Taxi Stories - Black cat, bad luck?

Desigur ca nu voi incepe aici sa turui ce cred eu despre superstitia asta. In conditiile in care Musette e pisica sef la mine acasa, nici nu cred ca e loc de vreun comentariu. O poveste cu taxiuri deci, fiindca asta promite titlul.
Azi alergam intre meditatii. Sfanta Vacanta, ce s-a ales de tine? Agat un taxi din strada sa strabat Bucurestiul de la est la nord.
Cald rau in masina. Las alizeul sa ma vanture. Cu maxim tupeu, sfidez `curentul` si las toate fereastrele deschise. Nu vorbesc cu soferul. Pare ursuz si mofluz si nu am chef de teorii. Un urias transpirat care pufaie intr-una, de caldura si pentru ca pare nu i convine nimic pe planeta. Dar pare ca stie ce are de facut deci ma apuc sa citesc. Dau gata cateva pagini bune cand, pe Stefan cel Mare, ma intreaba:
- Pe Barbu Vacarescu sau pe Dorobanti?
Discutam scurt, raspund in doi peri fiindca nu am chef sa iau decizii si oricum e la fel de aglomerat/liber peste tot. Decidem Barbu Vacarescu. Bag capul inapoi in carte pentru doua secunde, cand aud ceva. Cel mai nasol lucru pe care puteam sa il aud si ultimul de care aveam nevoie: MIAAAAUUUUUUU MIAUUUUUUUUUUU MIAUUUUUU!!!
Scot capul pe geam alarmata. Nici urma de pisic. Niste gunoaie in saci pe trotoar. Mi se deruleaza in cap povesti mult prea familiare cu pisici in pungi ... Soferul se panicheaza si el. Nu stiu daca pentru pisic sau pentru mine care iesisem jumate pe geam afara. Pe urma rasulfa usurat.
- E Petshop, doamna!
Intr-adevar, eram opriti la semafor, fix in fata unui cabinet veterinar cu usa deschisa si clienti inauntru. Nu eram convinsa ca de acolo miaune, dar cel putin daca miaune acolo, o sa il auda cine trebuie. Vruum, se face verde, plecam.
Dreapta pe Barbu Vacarescu si ne oprim din nou la semafor, la intersectie cu Lacul Tei. Moment in care, soc si groaza, se aude iar : MIAAAUUUU MIAUUUU MIAUUUUU !!
Acelasi MIAU. Sunt sigura de asta fiindca, dupa atatea pisici, macar atata sunt in stare sa fac, sa recunosc voci diferite de MIAUUU! Ma fac verde, soferul albastru. Imagini cu pisici prinse pe sub masini, mutilate, chinuite... Si acelasi gand la amandoi: DE LA NOI SE AUDE!!! TRAGETI PE DREAPTA ACUM!!! Mai ales ca in stanga noastra la semafor un barbos dintr-o alta masina  se uita socat tot catre noi.
Taximetristul parcheaza tremurand, acum ne inchipuim amandoi ca o sa cada animalul si il facem praf imediat. Oprim, iesim din masina, luam masina la puricat. Eu pe o parte, el pe o parte... Barbosul de la stop a parcat si el si asteapta sa ajute daca poate. Nu se mai aude nimic, ceea ce e si mai grav. Dupa cateva clipe de scenarii care mai de care mai sumbre, ne ajunge din urma un pieton:
- Nu era la dumneavoastra. A fost pe toba la boul ala de a facut dreapta si a cazut in mijlocul strazii. Un pisic negru. A traversat strada.
- Cine, boul?! intrebam in cor eu, taximetristul si barbosul.
- Nu, pisicul. Uitati-l colo.
Intr-adevar pe partea cealalta a intersectiei, o mogaldeata neagra. (Mort, lovit, toate povestile horor in cap...) Ridica capul, se uita bine si ... o iese inapoi in sosea.
- Aaaaoleuu! urlu eu.
- Dobitocule! urla soferul.
- Ce?! La cine strigati? intreaba barbosul, care cred ca era high ca nu pricepea nimic.
Un cersetor, dintre cei care se plimba printre masini la semafoare, iese in strada in trafic, ia animalul de spinare, il pune inapoi pe trotoar. Opresc masini la stop, isi reia activitatea de cersit. Pisicul iese iar in strada, cersetorul isi paraseste postul, aduna iar animalul dintre masini. ll aduce iar pe trotoar.
Pe partea cealalta a strazii, eu, taximetristul, barbosul si pietonul, ca la teatru. Prea departe sa facem ceva, aruncam onomatopee si exclamatii dezarticulate :
- Asa! (eu)Ce bine!(taximetristul) Nuuuu!! (eu)Pff!(pietonul) Fir-ar al dracu! (taximetristul)Asa! (pietonul)A, sa-mi bag...!(eu, spre rusinea mea) Ce se intampla? Unde va uitati? (barbosul, desigur!)
Si intr-un final...
Pleaca masinile de la stop. Cersetorul se intoarce pe trotoar, ia pisicul la subtioara si pleaca de la `job`. A fost adoptat.

Eu ajung la copii, vorbind cu taximetristul despre animale, protejarea planetei, Delta Vacaresti si alte locuri unde viata gaseste solutii.

Si daca nu cumva pietonul si-a facut pomana sa il trimita acasa, barbosul e tot acolo, intrebandu-se de ce miaunea taxiul.

Arheologie de suflet - 15-08-2006

Am scris ceva fix acum 9 ani, tot despre trăit în două lumi deodată, acasă şi la Bucureşti, şi uite cum se învârte roata, rota rota rotarotarotarot tarot tarot....

La întoarcere

Şi merg pe drum
şi scuip tutun
şi urlu iar ca un nebun:
- Nu m-au bătut,
nu m-au avut,
ei nici măcar nu m-au văzut!
Ce fericire!
M-am îngrăşat când toţi credeau
că eu numai fumez şi beau;
în şoldul meu
se germinează Dumnezeu.
Ce strălucire!
Şi-am să mă duc din nou la toamnă
şi-o să le scriu că sunt o doamnă
şi mănânc numai caviar.
Şi-o să înghit iar praf cu pâine
şi am să beau apă cu clor
dar le voi scrie că mi-e bine
şi mai ales
că îmi e dor. 

Ochi albaştri

Prea cald în casă, prea multă mobilă, prea multe hârtii, o pisică miaună şi nu pot dormi. Îmi iau Kindle-ul şi ies în parc. Stau o oră pe o bancă, aproape de casă. Mă simt vinovată că nu mă mişc. Plec. Fac aproape o tură de parc citind în continuare. Când mai am aproape un sfert de drum să ajung înapoi acasă, îmi dau seama că nu sunt încă pregătită să intru. Mă opresc pe altă bancă şi mai citesc aici o oră şi ceva. Vreau să aprind o ţigare dar mi-am uitat bricheta. Sper să treacă cineva cu o ţigare aprinsă, să cer un foc. Trec mai mulţi fumători, dar nu îndrăznesc să fac gestul de a mă ridica să cer. Nu de ruşine, dar mi se pare că interacţiunea cu alţi oameni, norma de a spune "nu vă supăraţi" şi "muţumesc" cere prea mult efort. Şi chiar acum nu sunt pregătită să ies din mine. Aşa că stau acolo cu Kindle-u în mână, citesc şi trag cu ochiul la câte feluri nenaturale au oamenii de a se ţine de mână.

Vine şi se opreşte în faţa mea şi, cu capul puţin aplecat spre dreapta, cu un zâmbet discret, întreabă:
- Aceea este o tabletă?
- Nu, este doar pentru citit.
- Cum adică? Ce înregistrezi pe ea?
- Doar cărţi.
- Cum adică? De unde le iei ?
- Cărţile sunt transformate pentru a fi citite pe calculator şi eu le mut aici cu un cablu. Şi citesc.
- Am şi eu o tabletă, dar nu mai porneşte.
- Nu mă pricep, îmi pare rău.
- Haideţi să vă spun o poveste.

Se aşează lângă mine. Are cea mai senină faţă pe care am văzut-o în ultima vreme. Nicio urmă de meschin, de maliţios, de fals. Şi nişte ochi uriaşi albaştri de la care nu-mi pot lua privirea.

- Spune-mi o poezie, îmi cere.
- Îmi pare rău, nu ştiu poezii pe dinafară.

Îmi recită o poezie despre îndrăgostiţi care se întâlnesc pe un mal şi nu au decât o clipă să-şi spună totul înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Am închis Kindle-ul şi încremenesc cu un zâmbet larg şi fără cuvinte.

- Am citit multe poezii şi le ţineam minte pe toate. Acum nu aş mai putea învăţa niciuna. Acum uit.

Pe lângă noi, trece ţopăind o fetiţă de vreo 3 ani, într-o fustiţă roşie cu buline albe şi o ie mărunţică. Ne fură privirile şi inimile.

- Aveţi copii? mă întreabă după ce trece zâna.
- Nu.
- Sunteţi căsătorită?
- Nu.

Aştept replicile cu "dar ce aşteptaţi?" sau "lăsaţi, că mai aveţi timp". În schimb, îmi zâmbeşte iar şi spune, uitându-se undeva departe, dincolo de lac.

- Mai bine.
- Dar lucrez cu copii, mă grăbesc să îi spun. Sunt profesoară.
- Da? Ce predaţi?
- Limba engleză.
- Limba engleză... Ce frumos! Eu am făcut Liceul Industrial. Am învăţat germană şi cu asta m-am descurcat. Am fost în Germania, am fost peste tot. Am construit uzine şi combinate. Sunt inginer. Am plâns când au venit Roman şi Iliescu şi le-au distrus pe toate.

