Showing posts with label when they snapped the elastic. Show all posts
Showing posts with label when they snapped the elastic. Show all posts

Wednesday, 5 March 2014

Story of my life

În dimineaţa asta, am ajuns iar la Magnetic Fields.

Eligible, not too stupid
Intelligible and cute as Cupid
Knowledgeable, but not always right
Salvageable and free for the night

Well, my heart's running round
Like a chicken with its head cut off
All around the barnyard
falling in and out of love
Poor thing's blind as a bat
Getting up, falling down, getting up
Who'd fall in love with a chicken with its head cut off?
(Whoa, Nelly)

My wife doesn't understand me
Many dozens hope to land me
I'm for free love, and I'm in free fall
This could be love or nothing at all

Well, my heart's running round
Like a chicken with its head cut off
All around the barnyard 
falling in and out of love
Poor thing's blind as a bat
Getting up, falling down, getting up
Who'd fall in love with a chicken with its head cut off?

We don't have to be stars exploding in the night
Or electric eels under the covers
We don't have to be anything quite so unreal
Let's just be lovers...

Well, my heart's running round
Like a chicken with its head cut off
All around the barnyard 
falling in and out of love
Poor thing's blind as a bat
Getting up, falling down, getting up
Who'd fall in love with a chicken with its head cut off?
(It ain't pretty)

Thursday, 3 October 2013

Mai bine mai tarziu...

E deja octombrie şi cred că e momentul să mă opresc un pic din alergat şi să îmi fac un pic ordine în gânduri. Astăzi despre tupeu, prieteni şi pasiune. Pe scurt, despre fericire. 

Prin primăvară, am luat o decizie. Poate una dintre cele mai grele de până acum. M-am hotărât că eu trebuie să rămân profesor şi că tot ce fac trebuie să se îndrepte spre asta, cu cât mai puţine detururi posibile. 

