Preambul
La două secunde după ce scuipasem nervoasă că :"Eu sunt o femeie puternică şi independentă", am călcat strâmb pe bordură şi m-am prăvălit în stratul de flori de pe marginea trotuarului. Toate pungile de cumpărături mi-au aterizat în cap, împrăştiindu-şi conţinutul pe toată strada. Cine a avut şansa să treacă pe acolo în clipa aceea a putut vedea o tembelă cu cracii în cap şi cu nasul între panseluţe, pe S., terifiată de incident, fiind convinsă că nu se poate să nu-mi fi rupt ceva la cât de tare am izbit pământul şi probabil chiloţii mei noi nouţi care săriseră din plasele aruncate pe asfalt.
Pe net i se spune acum "instant karma". Făcusem pe dura cu două secunde înainte, să n-o las pe S. să mă ajute cu bagajele şi na de-aici, panseluţe în dinţi.
Biata fată m-a ridicat, m-a scuturat de ţărână, mi-a adunat chiloţii şi a avut diplomaţia să nu-mi scoată ochii cu ce-am zis. Cel puţin nu în primele 5 minute. Un pic mai încolo, după ce şi-a revenit din şoc, a compensat tăcerea iniţială urlând la mine că sunt nebună şi că nu o să mor dacă las pe cineva să mă ajute din când în când. În ceea ce mă priveşte, eu am reacţionat ca de obicei. Aveam picioarele gelatină de la sperietură dar râdeam cu grohăituri ca apucata şi din când în când mă umfla plânsul, de draci, că sunt de-a dreptul proastă, că nu se poate ca un om inteligent să facă aşa ceva. Şi mai cu plânsul, mai cu râsul, S. m-a adunat din şanţ, m-a urcat într-un taxi, şi m-a dus acasă, în siguranţă. A câta oară făcea asta şi de câte ori a mai fost nevoită să o facă mai târziu? Din păcate, după vreo douăzeci şi ceva, am pierdut firul. Deja nu mai numără nimeni. Sunt ce sunt.
Suntem mai mulţi
M-aş simţi mult mai prost dacă mi s-ar întâmpla numai mie. Dar nu e niciodată aşa. Conform teoriei că :"cine se aseamănă, se adună", sunt înconjurată de prieteni dintr-ăştia
puternici şi independenţi care nu s-ar lăsa ajutaţi nici dacă ar rămâne în fundul gol pe stradă. Sau măcar, să nu le spui că-i ajuţi.
Mai toţi prietenii mei se pot lăuda că au făcut ceva de capul lor în viaţă, că sunt
mai independenţi, aşa. Vreo doi care se descurcă singuri în oraşe străine de la 14 ani, vreo doi care au crescut fără un părinte sau altul, vreo doi care au crescut fără nici un părinte, vreo doi care muncesc demult şi care nu au cerut niciodată bani de acasă, vreo doi care şi-au asumat mari riscuri în carieră şi au reuşit, vreo doi care călătoresc în jurul lumii singuri, varii combinaţii din cele de mai sus şi aşa mai departe. Punctul cu adevărat comun e că tuturor ne place, de obicei, să facem caz de cât de puternici şi independenţi suntem noi. Şi cel mai mare tam-tam, cel puţin eu una, îl fac când sunt mai adânc în rahat decât oricând. Cu cât sunt mai vulnerabilă, mai speriată, mai obosită, cu atât strig mai tare că eu mă descurc şi nu am nevoie de ajutor. Bineînţeles, dacă m-ar lua în serios toată lumea de fiecare dată când fac eu demonstraţii dintr-acestea de bravură, şi nu mi-ar ţine nimeni uşa deschisă măcar, aş face o mică criză, măcar pe dinăuntru, pentru că "uite, nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu are grijă de mine...".
Păi şi cum s-o dai să fie bine? Cum să reacţionezi când ai de-a face cu momente în care îţi e clar că tembelul o să-şi rupă gâtul dacă nu îl ajuţi dar ştii că dacă te oferi să faci ceva, o să-ţi spargă capul şi o să se simtă jignit/ subestimat/ sufocat/ violat?
Varianta 1: Ajutorul din umbră.