Mi-e frică de politică. Nu vreau să rupă vraja cu politica. Din fericire, oftează şi se opreşte. Se întoarce iar la mine, cu ochii aceia neverosimil de albaştri şi toată faţa, albă şi luminoasă, îi zâmbeşte.

- Spune-mi o poezie.
- Îmi pare rău, repet. Nu ştiu poezii.

Zâmbeşte. Asta face mereu şi nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc şi eu. Are o prezenţă atât de frumoasă încât este singura reacţie posibilă.

- Acum ceva vreme m-am trezit că nu pot merge. Mă durea totul. Ştiţi ce am făcut? Am aruncat pantofii ăia frumoşi de stradă şi mi-am luat astea. Acum merg iar.

Îmi arată sandalele lui împletite. Poartă o cămaşă şi pantaloni de trening. Are o batistă într-un buzunar.

- Obişnuiam să-mi fac plimbarea în jurul ambelor lacuri, dar acum merg doar aşa, un pic până la mine.
- Este important să faceţi mişcare.
- Câţi ani credeţi că am?
- Nu ştiu. 70 ?
- 92.
- Multă sănătate!

Mai zâmbeşte un pic.
- Ştiţi, îmi spune, mi-a făcut mare plăcere, dar acum trebuie să mă mişc. Dacă nu mă mişc amorţesc de tot.

Se ridică să plece. O să-şi ia sandalele şi batista, o să-şi ia chipul ăsta luminos şi ochii ăştia incredibili de albaştri, cu genele lor rare, lungi şi albe, o să-şi ia povestea şi nu am să-l mai văd poate niciodată.

- Vă mulţumesc că v-aţi oprit lângă mine, îi spun.
- Cum era să nu mă opresc? zâmbeşte şi mă ia de mână. Ispita era prea mare.

Mă strânge de mână o clipă, zâmbeşte ştrengăreşte şi pleacă să-şi termine plimbarea. Dacă stă mai mult, amorţeşte de tot.

Ce se întâmplă de fapt când nu spunem ce am vrea să spunem?

PREMISĂ: Filosofam azi despre cineva (ca să nu recunosc că bârfeam de-a dreptul) ale cărui intenţii sunt mereu un mister pentru că nu sunt mai niciodată exprimate cu subiect şi predicat. Şi ziceam că eu îmi închipui că la dânsul în cap e mereu mare gălăgie cu toate lucrurile pe care le ştie, le simte, le vrea, numai că nu se îndură adesea să le "scuipe" către lume.

- Deci, care are ceva de zis? Nimeni? Care vrea să înceapă?

- Eşti nebun, jupâne Bilbo? Nu e niciun pitic aici!

TEORIE: Văd tot felul de ilustraţii simpatice pentru "condiţia" lui, cu cele o mie şi una de dihănii care trebuie că-i stau mereu pe vârful limbii dar când deschide gura, toate dau bir cu fugiţii înapoi în cap. Toţi piticuţii de pe creieri cu târnăcoapele pe umăr, busculându-se în spatele buzelor Hai Ho! Hai Ho! gata de mineriadă, dar când se pregăteşte să zică ce-şi doreşte, ce doare, ce frumos e azi afară, ăştia se împiedică în picioare care să se ascundă mai repede, să nu cumva să scape vreunul în lume...

STUDIU DE CAZ 1

 Aseară am purtat o conversaţie destul de interesantă cu un tânăr domn necunoscut. Acesta, deşi părea sincer impresionat şi interesat de continuarea poveştii, nu a cutezat să mă întrebe nici cum mă cheamă nici să-mi ceară vreun număr de telefon. După câteva la revedere, sănătate, spor, succes, seară bună, bună seara, pa, merci, mulţumesc, o zi frumoasă (pe asta ultima am zis-o eu, deşi era 8 seara şi beznă) am plecat pe drumurile noastre cu convingerea că nu ne vom mai întâlni niciodată. Şi stăteam şi contemplam şi chicoteam că de ce nu o fi zis omul nimic că doar era clar că ar fi vrut să continuăm discuţia. 

STUDIU DE CAZ 2

Ieri pe la prânz ies de la metrou. 

La câteva trepte în faţa mea, un alt tânăr domn, elegant, înalt, urca cu demnitate scările grăbindu-se către ceea ce am dedus eu că ar fi o întâlnire de afaceri sau un interviu, oricum ceva serios şi oficial.

 Şi observ că frumosul străin stătuse probabil pe un scaun prăfuit sau aşa ceva pentru că avea o pată de praf deloc nobilă fix pe rotunjimile posterioare. Nu întrebaţi cum am văzut fix asta. Şi mă gândesc pe loc că ar trebui să-i zic, să-l previn să nu meargă la interviu cu praf pe fund. 

Încep un proces de conştiinţă: Să-i zic, că se face de râs, nu-i zic, că poate se supără, să-i zic pentru că e frumos îmbrăcat, sigur nu ar vrea să umble murdar, nu-i zic că poate îl jenează, să-i zic ca să nu creadă ăia la interviu că e neglijent, nu-i zic că o să creadă că m-am uitat la fundul lui. Ceea ce am şi făcut de altfel. 

Tot calculând şi judecând şi după cum îmi tot dădea cu virgulă, mergeam în spatele lui la o distanţă deloc confortabilă de mai puţin de un metru şi luam în picioare toate dalele din pavaj, toate gropile, toate bordurile, că doar nu mă uitam pe unde merg, aveam alt focus. Până când şutez cu toată forţa un bolovan, îmi nenorocesc echilibrul, dau artistic din mâini, imitând un struţ care se încăpăţânează să creadă că poate zbura, scap un Futui! cu sonorul la maxim. 

Această interjecţie atrage atenţia Adonisului cu praf pe fund pe care îl vânam care se întoarce să afle ce s-a întâmplat. Nu zice nimic, Eu, redresată spectaculos, evitând onoarea de a mă prosterna la picioarele zeului, mă fac că plouă şi îl depăşesc repede să nu cumva să mă vadă bine la faţă. Bineînţeles că nu i-am mai comunicat nimic despre situaţia sa delicată. 

S. îmi zice râzând cu clăbuci în ceaşca de espresso:

- Păi şi nu i-ai mai zis nimic? L-ai lăsat să plece aşa? Proastă eşti şi tu! 

CONCLUZIE: Apăi proastă sunt, cu toţii suntem uneori. Mai ales când avem foarte multe de spus şi piticii de pe creier, în loc să năvălească afară în batalioane colorate de idei şi fapte bune, stau pe ciuci vinovaţi. Stăteam acum şi mă gândeam că aseară puteam să-l întreb eu pe ăla cum îl cheamă dacă chiar voiam, cine naiba m-a ţinut?

Dar, după cum tot S. zicea odată când m-a prins privind în gol fiindcă aveam prea multe de spus şi nu ieşea nimic. 

- Ce s-a întâmplat, au făcut piticii caca în pantaloni? De-aia nu mai zice niciunul nimic? 

Standarde duble

311, Titan, de dimineaţă. Autobuzul închide uşile şi pleacă din staţie. Un domn serios pe la vreo 50 de ani aleargă în urma lui. După un metru, autobuzul frânează, deschide uşile, domnul urcă. Strigă la şofer din mijlocul maşinii pline cu bărbaţi, femei şi copii: „Mă f-- pe mă-ta, bă! Mureai dacă aşteptai un pic??" Lumea: „Aşa e, Domnule, România ce să-i faci... Cară cartofi, nu oameni! Numai nesimţiţi. Şi primarul nu face nimic bla bla ..."

226, Rahova, după amiaza. Un puşti în trening sare în maşină,scuipă ultima coajă de sămânţă afară prin uşa deschisă şi strigă la un amic care aleargă spre acelaşi autobuz: „Hai bă, pârnaie, că se grăbeşte lumea!". Pârnaie sare şi el în maşină gâfâind, tot în trening, şi după ce se închid uşile strigă la şofer:„ Merci!". Celălalt îi zice :„Hai mă că nu te bagă în seamă, n-aude ăla.". „N-o auzi, băi, dar aşa se zice ". Lumea :„Pff, mai uşor cu gălăgia, venim de la  muncă suntem obosiţi! Golanii.."