Eram nefericită. Nu nefericită în sensul de tristă sau deprimată, deşi erau zile întregi în care mă bălăceam şi în zeama asta. Eram nefericită- nemulţumită, furios de nefericită, nefericită-trebuie-să-plec-trebuie-să-plec, atât de nefericită. Nu aveam un job imposibil sau complet rupt de domeniul meu de interes. Nu lucram cu oameni răi, ba chiar am colaborat foarte frumos cu ei şi după ce am părăsit firma m-au susţinut neaşteptat de mult în demersurile mele. Neaşteptat pentru că eram atât de convinsă că viaţa mea e o nenorocire încât nu mă aşteptam să mă ajute nimeni niciodată, pe gratis. Şi totuşi, foştii mei angajatori m-au ajutat. Au fost extrem de înţelegători cu plecarea mea, m-au plătit corect, mi-au urat drum bun, ne mai întrebăm de sănătate din când în când, am continuat să pictez pentru ei la grădi. 
Tot episodul ăsta a fost ceva nou şi pentru mine, am înţeles ce înseamnă "Să îţi laşi uşi deschise" pentru că, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, acum că tot m-am apucat să scuip tot, că am obiceiul să trântesc uşile la ieşire şi să nu mai calc prin locurile de unde am plecat. Nu m-am vindecat complet de mania asta, dar mai lucrez la ea. 
Din nefericire, am procedat aşa de mai multe ori chiar şi cu oameni, chiar şi cu oameni care mi-au fost cândva prieteni, pentru că mi-era greu să susţin şi să întreţin o relaţie multă vreme. Pentru că, după o vreme, mă lăsam cunoscută şi oamenii căpătau dreptul de a mă trage de urechi sau de a-mi cere ajutorul oricând şi oriunde şi atunci mă căram. Pentru că era prea mult. Pentru că nu puteam fi a altora, pentru că nu puteam să mai dau ochii cu cineva care mă cunoştea şi care ar fi observat că la un moment dat, m-aş fi contrazis în credinţe şi acţiuni. Aşa că, după o vreme, dispăream, nu mai răspundeam la telefoane, nu eram niciodată acasă, nu aveam niciodată timp, şi cu timpul, lăsam relaţia să se dilueze. Din păcate, cine m-a cunoscut mai demult ar putea spune că nu sunt tocmai de încredere, şi e ciudat, pentru că eu tot timpul m-am crezut blândă şi bună, şi genială şi niciodată în eroare. Dar uite că uneori şi eroii închipuiţi se dezumflă. 
Primii oameni care au reuşit să mă oprească din picaj au fost şoriceii mei dragi din Familia Urbană. (Vezi imaginea alăturată). N-aş putea spune de ce. Mai ales că a fost un moment în care eram cât pe aci să-i dispar şi pe ei. Era o vreme ciudată, când îmi concentram toate eforturile pentru salvarea unei relaţii "amoroase", vorba aia, care se ducea de râpă de multă vreme. Şi eforturi înseamna mai ales întins pelteaua, că de făcut ceva concret nu eram în stare nici eu nici el, mai ales că fiecare dintre noi eram convinşi că e exclusiv responsabilitatea celuilalt să mai repare ceva. 
Deja începeam să mă dualizez. Îi aveam pe ei, noii şi frumoşii mei prieteni care aveau încredere în mine şi care se bazau pe ceva ce văzuseră la mine, ceva care mie îmi era neclar, translucid, ireal. Îl aveam pe el, pe care îl iubeam în felul meu, dar de care mă agăţam cu disperare, cu frică de a nu rămâne singură, el care mi-a zis odată: "Ce mare lucru faci tu dacă eşti profesoară?". Şi nu vroiam să lipesc una cu alta, nu vroiam ca el să ştie că de fapt, mie chiar îmi place ce fac, că nu mă mai văd făcând altceva toată viaţa, că orice s-ar întâmpla, eu nu voi renunţa niciodată la schimbat lumea... Şi îi aveam pe ei, care înţelegeau perfect treaba asta, dar nu vroiam să mă ştie slabă, la cheremul hormonilor, chinuită de pasiuni domestice... De-aia Ei şi El nu s-au întâlnit aproape niciodată. Şi de-aia el nu m-a văzut niciodată de-a dreptul pasionată de ceva, fericită, iubită şi apreciată de prieteni noi pe care el nu îi cunoştea, iubind şi apreciind pe altcineva în afară de el. 
Aşa că pe vremea când încercam să îl salvez pe el, m-am rupt aproape o lună de ei. Nu am mai răspuns la telefoane, nu am mai citit emailuri, nu am mai deschis facebook-ul. Aveam o fantezie ciudată, că dacă ei ar dispărea cu totul, nu m-ar mai vedea nimeni cum mă umilesc încercând să salvez ceva destructiv şi inutil. Bineînţeles că tot trebuia să îi văd la un moment dat că doar lucram în acelaşi loc şi spre şocul meu, când ne-am revăzut, am fost luată în braţe în loc să fiu luată la şuturi aşa cum sperasem eu în nebunia mea. Şi a trebuit să rămân cu ei, pentru că nu mă mai luase nimeni în braţe până atunci, aşa degeaba. Şi pentru că le păsa. 
Bineînţeles că povestea de grande amore s-a dus de râpă până la urmă, moment în care tot oamenii ăştia s-au strâns în jurul meu, zdravăn şi bine, ca nişte atele care mi-au ţinut spiritul drept până am reuşit să mă ţin iar singură pe picioare. 
Când am plecat din locul unde eram împreună, am ştiut că orice s-ar întâmpla şi oriunde aş ajunge, nu de ei fugeam, şi că oamenii ăia trebuie păstraţi. Când unul dintre noi a plecat peste mări şi ţări, nu am simţit nevoia să îl trag de mânecă înapoi pentru că ştiam că oricât de departe ne-am duce, ce avem noi nu se mai strică niciodată. 

În primăvară, m-am hotărât că trebuie să schimb iar ceva, să mă apuc serios de tot ce am vrut să fac vreodată, de ce nu, de ce să nu fac pur şi simplu ceea ce îmi place? De ce să fac compromisuri? După zeci de discuţii cu oamenii mei, ore întregi la telefon, mailuri kilometrice de peste mări şi ţări, scandaluri face to face, m-am hotărât că trebuie să plec din jobul de secretară/ trainer pentru că nu sunt fericită, şi am realizat că asta nu avea legătură cu jobul în sine ci cu mine, eu eram stricată, eu trebuia să mă repar. Mi-am luat inima în dinţi şi ca precauţie, ca să nu mă mai răzgândesc cumva, am lipit pe uşa de la bucătărie, unde să-l poată vedea toţi: "1 MAI". Când au venit pe la mine, au întrebat ce înseamnă aia, am explicat, şi a doua zi mi-am dat demisia. Am amânat un pic data plecării până la 15 iunie dar era deja făcută. Acum stau şi mă gândesc că ea avea dreptate, eu chiar am avut nevoie să fi toţi pe lângă mine când am făcut-o, ca să pot. 

