un gard...
El: Cat de mari? Adica, o pisica poate sa treaca prin curte?
Ea: O pisica?! Pai, da... O pisica sigur incape sa treaca, dar-
El: E bine atunci! Daca pot trece pisicile prin curte, e ok!

Just because it made me happy

... fara nici o intentie de lauda, iata ce am facut eu sambata dimineata si m-a facut fericita.
Era 7 dimineata si rontaiam micul dejun la KFC in Gara de Nord, in asteptarea trenului spre casa. Nu mai fusesem acasa de doua luni si aveam mixed feelings despre calatorie.
Nu prea era lume in KFC la ora aia, o tanti cu un sandvis si un cuplu mediocru, lipsit de farmec. Cand ma uit drept in fata, la cateva mese distanta, am vazut un tip cam de varsta mea, stand singur la o masa cu capul in maini. Nu avea nimic pe masa, nici suc, nici mancare. Statea singur si parea extrem de trist sau extrem de obosit. Isi verifica telefonul din cand in cand si parea si mai intors pe dos de cate ori facea asta.
Acum, fir-ar mama ei de viata, nici nu mai stii ce sa crezi cand vezi un om singur, o fi suparat, o fi bolnav, o fi homeless si drogat, o fi beat... Numai ca mi-a intrat in cap o idee fixa ca i-ar face bine o cafea.
Dar cum sa ma duc pur si simplu sa ii ofer o cafea? Daca nu e in toate mintile? Daca e un obsedat si nu mai scap de el? Daca crede ca ii dau de pomana?
In fine, mai rod eu un cartof doi si pana la urma, ma hotarasc, ma duc, cumpar o cafea si ma intorc la el. Intre timp, baiatul isi trantise capul pe masa.
I-am zis : "Neata!" si i-am lasat cafeaua pe masa.
A ridicat capul si a zambit. A inteles repede despre ce e vorba si mi-a multumit. I-am dat un thumbs up si m-am intors la masa.
Am vazut ca a inceput sa bea cafeaua si am fost multumita si m-am bucurat ca s-a bucurat si ca a primit gestul asa cum l-am intentionat eu: random act of kindness from a stranger, no strings attached.
Cand am plecat, m-a prins din urma si mi-a tinut usa la iesire. Mi-a zis : "Sarumana pentru cafea" si eu l-am intrebat daca e ok. "Da, sunt doar foarte foarte obosit."
Si am plecat in directii opuse.
Asta e tot.

I really didn't mean to trap you

I really didn't mean to trap you... Doing my best to heal myself. He is a bird, he is a bird, he is a bird...

THANK YOU!

Azi ai schimbat lumea. Stiu ca stii asta deja, ca doar cu asta te ocupi zilnic, dar ai mai atins ceva undeva and things will never be the same again. Nu te speria, you're safe, nu ti se va intampla nimic curand. N-am sa te astept dupa colt cu un buchet mare de flori si n-am sa te fac de ras in fata prietenilor. Iti multumesc doar acum aici si ca sa fie bine, fii in continuare bland, zi-mi TU, si nu ma mangaia in raspar.