Nu chiar un Kalaşnikov, dar ceva să-i omor pe toţi

Mă întorceam din Auchan Titan cu unul din microbuzele alea gratuite puse la dispoziţie de supermarket. Multă lume, înghesuială, Bucureşti, România. Ajung pe la mijlocul microbuzului în picioare, să fac loc pentru mai multă lume. Vreo două femei în vârstă, 65+, se străduie să încapă în cutia aia de conservă. În dreptul meu, pe scaune, doi puşti de vreo 16-17 ani. Restul, lume multă pestriţă.
Tanti 1 către Tanti 2 - Da' de ce te-ai urcat cu căruciorul ăla să nu mai încapă nimeni? Trebuia să rămâi la urmă, să urci ultima.
Tanti 2 - Cobor la capăt, nu era să încurc pe toată lumea la coborâre.
Puştiul 1 - IIIUUUUU!!! (imită tonul şi vocea pe care au vorbit femeile) Proasto, ce te-ai băgat în faţă? Hă hă! Să iau dă păr astea, ej nebun?! AAOLLLLEUUUU ce mă doare spatele!!! Nu te uita la mine, fă, că nu-ţi dau locul!
Lumea râde.
Tanti 1 către un domn care stă în uşă: Eu o să cobor la Barajul Dunării.Oi putea?
Domnul: Vă facem loc doamnă.
Puştiul 1: Ce zice bă? Barajul Dunării? Egzistă aşa ceva? Acolo o fi spitalul de balamuc? Că e cu nervii baba?
Lumea râde. Mă uit la el destul de urât.
Puştiul 2: Taci bă, că te face lumea cu ou şi cu oţet.
Puştiul 1: Cu ou şi smântână! De la mă-sa de-acasă. Ou şi smântână! Hă hă!
Râde convins că e genial. Lumea râde.
Barajul Dunării. Tanti 1 coboară.
Puştiul 1: Ia uite-o cum se duce? Repede, ca pinguinu!
Lumea râde.
Puştiul 2: Ce-ai mă cu baba? E şi ea bătrână.
Puştiul 1: Dă-le dracu, că nu le suport de babe. Că sunt operate, că să e dau locul, să moară dracului o dată, să nu mai umble pe străzi IUUUUUUU!!
Deja mă întrebam cum naiba o să transpun în scris onomatopeele pe care le scoate copilul ăsta. Nişte chiuituri şi răcnete deloc umane. Lumea râde. Puştiul 1 îl ia în braţe pe puştiul 2 ca să facă loc pentru o doamnă de vreo 35-40 de ani să stea jos. Tipa nu era cu nimic specială, dar râsese la chiuiturile lui. Era de gaşcă. Asculta muzică cu o singură cască în ureche.
Puştiul 1: Bă, cum să aude muzica de la femeia asta!!


Un domn tânăr care stă cu nevastă-sa pe scaun în spatele puştilor s-a hlizit până mai adineauri cu jumătate de microbuz. La replica cu "să moară toate" se întoarce un pic contrariat către nevastă-sa şi o întreabă pe-aia:
El - Tu de ce râzi mă?
Ea - A, nu râdeam de femeie. Râdeam de băiatul ăsta.

---

Pentru băieţii din microbuz şi pentru cei care le-au validat comportamentul râzând în loc să le închidă gura prompt, eu nu vă pot dori răul. Din contră, nu vă pot dori decât să ajungeţi şi voi la vârsta aia frumoasă de 70-80+ şi atunci, să fiţi suficient de sănătoşi şi cu mintea destul de întreagă încât să vă puteţi deplasa repede ca vântul, să mergeţi drept, să nu faceţi reumatism şi osteoporoză, să nu vă obosească mintea şi corpul, să rămâneţi frumoşi şi puternici cum aţi fost azi, să nu vă încerce nicio slăbiciune care să poată fi ridiculizată de o puţă imberbă la oră de vârf într-o mare de oameni incapabili să vă apere.

Şchiop şi balcanic

O ştiţi pe-aia cu „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei” ?

Eu zic aşa, stai acolo liniştit, că s-au împărţit singuri. Şi e trist.

Îmi vine să plâng de frustrare pentru alegerile astea. Nu pentru rezultatul care a ieşit, nu pentru rezultatul care era cât pe ce să iasă. Ci pentru că mi-e foarte clar de data asta că suntem atât de spălaţi pe creier cu toţii încât chiar că nu mai vedem realitatea. Şi realitatea e că de vreo două luni încoace nu mai trăim normal, ci urâm cu pasiune. Pe cine? Ne place să credem că pe Ponta, dar de fapt, ne urâm unii pe alţii. Ne urâm vecinii, bunicii, rudele de la ţară, pe colegul de bancă dintr-a-ntâia, prietenii şi colaboratorii.  

Ca să ne lămurim cu politica, oricine ar fi preşedinte de azi încolo, parlamentul e tot ăla. Şi chiar dacă guvernul Ponta se radiază mâine, o majoritate parlamentară care să-şi poată asuma guvernarea va trebui să includă acelaşi PSD sau o versiune zombificată a fostei glorioase alianţe DA, incluzând de data asta un PDL scindat şi un PNL scindat, sau poate şi cu PMP-ul ăla, colac de salvare providenţial de la marinarul nostru preferat, acum rămas fără vapor. Deci până la urmă, în ce fel şi chip s-ar combina, rămâne cum am stabilit. Tot ăia sunt. Şi tare mi-e teamă că Johannis, dragul de el, că simpatic îmi e, nu-i decât de faţadă. Pe mine nu m-a convins de nimic. Consolarea mea e că cel puţin în contexte oficiale internaţionale, Johannis ştie să poarte un costum cu cravată mai bine decât Ponta şi Băsescu la un loc. Rămâne de văzut dacă poate să-i şi privească în ochi pe Merkel sau pe Obama, dacă s-o vedea cu ei. 

Nu cred că Ponta e Vadim Tudor ca să votez de frică împotriva lui, dar nici nu i-aş da ţara pe mână. Nu cred că Johannis e destul de vertical ca să poată schimba ceva. Nu cred că preşedintele are sau ar trebui să aibă atâta putere pe plan intern ca să poată produce schimbările promise. Şi până când nu voi putea alege de drag, nu voi alege. Dar asta e ceea ce cred eu, părerea mea, formată pe baza informaţiilor la care am acces şi pe care le interpretez în limita capacităţii mele de înţelegere şi filtrate de viziunile mele personale. Voi aţi crezut altceva şi pot respecta asta. Pentru că şi voi aveţi argumentele voastre. Refuz să dezbat, pentru că în politică nu există adevăruri absolute, pentru că nimeni nu are dreptate.

Frustarea mai mare e pentru toţi oamenii simpatici, ca să nu zic naivi, care mi-au invadat facebookul în ultima vreme încercând să mă convingă că dacă mă pune gaia să nu votez cum vor ei, o să devin paria peste noapte. Şi de ce, la o adică? Faptul că mă străduiesc zilnic să fiu o persoană bună, că nu fac rău nimănui, că nu am încălcat niciodată legea, că îmi fac meseria cu drag şi bine, că încerc să schimb lumea din jurul meu, că mă străduiesc constant să fiu mai bună şi să fac mai mult bine, că le-am fost şi mi-au fost alături la bune şi rele, relaţii de amiciţie sau profesionale sănătoase, totul s-ar anihila dacă votez greşit? Adică tot ce am făcut vreodată bun în viaţă ar fi anulat de exprimarea unei opţiuni politice? Şi mai mult, mă credeţi atât de cretină încât să nu am dreptul să gândesc diferit faţă de voi? Este oare normal să desconsideraţi jumătate de ţară pentru că alege altceva? Nu-i vorba de o mână de oameni, e vorba de jumătate de ţară care crede altceva. Asta e politica, jumătate de ţară alege pentru cealaltă jumătate. Cât de infatuat să fii să crezi că eşti fix în jumătatea care deţine adevărul absolut ? Da, ştiu, nu e nevoie să îmi citaţi statistica, cum că în jumătatea voastră sunt numai oameni deştepţi şi tineri iar dincolo colcăie de cretini cu studii medii şi pensionari. Sau cel puţin asta e statistica la care ne place să ne uităm pentru că validează scopul şi validează şi insulta. 

Şi până la urmă, presupunând că dincolo se află preponderent oameni cu studii medii, ţărani şi pensionari, de ce să consider eu că ăia au mai puţin creier decât mine în buricul Bucureştiului, cu facultate şi venituri medii spre mari? De ce votul meu trebuie să fie, cum citeam la nuştiucine pe Facebook „împotriva bunicului tău beţiv din Teleorman”? Să susţii că părerea cuiva e nulă sau greşită by default şi nu trebuie respectată pentru că are studii medii, pentru că e bătrân, pentru că se bucură la o sticlă de ulei gratis, denotă multă infatuare şi încalcă câteva reguli de bună cuvinţă. 

Şi mai mult, felul în care vi se pare normal, vouă, oameni inteligenţi, intelectuali în mare parte, să validaţi o campanie vulgară, plină cu bancuri porcoase şi înjurături şi ameninţări mi se pare trist. Fără să te gândeşti măcar o clipă că dobitocul pe care îl jigneşti e o persoană. O persoană publică, dar o persoană. Adică, dacă deodată atâta vă inflamaţi pentru politică, ca nişte hooligans microbişti, de ce nu faceţi politică? De ce nu sunteţi în partide? Asta ca să puteţi acţiona direct asupra sistemului, nu? De ce vă daţi mari şi tari cu neutralitatea, doar ca apoi să urlaţi că cine nu-i cu noi e împotriva noastră? Da, da, ştiu, voi sunteţi societatea civilă. Adică, pardon, noi suntem. Noi acţionăm din stradă. De pe Facebook. Da, ştiu, i-aţi promis lui Johannis că tot aşa o să ieşiţi în stradă şi dacă nu face ce a promis. Vom trăi şi vom vedea. 

Nu cred că e normal ca oamenii să emită ultimatumuri vis-a-vis de opţiunile politice ale altcuiva. Nu cred că e normal să spui că nu vei mai citi un scriitor sau nu vei mai asculta un artist pentru că a susţinut pe cine nu vrei tu. Da, e adevărat şi pe mine mă scârbeşte ideea că unul ca Tudor Gheorghe iese pe afiş să ne spună că votează cu Ponta, dar pe de altă parte nici Marius Chivu nu mi-a fost mai drag când s-a luat de mână cu Macovei. Nu de-alta, dar mi se pare naiv să iei un politician de mână, oricare ar fi el, şi să-l validezi. Asta înseamnă că nu o să mai ascult Tudor Gheorghe? Indiferent de valoarea lui ca artist, că părerile sunt împărţite, muzica lui e lipită iremediabil la mine în cap de nişte momente foarte frumoase din trecut. O să-mi reneg amintirile frumoase pentru că a votat cu Ponta? Sau că o să-mi şterg din cap toate discuţiie  faine pe care le-am avut cu Marius? Nu voi mai folosi niciodată lucrurile pe care le-am învăţat de la el sau nu voi mai citi cărţile pe care mi le-a recomandat? Nu, pentru că munca lor e una, iar opţiunile politice sunt ceva personal. Aproape ca religia. 