Sunt în chicinetă, la serviciu. Vreau să îmi fac ceai dar nu mai e destulă apă în samovar ca să curgă prin micul robinet. Am ideea genială să aplec un pic samovarul spre mine ca să fac apa să curgă. B. vine încet lângă mine şi ridică micul ceainic cu esenţă de ceai de pe samovar fix în clipa în care urma să-mi cadă pe picioare şi să mă opărească. Nu a zis nimic. Ştia probabil că dacă încearcă să mă avertizeze, nu voi înţelege la timp şi până terminăm noi de dezbătut ce a vrut să zică, aş avea deja arsuri pe mâini şi pe picioare. Am fost atât de şocată când mi-am dat seama ce era să fac, încât nu cred că am reuşit să-i mulţumesc nici până azi. Deci, mon cher, mulţumesc!
Varianta 2: Urlă până pricepe
S. coboară din barcă la Dunăre şi refuză să fie ajutată de barcagiu să păşească pe mal. Ştim, ştim, puternică, independentă. Încă ameţită de ruliu, primul pas pe mal e timid şi legănat şi, într-o secundă, S. aterizează într-un tufiş de pe marginea apei. Nu cade în apă. Aşa avem noi noroc, facem tâmpenii dar nu trecem de un anumit nivel de catastrofal. O văd peste câteva minute mergând îmbufnată spre autocar, se mişcă repede şi apăsat. Dacă stă foarte serioasă, îşi închipuie, nimeni nu va fi observat nimic. M. vine în spatele ei, îndoită de râs şi roşie ca un rac. S. trece pe lângă mine şi dă să se urce în autocar, să scape de noi. B. îi zice printre dinţi: "Scutură-te, că eşti plină de frunze". Se întoarce şi se uită urât la noi. I se pare că facem haz de necaz. Când tocmai ai ieşit dintr-un tufiş, ţi se pare că tot universul conspiră împotriva ta. B. insistă:"Ai frunze pe tine, pe pantaloni, scutură-te". Eu îl susţin, încerc să-i explic că aşa e, dar mă umflă râsul. De pe scara autocarului, S. ne aruncă o privire tăioasă. Chiar să facem mişto de ea în halul ăsta, am dezamăgit-o complet. Până la urmă, B. îşi pierde răbdarea şi urlă:"Femeie, ai frunze în fund! Nu te urca aşa în autocar!". Într-un final pricepe, mulţumeşte şi mă pune să o ajut să se scuture de frunze. O fac cu dragoste şi îndoită de râs. Asta e, dacă mă pocneşte, mă pocneşte. Dar câteodată, trebuie să te ajute cineva să-ţi scoţi frunzele din fund.
Varianta 3: Iubeşte-i oricum
Acum o săptămână fac un efort supraomenesc să mă întâlnesc cu S. în oraş. Pentru că am nevoie, sunt obosită şi supărată şi surescitată de plecarea în călătorie, trebuie să vorbesc cu ea. Mă simt mai obosită şi mai supărată şi mai surescitată decât par. Sau decât vreau să par. Mă ştie, mă cunoaşte, nu păcălesc pe nimeni. Cu multă dragoste şi grijă, se oferă să mă conducă la maşină. Doar atât. Îmi dau seama că nu am reuşit s-o păcălesc, şi explodez şi îi sar în cap să nu mă mai cocoloşească că mă descurc. Mereu mă descurc, oricum. Dau cu parul, ştiu, dar nu am încotro. E sistemul meu de apărare. Peste două minute, în maşină, mă sună- cică dacă sunt bine. Tot pe mine mă întreabă. Eu o fac cu ou şi cu oţet, tot mă iubeşte.
Ăştia suntem. Am scris despre gafe, dar e ceva general. Chit că e vorba despre ridicat tolomacul din ţărână sau despre suport moral când unul dintre noi e preocupat de ceva grav, sau de un sprijin mai mare, material, să ne dai ceva sau să faci ceva pentru noi. Aşa funcţionăm, ăştia care a trebuit sau am ales să ne descurcăm de capul nostru. Ne sufocă grija altora. Vrem să facem bine dar ne e greu să acceptăm să ni se facă concesii, sau declaraţii dintr-acestea dezinteresate de afecţiune. O ofertă de ajutor sau o vorbă de încurajare poate să sune uneori ca o pomană şi ne simţim jigniţi. Alteori, sună ca şi cum cineva încearcă să-ţi invadeze intimitatea. Ca un mic viol.
În ultima vreme m-am trezit zicând adesea "Ţ
ie să-ţi fie bine, mie îmi trece". Şi din partea cealaltă, vine ecoul:"Ba nu, şi ţie trebuie să îţi fie bine. Lasă, că îmi trece
mie." Ceea ce înseamnă, că până la urmă, sistemul funcţionează. Suntem toţi protejaţi, chiar dacă nu ne place să ştim asta.