Şi de la 15 iunie am început să bântui. Nu aş fi putut bântui toată vara fără ajutorul prietenilor mei, care m-au susţinut moral şi chiar şi un pic financiar. Pe scurt, nu m-au lăsat să mă mut la Roşiori şi bine au făcut. Deşi a fost destul de greu să îi explic lui tataie ce fac eu acum, dacă nu mai am patron. "Adică, acum, dacă n-ai servici, cum îţi zice ţie? Ce eşti tu?"

Acum e octombrie. Am meditaţii de dimineaţa până seara. Momentan, cu meditaţiile pe o săptămână plătesc chiria. Nu mai caut joburi pentru că nu mai am timp de asta. 

Fac exact ce îmi place. Bineînţeles, nu e tot timpul perfect. Mă întristez când dau peste o temă nefăcută sau un verb neregulat neînvăţat, dar cum astea sunt cele mai mari probleme peste care pot da într-o zi, mă consider fericită. 

Am întâlnit oameni frumoşi din nou, cum ar fi cursanta mea care citeşte şi vrea să se apuce de blogăreală. Mama unei eleve, care mă îndoapă de cărţi şi care a preferat să îşi petreacă ziua de naştere în compania mea. Ioana, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, într-o dimineaţă, în Gara de Nord. Mămica de băieţi care vrea să-şi crească copiii cu scene din Micul Prinţ pe pereţi, pe care să le desenez eu. 

Am primit o dedicaţie la pian de la o fetiţă de 6 ani jumate. 
Şi mi-a fost clar atunci că nu am să mai fug niciodată. Că pentru asta merită să muncesc. 


Sunday, 4 November 2012

Again

It's late. It's dark. I am OK. I promissed I'd be OK. But I do love you. And it's just unfair that I still do.

Thursday, 12 July 2012

Arheologie - Iulie 2009

Micul meu drag
cu glasul ca nişte clopoţei de vânt
legănaţi leneş în prag,

Azi ţi-am cerut să taci
şi să vezi monstrul din noi
cum dispare după orizont,
cum se prelinge în verdele sărat
cum se împleticeşte beat
spre alt mal.

Tu, te-ai îmbufnat
în timp ce aerul năştea
speranţe roşii dincolo de linia ochilor,
speranţe de tinichea.

Acolo urma să apară soarele
ca o gâgâlice mică de sârmă
încinsă.

Eu, fatal prinsă
de circumstanţe.
Tu, ai spus ceva de găini.

Nu mai ştiu ce,
tu erai doar micul meu drag
deşi departe
se năştea dureros lumina,
de aici înainte
vom fi doar fericiţi.

Tu nu ştiai,
şi erai doar micul meu drag
cu inima ta mică
plină de valurile sărate -

Şi lumina, şi eu, şi marea
erau prea mult -

A trebuit să te sărut
ca să taci.

Friday, 20 April 2012

Letter to a friend (I hope)

Well, one more thing, pe care nu o sa-l vezi decat mai incolo, sper maine, cand vei fi treaz ...

Doing my best sa scriu corect, desi am baut o sticla intreaga singura, Cabernet Sauvignon, remember? Nu conteaza, chiar daca nu iti amintesti, chiar daca o sa dai forward mesajului si va ajunge la Ea.
Vroiam doar sa iti zic, ca da, inca te mai iubesc. Si m-am saturat sa iti tot explic ca asta nu inseamna ce crezi tu sau de ce iti e tie frica, ca o sa te cer inapoi, ca o sa te caut pe la usi, ca o sa mai plang vreodata pentru tine. Te iubesc cu iubirea aia, pe care o ai si tu fata de fratit-tu sau de maica-ta si pe care n-ai simtit niciodata nevoia sa o exprimi. Te iubesc ca pe cineva pe care il cunosc since the beginning of time si nu mai conteaza daca ma fac de ras intr-o seara, tot acolo o sa ramai.
Am crescut impreuna, ce dracu, pe aleile alea de beton din spatele blocului, ne-am facut mari, pe vremea cand eu eram indragostita de altul si tu aveai porecle pentru mine.
Dar toate astea nu mai conteaza, am crescut mari, si am uitat tot si ne-am indragostit pentru ca uitasem. Pentru ca eu uitasem cum e sa fii urata si m-am simtit frumoasa intr-o seara, mai era si ziua mea si ai fost acolo. Asta e tot, cand te simti frumoasa, toata lumea te vede frumoasa si in seara aia m-ai vazut tu. Ce daca era ziua mea si nu ma mai vazusei de un an? Ce daca aveam prieten? Tot unul pentru care luptasem si ma chinuisem? Ce daca asta e tot ce credeam eu atunci? Ca, daca vreau sa fiu iubita, trebuie sa sufar?