De ce nu mă poate convinge nimeni cu argumente că un partid e mai bun decât altul în România ? Pentru că niciunul nu mai are sau nu mai urmăreşte o doctrină. Altfel nu ar fi fost posibil să ai alianţe formate din PSD de stânga şi PD sau PNL de dreapta. Ai partide socialiste care iau măsuri capitaliste, partide liberale care se ocupă de programe sociale pentru că nu au încotro. România e destrămată, bate vântul prin crăpături, trebuie peticită din două capete o dată. Asta e. De-aia e nevoie şi din păcate de-aia funcţionează mita cu ulei şi făină. Pentru că e nevoie de ea. Pentru că din asta trăiesc unii. Şi pe ăia care se bucură la o conservă de carne, îi doare în cur de acciza ta la benzină şi de impactul exploatării gazelor de şist asupra mediului. Pe bune. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât aparatul, caracatiţa are atâtea picioare, în fiecare sătuc unde primarul e rege. Şi primarul vrea să fie validat de prefect. Şi prefectul vrea să fie validat de partid. Şi am rămas de unde am plecat. În Caragiale. Nu vă amăgiţi nicio clipă că asta e doar povestea PSD-ului. E povestea tuturor, că toţi au plecat din aceeaşi zoaie. Nu vă amăgiţi că liberalii sunt liberali sau că democraţii sunt democraţi. Nici măcar socialiştii nu-s socialişti, că dacă erau cu adevărat socialişti, mie mi-ar fi plăcut de ei. Uite, c-am zis-o. Socialistă sunt. Stângistă împuţită. Atenţie, socialistă, nu comunistă. Big difference. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât milioane de oameni nu au acces la educaţie şi la condiţii decente de trai. Educaţie ca să poată vedea mai departe de propria persoană şi mai departe de ziua de mâine şi suficientă mâncare şi căldură ca să-i stea mintea la educaţie. Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât oamenii trăiesc de pe o zi pe alta; ei nu au să vadă The Big Picture.

Sunt zile ca astea în care îmi vine să-mi iau câmpii, să mă mut într-un sat dintr-ăla uitat de lume şi să fac pe profesoara acolo. Într-un sat dintr-ăla unde nu ajung copiii la şcoală iarna. Sau într-un ghetou unde nu e şcoală, unde copiii nici nu există de fapt. Să ajut direct. Să pun mâna, osul la treabă, nu să trăiesc din banii unor copii care de bine de rău, au de unde plăti meditaţiile, care da, au nevoie de mine şi mă iubesc, dar dacă de mâine nu mai vin la ei, sunt o mie de alte profesoare care să-mi ia locul. Pentru că eu am impresia că singurul mod valid în care pot schimba ceva la ţara mea sau la lumea asta este de jos în sus. De la oameni. De la fiecare om în parte. Să ajut nişte copii să crească ştiind că pot face orice vor ei, să-i ajut să crească cu încredere în sine şi cu capul sus. Asta sunt eu, adepta schimbărilor mărunte dar de durată. Pentru că sunt atâtea locuri în care politica nu contează, pentru că politica nu ajunge. 

Dar până una alta, tot avem România împărţită în două din cauza ambiguităţilor ăstora de doctrină, din cauza faptului că la nivel de oraş mic sau sat, primarul chiar contează, din cauza faptului că ne-am obişnuit să ne opunem dar nu ştim să şi construim. Să oferim variante. Să avem o variantă bună de propus înainte de a striga „jos”.  

Da, e admirabil ceea ce vreţi să faceţi. Vorba lui Camus: „fiecare generaţie se crede menită să schimbe lumea” sau a lui Orwell „Fiecare generaţie se crede mai deşteaptă decât cea dinainte şi mai înţeleaptă decât următoarea”. Aşa şi noi, şi e normal să facem ceea ce ne stă în putinţă să schimbăm ceea ce nu ne convine. Dar cu ce costuri? Oare nu am putea face asta şi fără să împărţim ţara în proşti şi deştepţi? O ştiţi pe-aia cu Divide et Impera? Pe Divide l-aţi făcut şi nu de azi de ieri. Acum să vedem cine o să ne Impera pe toţi. Ca s-o zic frumos. 

Mi se pare sec şi frustrant să trebuiască să filtrez printre mesajele prietenilor mei de pe FB ca să scap de muie şi puli. Nu mi se pare normal să ne comportăm ca nişte animale. Nu mi se pare normal să uităm limitele decenţei pentru politică. Politica e trivială. Sunt aceeaşi oameni şi în PSD şi în PDL/PNL. Asta trebuie să ne lămurim, că sunt aceeaşi oameni. Că vă bucuraţi degeaba. Că sunteţi naivi. Că vă supăraţi ca văcarul pe sat şi că ameninţările cu „te şterg din listă dacă votezi Ponta” sunt ca aia cu „îmi iau jucăriile şi plec”.

Am încercat un sondaj astă seară, să văd cine mi-ar răspunde la provocare. Dacă zic că am votat Ponta, cine se ofuschează. Am fost ignorată în mare parte, poate pentru că am lansat întrebarea când era deja clar că nu mai iese Ponta. Poate dacă întrebam cu câteva ore mai devreme îmi încasam câteva organe peste faţă de nu mă vedeam. A, da, şi posibil chiar să fi pierdut câţiva prieteni din listă.  Şi când zic prieteni, chiar prieteni zic. De-ăia de la Close Friends. Aşa, după, râdem, glumim, bine c-am scăpat. Amuzant e că nu m-a luat nimeni în serios. Poate pentru că sunteţi ferm convinşi că doar proştii votează PSD şi eu poate totuşi nu-s proastă. Simpatic. Dezamăgitor. 

Mă gândeam că dacă ar ameninţa cineva sus şi tare că îşi şterge toţi etnicii maghiari din listă, toţi prietenii expaţi, toţi prietenii creştini sau musulmani sau atei, după caz, pentru că s-a hotărât peste noapte să-şi purifice karma, am sării toţi în sus să-i rupem capul cu discriminarea, cu rasismul şi xenofobia. Cu discriminarea pe criterii de convingeri politice nu ne încurcăm, nu? 

E trei dimineaţa şi îmi vine să plâng de frustrare pentru naivitatea tuturor celor care strigă că au „învins” sau că de mâine „schimbarea vine”. Sau că „democraţia s-a întors în România”. Păi unde plecase? În felul ei şchiop şi balcanic, tot democraţie fu şi până adineauri şi tot aşa o să fie şi de mâine încolo. Tot cu acest parlament pestriţ de social-democrat-liberali. Nu copii, rămâne cum am stabilit.  

Catastrofele dragute in parc

E luni, ora patru după-amiază şi tocmai mi s-a eliberat programul. În alte cuvinte, tocmai mi s-a anulat o lecţie. Mârâi un pic pentru banii pe care îi aşteptam dar pe urmă realizez că am şi mai mare nevoie de timpul câştigat pentru că am promis Episodul 1 astă seară şi eu încă mai am de colorat câteva planşe.
Este vorba despre o idee care mi-a venit săptămâna trecută şi pe care m-am grăbit s-o pun în practică până nu uit că doar mă ştiu. Eu şi procrastinarea suntem buni prieteni. Aşa că am deschis repede pagina cu Catastrofe Drăguţe şi m-am grăbit să anunţ cei 44 de fani ai paginii că ne pregătim de un serial. Aşa nu mai aveam cum scăpa. Că pe mine mă mai păcălesc, dar faţă de lume am tendinţa să-mi ţin cuvântul.

Mă duc pe insulă să stau sprjinită de salcie pe malul lacului. Nu-i cea mai elegantă parte din parc această insulă, e plină de copii care se bălăcesc în lac în chiloţi- da, da. ştiu şi ei că nu au voie - de familii la picnic, roşii ca racii cu burţile revărsate din costumele de baie neon cumpărate de la magazinul cu preţ unic.
Dar eu stau cu faţa la lac şi îi ignor. Aşa sunt eu blazată când am treabă de făcut. Şi mă apuc să colorez, că asta mi-a mai rămas de făcut.

După vreo jumătate de oră de colorat cu căştile în urechi (măsură de siguranţă şi confort anti-manea), realizez că am un spectator. Un băieţel de vreo 9-10 ani, bronzat tot, plin de pistrui, blond, stă pe vine şi se uită la desen cu nişte ochi albaştri uriaşi. Mă uit un pic cu coada ochiului la el şi analizez rapid situaţia. E în chiloţi ceea ce înseamnă că vine de la bălăceală. Voi fi sinceră şi voi recunoaşte că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după telefon şi camera foto de frică să nu rămân fără ele. Deşi mă flata interesul lui, sunt destul de păţită cu copilaşi dintr-ăştia şi deja îmi închipuiam că în spatele salciei de care eram sprijinită îl aştepta vreun tartor pregătit să înhaţe ce-mi sălta ăsta micu'. Mă puteţi judeca dacă vreţi, dar am promis să spun povestea asta pe de-a-ntregul. Şi oricum, în două secunde mi-am dat seama că Ciufuluci ignora cu desăvârşire toate bagajele mele, nu văzuse camera foto, nu-l interesa telefonul, nici măcar rucsacul aruncat neglijent un pic cam departe de mine. El rămăsese fixat pe desen. Urmărea creionul cu aceeaşi încordare cu care urmăresc pisicile mele câte o gâză care se mişcă lent pe perete.

Îmi dau căştile jos pregătită să interacţionez cu el. Mai stă un pic vrăjit şi până la urmă îndrăzneşte să vorbească:
- Astea matale le-ai desenat, bre?
- Da, eu le-am desenat. Uite!

Şi scot din mapa de plastic celelalte desene care alcătuiesc episodul. I se aprind ochii de surpriză şi ăsta e cel mai mare compliment pe care l-am primit până acum în cariera mea de ilustrator amator. De undeva de pe mal mai departe se aude :

- Cacaie, hai bă să sărim din salcie!
- Stai bă prostule, zice Cacaie (ăsta fiind fanul meu), că ia uite ce desenează tanti aici!

În câteva secunde apare şi Prostul. Tot în chiloţi, şi mai bronzat decât primul, dar un pic mai mare. Şi până să

reacţionez eu în vreun fel, m-am trezit că erau patru. Au făcut cerc în jurul meu pe iarbă şi se holbau la mine cum desenez. Nu mi-era clar ce voiau sau ce ar trebui să fac. Nu voiam să mă apuc de discursul ăla de învăţătoare :"Dar pe tine cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? De unde eşti? Ce sunt ai tăi? " deşi, sincer, muream de curiozitate să aflu ce-i cu ei. Mi-era clar că tocmai ieşiseră din lac cu toţii. Miroseau a apă cu alge şi a soare. Dar nu aveam habar cum să le vorbesc şi ce să le zic ca să nu fiu ca "doamna de la şcoală".

Până la urmă îmi pică fisa. Iau toate desenele care alcătuiau Episodul 1 şi le aranjez pe pătură în ordine. Exact ceea ce urma să fac acasă, în Photoshop. Uite mă, îmi spuneam, avanpremiera în parc! Şi le explic povestea. Vulpea asta cu cărţile se uită, aialaltă deschide uşa, buf! o trânteşte... Simplu, nu? Îi umflă râsul pe toţi.

- Hă hă a căzut în bot şi i se văd chiloţii!! râde unul lângă mine.

Succes! Acum încep să-i văd mai bine şi îi iau un pic la întrebări. Ciufuluciul care a venit prima dată, aka Cacaie, pe numele lui adevărat Niculae, e în clasa a patra, dar nu e stare să citească titlul benzii desenate. Ăsta care spera să vadă chiloţii vulpii, Narcis, are 11 ani jumate şi la toamnă merge în clasa întâi. Dănuţ are şi el vreo 11-12 ani dar nu comunică prea mult că e răguşit de tot. Edi, "prostul", e de fapt cel mai mare şi mai dezgheţat. E într-a cincea. Citeşte bine, din prima. Cu toţii sunt din comuna Pantelimon.

Mai stau ei ce mai stau şi până la urmă Cacaie îndrăzneşte să-mi ceară o foaie să coloreze şi el. Dar să-i
desenez eu ceva că el nu ştie. Mă execut. Din fericire, am la mine un caiet cu foi veline. Îmi cere o vulpe. Fac una asemănătoare cu protagoniştii mei din serial, dar fără haine.

- A mea e despuiată! Hă! Hă!

Se pune pe colorat cu concentrare. Edi îmi cere un leu. Animalul, nu banii. Dănuţ vrea un câine. Narcis se mulţumeşte tot cu o vulpe. Se face linişte. Colorează cu o concentrare de care nu cred că am văzut vreodată pe vremea când lucram la şcoală.

Mă ofer să întind pătura ca să stea şi ei pe ea deşi erau mulţumiţi să stea şi pe iarbă. Îşi trag hainele pe ei pentru că s-au uscat între timp dar şi din respect. Mă respectă fără să le cer asta. Fără să le fac vreo observaţie, fără să le impun nişte reguli. Se ceartă unul pe altul ca să nu împrăştie creioanele, să nu îndoaie hârtiile, să nu facă mizerie. Nu scot niciun cuvânt urât cât stau cu mine acolo, deşi sunt convinsă că de obicei vorbesc altfel. Discută între ei cum să-mi zică. Cacaie îmi zice "bre", dar este certat. Narcis zice "femeia asta" dar Edy, care merge la şcoală, îl corectează: "Doamna asta, bă prostule!". Încerc să-i conving să-mi zică pe nume, Daiana, dar nu le intră în cap pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva - oameni mari care nu fac fiţe.

Vine poliţia să-i amendeze pe cei care înoată în lac. Se panichează un pic, dar îi liniştesc repede: "Sunteţi pe mal, sunteţi uscaţi, sunteţi cu mine. Nu au de ce să se ia de voi." Îmi dau seama că mi i-am asumat. Că am zis "sunteţi cu mine"  de parcă eu i-am adus acolo. Dar ăsta e adevărul. Sunt cu mine. M-au cucerit ca pe o redută. Au venit. Au văzut. Au cerut creioane. Au înfipt steagul.

Şi mă uit la ei şi zâmbesc larg şi nu mai pot reacţiona. Cu riscul de a suna patetic, sunt copleşită. E o bucurie violentă asta pe care o simt eu acum. Una care îmi taie respiraţia. Şi în acelaşi timp cu bucuria asta uriaşă, un val de tristeţe la fel de mare. De ce sunt copiii ăştia atât de bucuroşi că i-am lăsat să coloreze? De ce are Narcis 11 ani şi nu merge la şcoală? De ce Niculae nu ştie să citească în clasa a patra? De ce nimeni nu şi-a dat seama niciodată că sunt în stare să facă şi altceva decât să umble toată ziua fără ţintă? De ce copiii ăştia tânjeau după desene colorate ca după apă? De ce copiii cu care am lucrat eu în şcoală erau plictisiţi de viaţă şi nu se mai puteau bucura de nimic? Şi nu vreau explicaţii, nu vreau să judec pe nimeni, nu vreau să dau vina pe nimeni. Dar voi face tot ce îmi stă în putinţă să întreţin oaza asta pe care au construit-o ei aici. Pentru că e invenţia lor nu a mea. Nu eu i-am chemat. Nu eu le-am oferit hârtie. Au cerut ce au avut nevoie şi s-au pus pe treabă. Nu au cerut bani, nu au cerut apă, nu au vrut mâncare, nu au cerut să plece cu vreun creion. Şi-au luat doar desenele cu ei şi se certau unul pe altul, plecând: 

- Bă, eu îl păstrez pe al meu. Tu să nu fii bulangiu să-l arunci!  

---

Mă gândeam în timp ce scriam articolul la scena aia în care Micul Prinţ îi cere aviatorului să-i deseneze o oaie ca să-i cureţe planeta de baobabi (S'il te plaît, dessine-moi un mouton!). Ai mei cereau un câine poliţist, un castel, un steag, o casă, fiecare ce avea nevoie.

Taxi stories #3 - Grindină

Piaţa Muncii. 
E marţi şi mă dau cu taxiul ca să ajung cât mai repede în Journey Pub pentru premierea de la Vânătoare. Am fost toată ziua la copii, sunt ciufulită şi obosită. Sar în taxi, îl car pe ăsta la Petshop şi pe urmă acasă.

Str. Rotundă
Îl las să aştepte, răstorn repede boabele în castroanele pisicilor, arunc altă rochie pe mine, mă spăl pe faţă şi-mi trec peria prin păr de două ori. Ies gătită şi pieptănată şi mă urc în maşină. Nenea taximetristul se repede la mine:
- Mă scuzaţi, dar eu aştept pe cineva!
- Păi da, pe mine, zic.
- A, nu v-am recunoscut!
Uite ce face o perie şi o linie de dermatograf proaspăt!

Baba Novac
Se pune o ploaie de-aia, vorba poetului, "Dă Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume..." să nu mai ajungă Ana la monastire şi Daiana în Journey Pub.
În două mninute se umplu bulevardele de apă din trotoar în trotoar şi începe să dea şi piatră.
Nenea taximetristul, domnul Lebădă, conform legitimaţiei de taxi, zice îngrijorat:
- La mine acasă s-o fi inundat... Că la noi e curtea mai jos decât strada...

Alba Iulia 
Pune mâna pe telefon. Nu-i răspunde nimeni.

Piaţa Unirii
Îi sună telefonul.
- Ce faceţi, mă? Ce nu răspundeaţi? Păi şi mă-ta unde e? Ia dă-o-ncoa la telefon! Ce faci iubi? Acolo plouă? Nu? Aici e crimă şi pedeapsă, iubi. Bine, bine, te las. Să ai şi tu pompa aia la îndemână, dacă o ajunge şi acolo ploaia. Bine, iubi... Şi eu pe tine.

Piaţa Romană (indignat)
- Auziţi, doamnă, eu îmi făceam griji să mor că s-or fi inundat pe acolo şi asta se epila pe picioare!

Taxi Stories #2 - Despre ovare şi Florin Salam

Ieri dimineaţă şoferul meu a fost un fan al lui Florin Salam. 

În primii 100 de metri, evaluez situaţia. E un tip tânăr, cu o cămaşă albă, de-aia de pocneşte pe bicepşi şi pe pectorali, bineînţeles descheiată la gât la vreo doi trei nasturi. Oare avea şi lănţişor de aur? Asta nu-mi mai amintesc.