Da, Asta am crezut multa vreme, pentru ca ma stiam urata si ciudata... Si tu, in seara aia, si multe seri dupa, tu m-ai iubit. In felul tau. Si eu te-am iubit. In  felul meu. Si am crescut un pic. Sase ani si ceva si am mai crescut un pic.
Si nimic din tot ce am facut nu trebuie sa fie urat sau uitat. Tot ce am facut a trebuit facut ca sa ajungem azi aici, ca tu sa fii fericit, in felul tau si eu sa fiu fericita, in felul meu. Happiness is a matter of choice, asta am zis mereu. Sa vrei sa fii fericit. Si eu vreau si tu vrei si asta e tot ce conteaza. Chiar daca nu ne-a iesit sa fim fericiti in aceeasi casa.
Si pana la urma, ce mai conteaza? Cu cine sau ce?
Ma uitam azi la ai mei, la aia batrani, si ei n-au fost fericiti niciodata. Nu pentru ca n-au avut motive, ci pentru ca asa sunt ei, fundamental tristi. In esenta, in miezul lor, sunt tristi, s-au nascut tristi, au stiut de cand s-au nascut ca trebuie sa sufere, si orice ii face fericiti, ii face tristi.

Cred ca ploua... Da, ploua si pisicii dorm toti pe canapea si nu in pat pentru ca aici sunt mai aproape de mine... Pisicii ma iubesc in felul lor si asta ma face fericita azi. E de ajuns? DA, e de ajuns pentru azi, maine o sa caut altceva care sa ma faca fericita, atata timp cat stii ca trebuie sa fii fericit esti ok. Pe urma vin pastilele...

Deja nu mai scriu numai pentru tine, ci pentru lumea intreaga, je me sens un coeur a aimer tout le monde, sa ii iubesc pe toti care mi-au trecut prin viata, pentru ca de la toti inveti. Sa inveti mereu, asta e fericirea. Sa inveti de la oameni cum sa inveti alti oameni. M-am hotarat, asta e ce vreau sa fac cu viata mea. Si tu, intr-un acces de furie, mi-ai zis : "Ce mare lucru faci tu, daca esti profesoara?". pentru ca tocmai in ziua aia n-ai inteles ca sa fii profesor, nu inseamna sa predai franceza, ci sa inveti oamenii sa vrea sa invete.

Dar nici asta nu mai conteaza acum, pentru ca la sfarsitul zilei, tu esti fericit ca a ajuns Ea cu bine acasa si eu sunt fericita ca in sfarsit intelegi de ce te sunam eu de 7000 de ori cand erai plecat, nu pentru ca eram geloasa, ci pentru ca ascultam cu frica toate stirile idioate de la ora 5 cu accidente pe DN nusttiucare si mi-era teama de orice om care respira in directia ta. Ca la o adica asta fac oamenii normali pentru oamenii la care tin, fie ei iubiti, amanti, logodnici, prieteni, amici... O sa vezi tu mai tarziu, says the old wise man.


Dar ma rog, the point of this looooooong loong letter era de fapt sa iti spun ca mi-am dat seama ca tot ce conteaza e blandetea, si aici S. o sa zica : "Vezi, vezi, ti-am zis eu!!". Pentru ca la sfarsitul zilei, trebuie sa ierti, chiar daca nu uiti (asta e de la L. citire) si sa accepti dracului ca ce nu te omoara iti face bine, asa ca don't forget me, I won't forget you, o sa ne scoatem din rahat de cate ori va fi cazul, si asta pentru ca pana la urma am fost mai destepti decat aia batrani ai mei cand ne-am despartit, decat sa ajungem sa ne scoatem ochii cu regrete la 80 de ani cand e prea tarziu sa mai repari ceva.


Asa ca, da, sunt mandra de tine, ca doar eu te-am facut, eu te omor.
Sunt mandra si de mine ca atunci cand m-a intrebat ce vreau de la el, am zis ca nu vreau nimic pentru ca mi-am dat seama ca nu merit sa ma chinui cu cineva care nu ma iubeste...
Si mai ales sunt mandra de mine ca m-am bucurat sincer cand mi-ai zis ca te insori, si n-am plans si nu m-am depresat...

Asa ca, o zi buna sa ai copil frumos si bun ce esti, si sa nu dispari niciodata,

Daiana