 

Butonează smartphone-ul lipit de bord tot drumul. Caută melodii pe YouTube, una mai mişto decât alta. Arăbeşti. Mişto de tot (!). Pentru că sunt cât de cât elegantă în rochiţa mea de vară, îmi vorbeşte cu dumneavoastră. Asta mă irită şi decid să nu încep nicio conversaţie cu el.

Dar la un moment dat, ajuns pe partea aia dubioasă a YouTube-ului, dă peste Casablanca. Care mai ştie melodia, are un punct bonus de la mine! Ne umflă râsul pe amândoi şi ne amintim de vremurile când era Casablanca şlagăr şi cum derulai caseta cu creionul ca să o asculţi pe repeat. :) Prima interacţiune normală de până acum. Dar, vai, asta îi dă curaj să vorbească cu mine şi se apucă să-mi laude virtuozitatea arabilor pe care îi ascultă el. 

- Uitaţi, asta e chiar mişto, zice el când începe o melodie lălăită rău de tot. Aveam o dată un arab d-ăsta în maşină care înţelegea cuvintele, nu ştiu ce era, sirian, irakian, iranian, turc, d-ăştia. Şi i-au dat lacrimile, doamnă! Aşa de mişto e melodia asta. E despre o fată care îl părăseşte şi el zice că ea stătea doar pentru ce avea el şi că n-o să mai găsească ea dragoste curată ca a lui. Nu-i aşa? 

Eu între timp intrasem în modul de îhîm îhîm. Adică asta răspundeam din când în când ca să nu creadă că sunt chiar nesimţită, dar nici dispusă să încep vreo conversaţie. De ce sunt totuşi amabilă când e clar că nu am ce discuta cu omul, de ce nu îl ignor pur şi simplu sau de ce nu mă apuc să-i sparg capul că e un netot incult şi de prost gust? Pentru că sunt prea bine crescută. Pentru că eu chiar dau tuturor o şansă. Mie îmi plac oamenii şi da, ştiu că asta e o opinie nepopulară.

Deci, îhîm îhîm şi la un moment dat îmi spune că arabul ăsta e atât de bun la ei acolo, în Egipt, că e aşa, un fel de Florin Salam al lor. În punctul ăsta îmi scapă, cred, un icnet de scârbă. Bine, ştiu că am zis că îmi plac oamenii, dar am şi eu limitele mele. Mă rog, puştiul interceptează începutul meu de protest şi de frică să nu-i atac idolul, închide YouTube-ul şi dă drumul la radio. 

E 9 fix şi au început ştirile. Se vorbeşte despre cazul unor medici din Timişoara acuzaţi că fac trafic cu ovule cumpărate de la studente. Puştulache se întoarce spre mine şi mă întreabă: 

- Ce nu înţeleg eu, dacă fetele astea donează, ele rămân fără ovare? Astea se regenerează?

Mă întreb o clipă dacă am auzit bine, ar îndrăznesc să-l corectez. Zic că poate doar a încurcat denumirile, se mai întâmplă. 

- Ovule, zic, nu ovare. Ovule donează. 

- A, ovule? Şi astea se regenerează? 

- Nu prea. Ai câte ai şi le pierzi pe drum. De-aia nu e bine să le doneze, că rămân fără. 

- Cum adică? Poţi să rămâi fără? 

- Păi da, zic, oricum, după 40 şi ceva de ani, se cam termină. 

- Se termină?! Păi şi ce faci fără ovare?

- Ovule, nu ovare. Alea rămân. 

Nu prinde diferenţa.

-Păi şi cum le pierzi, de ce se termină ?

- Păi unul câte unul, câte unul pe lună. 

Nici acum nu îi pică fisa. Speram că undeva pe parcurs o să reuşească să acceseze informaţia din cartea de anatomie de-a şaptea, dar îmi dau seama că informaţia, cel mai probabil, nu a existat niciodată la el în cap. Acuma, ce să zic, pot ierta prostul gust dar ignoranţa mă înfurie. Şi în plus, când m-am hotărât să mă fac profesoară, am decis să nu ratez nicio ocazie de a educa. Trag aer în piept şi mă apuc să-i explic care-i faza cu luna plină, de ce îl cafteşte gagică-sa o dată pe lună, ce se întâmplă la nivel microscopic când rămâne aia gravidă, ce aia metoda calendarului şi de ce dă chix uneori, ce e aia menopauză. Îmi ia cam 20 de minute. (Da, a fost un drum lung...)

La sfârşit, are o privire pe faţă care nu ştiu dacă e şoc sau reveraţie. Se uită la mine cu un respect deosebit. 

- Sunteţi foarte informată. Sunteţi medic? 

Dau ochii pe spate. 

- Nu, doar femeie. 

Îmi iese clişeul ăsta pe gură pentru că mă abţin să nu-l fac cu ou şi cu oţet că nu ştie nimic despre sex în afară de dânsa-ntr-ânsa... 

La sfârşitul cursei, îmi mulţumeşte ceremonios şi am o vagă impresie că încearcă să-mi strângă mâna. Din fericire, nu-mi cere niciun număr de telefon. 

Day 19 - pink morning

Day 16 - Let's play pretend

Dragul meu,
Azi am găsit colţul ăsta de lac în Bucureşti cu 2 metri de nisip, cu scoici şi melci. Am coborât pe mini-plaja asta, da, eu, aia cuminte, am sărit de pe un zid ca să ajung la nisip şi să mă prefac că sunt la mare. Vântul bătea tocmai cum trebuie ca să facă valurile să bulbucească autentic. Mirosea a ierburi putrezite şi scoici moarte. Ce mai, ca în Vamă, nu altceva. Şi m-am plimbat şi toţi încuiaţii ăia de treceau pe alee se uitau chiorâş şi nu înţelegeau ce caut acolo. Dacă aş fi avut prosop şi dacă nu aş mai fi avut două meditaţii mai târziu m-aş fi aşezat puţin acolo. Măcar pe zidul ăla, să-mi bălăbănesc picioarele în aer, să mă holbez la soare şi să ascult valurile. Atât. Şi încă ceva, tare mi-aş fi dorit să fii cu mine pe zidul ăla. Poate te aduc aici. Poate nu, mă mai gândesc.

A ta pentru o vreme,
Daiana

Day 13 - O zi stranie

O zi stranie azi.

Am fost de dimineaţă la o meditaţie, am ajuns la timp, vremea era minunată, copilul receptiv şi iubitor. În pauza de prânz am mers în Herăstrău (după câtă vreme oare??). Soare, cald, primăvară, oameni frumoşi care se plimbă, aleargă, ies cu animăluţele. Mă aşez pe bancă să citesc. Un meltean cu haine elegante şi scumpe trece pe lângă mine cu o duduie dubios de portocalie la faţă, bând bere dintr-o cutie. Nene, la finanţele tale, nu puteai bea berea aia la o terasă? Trebuia să te plimbi în Armani cu Timişoreana în mână, prin parc? Şi ca să fie treaba treabă, aruncă doza goală fix în lac. Îmi suprim impulsul de a mă ridica de pe băncuţă să-l dau cu capul de un copac.

Plec peste o jumătate de capitol citind în continuare (da, pot citi din mers, nu, culmea, nu mă împiedic niciodată citind...). Ajung într-o zonă din Herăstrău un pic necunoscută. Pun Kindle-ul în rucsac să-mi caut drumul. Dau de o duduie care vine hotărâtă spre mine cu o măciulie în mână. După cameraman şi după faptul că scria B1 pe măciulie, mă prind că e reporteriţă. Nici una nici două, îmi înfige măciulia în faţă că cică ce cred eu despre faptul că primarul (îmi scapă care primar, de sector sau general) va cheltui 30.000 euro pentru un studiu de fezabilitate pentru construirea unor grupuri sanitare bla bla bla. Rămân un pic şocată. Unu: Habar nu am despre ce vorbeşte. Doi: Nu mi-e clar că vorbeşte cu mine, pentru că nici măcar nu mi-a zis bună ziua.
Aştept politicoasă să termine de îndrugat tâmpenii şi când tace aşteptând probabil reacţia mea indignată, îi dau bună ziua, că pe mine aşa m-a învăţat tata când eram mică şi o întreb politicos dacă nu cumva era cazul să mă întrebe înainte dacă vreau să vorbesc cu ea.
- Da, v-am luat pe nepregătite, dar totuşi, ce credeţi?
- Cred în continuare că trebuia să îmi cereţi permisiunea înainte de a mă filma.
- Dar cum vi se pare suma de 30 000 de euro?
- Domnişoară, cred că nu înţelegi. Nu ţi-am dat voie să mă întrebi nimic. Nu vreau să discut la televizor.
- Dar suma... primarul...
Realizez că duduia e cretină de-a dreptul şi îi mai spun o dată:
- Deci, eu nu sunt de acord să fiu filmată şi nu vreau să comentez nimic.

Plec gândindu-mă că în Orwell ar tăia bucata aia cu "nu sunt de acord" şi ar da-o aşa la televizor cu titlul "Cetăţenii nu sunt de acord cu cheltuielile". Plec cu impresia sâcâitoare că presa noastra nu e departe de Orwell şi mă hotărăsc să-l sun pe tata să se uite la B1 să nu apar naiba pe acolo cu cine ştie ce declaraţii.
Încă două meditaţii şi totul e minunat. Mai puţin faptul că nu ştiu exact ce e cu mine azi, dar reuşesc să-mi uit un caiet la un copil şi puloverul cu fular cu tot la celălalt copil. După pulover mă întorc. De caiet îmi dau seama prea târziu. O să-l iau miercuri.

Plec spre centru hotărâtă să merg la cinema să văd un documentar. Ajung să mă plimb prin centrul vechi după aproape un an... Înghit oraşul cu toate contrastele lui, terase şi baruri ca în afară pe lângă clădiri superbe care ameninţă să îţi cadă în cap. Bannere cu "The best beer in town" lângă bannere cu "Atenţie cade tencuiala". Nu cade tencuiala, cade toată istoria o dată cu ea. Cade tot Bucureştiul. Oameni tineri şi frumoşi care se duc la festivalul de documentare la care plecasem şi eu; tot aici, oameni duhnind a prost gust şi scuipând seminţe. Ăsta e oraşul meu adoptiv. E tragicomic. Mi se întoarce stomacul.

Mă hotărăsc să mă fac bine în singurul fel care ştiu că sigur că funcţionează de fiecare dată. Am ceva bani la mine şi asta ajută. Ajung într-un anticariat. Îmi umplu sacoşa cu cărţi. Merg la o terasă, cumpăr un sandwich şi un suc. Stau la masă, mănânc lent, citesc, las oraşul să curgă cum vrea el pe lângă mine. Nu mă poate atinge nimic.

Day 8 - PRIMĂVARĂĂĂĂ !!!!!

Da, mă entuziasmează schimbarea anotimpurilor. Da, sunt un copil mare şi uşor tembel. Azi două lucruri, nu foarte diferite:
1. E primăvară!

2. Am plantat un prieten nou :)

DAY 2 - pentru că m-am făcut mare

Azi nu am poze, şi da, ştiu că sunt 2 postări din 6 martie. Asta de acum e pentru azi, 6 martie. Cea de mai jos era valabilă pentru miercuri.

Nu am imagini pentru că nu era locul potrivit. M-am trezit azi năucă de parcă am băut sau am plâns toată noaptea deşi nu am făcut niciunul dintre aceste lucruri. Şi m-am îmbrăcat ca de obicei, cu fusta mea gri şi ciorapii mei coloraţi şi bocancii mei complet neeleganţi. Aveam un smoc de păr răsucit ca un tirbuşon, fix în frunte, care n-ar fi stat nici lipit cu superglue. Dar m-am dus la prima meditaţie şi mi-am făcut treaba.

Am fost într-o ceainărie şi am băut ceai cu mirodenii şi am luat o foarte gustoasă quiche cu spanac ca brunch şi am fost fericită.
Apoi am fost într-un birou de avocat şi m-am ocupat de lucruri serioase, de oameni mari. Şi când am plecat de acolo, prin băltoace, prin ploaia îngheţată, am crescut brusc. M-am făcut mare. Şi a fost frumos.

Pe urmă am intrat în MacDonalds la budă, să-mi ridic ciorapii că mi se lăsaseră în vine. Mai târziu am ajutat un copil să-şi scrie prima povestire SF şi am râs. Pentru că sunt ceea ce sunt şi mi-e bine.

Mai bine mai tarziu...

E deja octombrie şi cred că e momentul să mă opresc un pic din alergat şi să îmi fac un pic ordine în gânduri. Astăzi despre tupeu, prieteni şi pasiune. Pe scurt, despre fericire. 

Prin primăvară, am luat o decizie. Poate una dintre cele mai grele de până acum. M-am hotărât că eu trebuie să rămân profesor şi că tot ce fac trebuie să se îndrepte spre asta, cu cât mai puţine detururi posibile. 

Eram nefericită. Nu nefericită în sensul de tristă sau deprimată, deşi erau zile întregi în care mă bălăceam şi în zeama asta. Eram nefericită- nemulţumită, furios de nefericită, nefericită-trebuie-să-plec-trebuie-să-plec, atât de nefericită. Nu aveam un job imposibil sau complet rupt de domeniul meu de interes. Nu lucram cu oameni răi, ba chiar am colaborat foarte frumos cu ei şi după ce am părăsit firma m-au susţinut neaşteptat de mult în demersurile mele. Neaşteptat pentru că eram atât de convinsă că viaţa mea e o nenorocire încât nu mă aşteptam să mă ajute nimeni niciodată, pe gratis. Şi totuşi, foştii mei angajatori m-au ajutat. Au fost extrem de înţelegători cu plecarea mea, m-au plătit corect, mi-au urat drum bun, ne mai întrebăm de sănătate din când în când, am continuat să pictez pentru ei la grădi. 

Tot episodul ăsta a fost ceva nou şi pentru mine, am înţeles ce înseamnă "Să îţi laşi uşi deschise" pentru că, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, acum că tot m-am apucat să scuip tot, că am obiceiul să trântesc uşile la ieşire şi să nu mai calc prin locurile de unde am plecat. Nu m-am vindecat complet de mania asta, dar mai lucrez la ea. 

Din nefericire, am procedat aşa de mai multe ori chiar şi cu oameni, chiar şi cu oameni care mi-au fost cândva prieteni, pentru că mi-era greu să susţin şi să întreţin o relaţie multă vreme. Pentru că, după o vreme, mă lăsam cunoscută şi oamenii căpătau dreptul de a mă trage de urechi sau de a-mi cere ajutorul oricând şi oriunde şi atunci mă căram. Pentru că era prea mult. Pentru că nu puteam fi a altora, pentru că nu puteam să mai dau ochii cu cineva care mă cunoştea şi care ar fi observat că la un moment dat, m-aş fi contrazis în credinţe şi acţiuni. Aşa că, după o vreme, dispăream, nu mai răspundeam la telefoane, nu eram niciodată acasă, nu aveam niciodată timp, şi cu timpul, lăsam relaţia să se dilueze. Din păcate, cine m-a cunoscut mai demult ar putea spune că nu sunt tocmai de încredere, şi e ciudat, pentru că eu tot timpul m-am crezut blândă şi bună, şi genială şi niciodată în eroare. Dar uite că uneori şi eroii închipuiţi se dezumflă. 

Primii oameni care au reuşit să mă oprească din picaj au fost şoriceii mei dragi din Familia Urbană. (Vezi imaginea alăturată). N-aş putea spune de ce. Mai ales că a fost un moment în care eram cât pe aci să-i dispar şi pe ei. Era o vreme ciudată, când îmi concentram toate eforturile pentru salvarea unei relaţii "amoroase", vorba aia, care se ducea de râpă de multă vreme. Şi eforturi înseamna mai ales întins pelteaua, că de făcut ceva concret nu eram în stare nici eu nici el, mai ales că fiecare dintre noi eram convinşi că e exclusiv responsabilitatea celuilalt să mai repare ceva. 

Deja începeam să mă dualizez. Îi aveam pe ei, noii şi frumoşii mei prieteni care aveau încredere în mine şi care se bazau pe ceva ce văzuseră la mine, ceva care mie îmi era neclar, translucid, ireal. Îl aveam pe el, pe care îl iubeam în felul meu, dar de care mă agăţam cu disperare, cu frică de a nu rămâne singură, el care mi-a zis odată: "Ce mare lucru faci tu dacă eşti profesoară?". Şi nu vroiam să lipesc una cu alta, nu vroiam ca el să ştie că de fapt, mie chiar îmi place ce fac, că nu mă mai văd făcând altceva toată viaţa, că orice s-ar întâmpla, eu nu voi renunţa niciodată la schimbat lumea... Şi îi aveam pe ei, care înţelegeau perfect treaba asta, dar nu vroiam să mă ştie slabă, la cheremul hormonilor, chinuită de pasiuni domestice... De-aia Ei şi El nu s-au întâlnit aproape niciodată. Şi de-aia el nu m-a văzut niciodată de-a dreptul pasionată de ceva, fericită, iubită şi apreciată de prieteni noi pe care el nu îi cunoştea, iubind şi apreciind pe altcineva în afară de el. 

Aşa că pe vremea când încercam să îl salvez pe el, m-am rupt aproape o lună de ei. Nu am mai răspuns la telefoane, nu am mai citit emailuri, nu am mai deschis facebook-ul. Aveam o fantezie ciudată, că dacă ei ar dispărea cu totul, nu m-ar mai vedea nimeni cum mă umilesc încercând să salvez ceva destructiv şi inutil. Bineînţeles că tot trebuia să îi văd la un moment dat că doar lucram în acelaşi loc şi spre şocul meu, când ne-am revăzut, am fost luată în braţe în loc să fiu luată la şuturi aşa cum sperasem eu în nebunia mea. Şi a trebuit să rămân cu ei, pentru că nu mă mai luase nimeni în braţe până atunci, aşa degeaba. Şi pentru că le păsa. 

Bineînţeles că povestea de grande amore s-a dus de râpă până la urmă, moment în care tot oamenii ăştia s-au strâns în jurul meu, zdravăn şi bine, ca nişte atele care mi-au ţinut spiritul drept până am reuşit să mă ţin iar singură pe picioare. 

Când am plecat din locul unde eram împreună, am ştiut că orice s-ar întâmpla şi oriunde aş ajunge, nu de ei fugeam, şi că oamenii ăia trebuie păstraţi. Când unul dintre noi a plecat peste mări şi ţări, nu am simţit nevoia să îl trag de mânecă înapoi pentru că ştiam că oricât de departe ne-am duce, ce avem noi nu se mai strică niciodată. 

În primăvară, m-am hotărât că trebuie să schimb iar ceva, să mă apuc serios de tot ce am vrut să fac vreodată, de ce nu, de ce să nu fac pur şi simplu ceea ce îmi place? De ce să fac compromisuri? După zeci de discuţii cu oamenii mei, ore întregi la telefon, mailuri kilometrice de peste mări şi ţări, scandaluri face to face, m-am hotărât că trebuie să plec din jobul de secretară/ trainer pentru că nu sunt fericită, şi am realizat că asta nu avea legătură cu jobul în sine ci cu mine, eu eram stricată, eu trebuia să mă repar. Mi-am luat inima în dinţi şi ca precauţie, ca să nu mă mai răzgândesc cumva, am lipit pe uşa de la bucătărie, unde să-l poată vedea toţi: "1 MAI". Când au venit pe la mine, au întrebat ce înseamnă aia, am explicat, şi a doua zi mi-am dat demisia. Am amânat un pic data plecării până la 15 iunie dar era deja făcută. Acum stau şi mă gândesc că ea avea dreptate, eu chiar am avut nevoie să fi toţi pe lângă mine când am făcut-o, ca să pot. 

Şi de la 15 iunie am început să bântui. Nu aş fi putut bântui toată vara fără ajutorul prietenilor mei, care m-au susţinut moral şi chiar şi un pic financiar. Pe scurt, nu m-au lăsat să mă mut la Roşiori şi bine au făcut. Deşi a fost destul de greu să îi explic lui tataie ce fac eu acum, dacă nu mai am patron. "Adică, acum, dacă n-ai servici, cum îţi zice ţie? Ce eşti tu?"

Acum e octombrie. Am meditaţii de dimineaţa până seara. Momentan, cu meditaţiile pe o săptămână plătesc chiria. Nu mai caut joburi pentru că nu mai am timp de asta. 

Fac exact ce îmi place. Bineînţeles, nu e tot timpul perfect. Mă întristez când dau peste o temă nefăcută sau un verb neregulat neînvăţat, dar cum astea sunt cele mai mari probleme peste care pot da într-o zi, mă consider fericită. 

Am întâlnit oameni frumoşi din nou, cum ar fi cursanta mea care citeşte şi vrea să se apuce de blogăreală. Mama unei eleve, care mă îndoapă de cărţi şi care a preferat să îşi petreacă ziua de naştere în compania mea. Ioana, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, într-o dimineaţă, în Gara de Nord. Mămica de băieţi care vrea să-şi crească copiii cu scene din Micul Prinţ pe pereţi, pe care să le desenez eu. 

Am primit o dedicaţie la pian de la o fetiţă de 6 ani jumate. 

Şi mi-a fost clar atunci că nu am să mai fug niciodată. Că pentru asta merită să muncesc. 

Semn că ai carte 001/2013 - Să înceapă povestea!

Spusesem mai demult că aş vrea să fac asta şi uite că în sfârşit am îndrăznit. Din păcate postez aici povestea un pic cam târziu. Dacă o fi verificat link-ul deja, nu a înţeles nimic.
S-a întâmplat joi, când eram, în mod excepţional în Bucureşti. Era răcoare, nu aveam treabă toată ziua şi m-am hotărât să merg în Cişmigiu. Când am coborât din autobuz, spre ruşinea mea, m-am lăsat tentată de mirosul de MacDonald şi m-am dus să-mi iau de mâncare. Pe scurt nu am mai ajuns în Cişmigiu.
Mi-am luat păpica şi cafeaua şi m-am aşezat afară, la stradă. Îmi place să stau aşa îîn stradă, cu toate zgomotele oraşului în jurul meu. Simţi cum timpul încetineşte în jurul tău. Şi cum stăteam eu aşa acolo ronţăind un hamburger şi citind, m-a lovit inspiraţia şi m-am pus pe scris. Dacă se va concretiza povestea începută atunci, asta e altă poveste. La ceva vreme după, se mai aşează în faţa mea un rătăcit, tot aşa cu cafeaua şi cu o carte. Citea Kerouac, Pe Drum. A trecut ceva vreme şi el tot citea, şi eu tot scriam. N-aş putea spune exact de ce mi se pare fascinant să văd oameni cufundaţi într-o carte sau un desen sau mai ştiu eu ce. Dar e atât de frumos încât uneori îmi vine să le mulţumesc că se opresc să facă ceva minunat în timp ce tot oraşul ăsta aleargă ca o turmă de găini cu capul tăiat.
Aşa că, într-un final, mi-am scos creioanele (veneam de la meditaţie cu un copilaş de 3 ani, aveam tot arsenalul la mine) şi am făcut asta. Pe urmă, m-am foit multă vreme să mă gândesc cum să i-l dau, să nu par o femeie nebună care acostează străini pe stradă şi nici ca Martorii lui Ştim-Noi-Cine, încercând să convertesc bietul om la cine ştie ce nebunie. M-am hotărât să îmi strâng lucrurile, să fiu gata de plecare, şi cum se apropie un autobuz de staţie, să-i arunc semnul de carte pe masă şi să sar imediat în maşină. Bineînţeles, după ce 3 ore îmi vâjâiseră toate troleele şi autobuzele în cap, tocmai acum nu mai trecea nimic. Şi mai mult, tipul ăsta se ridica şi el să plece. În fine, zic, ce-o fi, o fi. Mă ridic, îi dau hârtiuţa şi dau să mă car. Nici un RATB în zare. El se uita nelămurit la mine, o fi crezut iniţial că e vreun pliant, dar de unde. Până la urmă, deschid cu greu gura şi zic :
- E un semn de carte!
Şi pam pam, mă întorc cu spatele. Nici nu mai ştiu dacă a zis merci. Din fericire, iată că se apropia şi un troleu şi am reuşit să spăl putina rapid.
Deci aşa a decurs primul meu act de mulţumit oamenilor frumoşi de pe stradă. Un pic socially awkard, dacă mi-e permis englezismul, dar asta sunt şi n-ai ce-mi face. Pentru data viitoare, presăraţi puţin curaj şi adăugaţi un zâmbet, musai, că o să creadă oamenii că eşti cine ştie ce teroristă.


Aşadar, Semn că ai carte nr. 001/2013, acordat în data de 15 august 2013, băiatului care citea din Kerouac în faţa Mac-ul de la Cişmigiu. 

Două chestii

Încă o postare în care îmi plâng de milă şi îmi promit să mă apuc de treabă.

Shitty mood disclaimer: Objects in this mood may appear bleaker than they really are.

Două chestii m-au zăpăcit azi. Una e imaginea alăturată pe care am găsit-o, unde altundeva, pe Facebook...
A doua tot de la Facebook se trage. Am făcut un pic de stalking pe profilul unui cunoscut, fost coleg de şcoală, şi am aflat cu un pic de surprindere că e un businessman de succes.

Şi mie îmi place să citesc şi să desenez şi îmi plac pisicile şi gata.
A, şi sunt îndrăgostită. Etern îndrăgostită, ba de unul, ba de altul, ideea e că e cronic, şi nu multă lume se poate lăuda cu asta.

Iar am impresia că stau şi aştept să mă fac mare ca să îmi înceapă viaţa în timp ce oamenii normali trăiesc deja demult. Şocul mare a venit şi acum vreo lună cu o poză recentă de-a mea care a apărut accidental pe facebook. Şocant a fost că mi-a plăcut din prima cum arătam în ea, fără să mai caut să fac concesii de genul 'nepieptănată dar cu ochi frumoşi', sau 'cu guşă dar cu atitudine'. Nu, de data asta am zis şi eu uau! Dar am mai zis şi 'cine dracului e asta?' că nu m-am recunoscut din prima. Că mi s-a părut că era o femeie în poza aia şi nu se poate să fiu eu, că eu nu sunt femeie, eu sunt o fată. Şi de-aici  ia şi digeră pastila asta dacă poţi...

Dacă stau să mă gândesc bine, şi nu mi-e greu, că m-am analizat deja pe toate părţile şi ştiu ce îmi poate pielea, nu mă văd nici măritată, nici gravidă, nici carieristă.
Dar tot îmi surâde ideea aia cu numele proştilor pe toate gardurile, sau al meu dacă se poate, anunţând utimul meu succes literar. Dar, guess what? Eu încă n-am scris nimic. Sau am scris,dar nu se pune. M-am văitat pe blog în repetate rânduri şi în cuvinte frumoase, am scris un roman de dragoste pe care nu l-a citit niciunul dintre bărbaţii pe care i-am iubit, am câteva caiete cu poezii pe care o dată la o lună le venerez sau le reneg, depinde dacă mă ating de ele înainte sau după menstruaţie şi cam atât.

Am început să mă mai leg şi eu virtual de unii şi de alţii pe facebook et co. ca să mai aflu pe unde şi cine mai scrie şi ce, dar altfel, e linişte. Şi niciodată nu sunt eu de vină. Ba n-am timp, ba nu merge calculatorul, ba am nu ştiu ce roman început pe kindle şi nu pot să scriu până nu termin de citit, ba îmi aliniez planetele şi mă apuc de treabă şi sfârşesc pe blog cu cine ştie ce lamentare asupra lipsei semafoarelor sau despre blestemul violoncelului.
Ce-i drept, motive să amân am găsit tot timpul. La fel de uşor găsesc şi motive să încep. Dar nu o fac.
Nu mai e ca la 17 ani să am impresia că deţin adevărul universal şi cui nu-i place ce scriu şi cum scriu poate să mă pupe... Acum aş prefera să fiu pupată de cei cărora le place şi mi-e frică, da, recunosc aici pentru prima dată, mi-e frică de critică şi respingere.

Şi nu m-am apucat să scriu asta pentru a primi mesaje de încurajare sau şuturi în fund motivaţionale. Dar mă gîndesc că dacă scot fobia la aer, poate se evaporă dracului o dată şi pot să mă apuc de treabă.