Will you play with me ?

Prologue and also the point of this letter:
Azi ne-am scos jucariile la aer si ne-am jucat. Si ai ras despite of yourself si te-ai simtit bine, whatever you say. Si ai fugit, si te-ai jucat pe seama mea si e ok, I still feel safe. Te vad sarind sotronul in parc…

Si acum, explicatia tarzie la carnetelul ala cu omuletul albastru si inima obeza.

Da, am comis-o din nou. Am stat noaptea tarziu singura in casa si mi-am prezis viitorul. Analizat, disecat, considerat toate posibilitatile, te-am facut tocanita, ti-am intins cu reveratie pieile pe tabla de pluta, te-am prins cu ace ca in insectar si pe urma ti-am zis: “Poftim, acum te cunosc pe toate partile. Mai loveste-ma daca poti! Straduieste-te sa ma surprinzi!”.
Si tu te-ai uitat lung la mine si m-ai intrebat: “Si? Care e finalitatea chestiei astia?”
La dracu! La asta nu ma asteptasem, sa ma tragi de urechi, sa ma intrebi ce am de gand, sa fi corect si sa ma intrebi care e planul. Ma asteptam la multe, nu numai rele. Sau mai bine zis, ma pregatisem pentru multe variante. 30. Atatea pagini am vrut sa sacrific, nu mai multe… 15 bune, 15 rele. Alea bune, pentru echilibrul operei, pentru salvarea aparentelor. Cele mai probabile mi se pareau alea albastre, oricum. Dar am mers pe principiul ca nimeni nu poate fi optimist decat daca isi propune asta, asa ca m-am straduit pe cat am putut. Am zis ca ce dracului, pana la urma, ma cunosti si te cunosc, nu e posibil sa dispari pur si simplu, ca macar trebuie sa existe cea mai mica speranta de a ramane civilizati daca nu chiar neschimbati. Am inclus desigur si variantele tragice, melodramatice, comicul de situatie si variantele cu happyenduri siropoase. Tot pentru echilibrul compozitiei.

Ce mi-a scapat cu desavarsire erau doua intrebari cruciale, din seria de pozitive. Una era : ”Will you forgive me?”
Adica, poftim, m-am pus pe tapet, m-am compromis, eu si ceilalti muritori de rand care ne tinem dupa
curultine, acum ce-o sa faci? Mai putem fi prieteni, o sa se dea totul peste cap sau ba? Te-am impovarat cu mica mea drama, cu un rahat de criza hormonala, ti-am pus in farfurie o tocanita de sentimente dulcegi si gretoase pe care trebuie sa ai grija sa nu le deranjezi prea tare, ca na, dragostea doare, impartasita sau nu, mai ales aia ranita etc etc. Si chiar daca nu iti cer nimic altceva decat sa ma asculti, o sa consideri ca am stricat totul, ca am dat la reciclat o relatie normala si bunicica de prietenie, no strings attached? O sa mergi mai departe si o sa ma ierti sau o sa ne blocam in momentul asta idiot in care nici eu nici tu nu putem construi propozitii lungi? O sa ne salutam la metrou in treacat si o sa ne vedem rar din ce in ce mai rar si atunci din politete o sa ne intrebam: “Ce mai faci?”

A doua, nu foarte departe de prima, era “Will you still be my friend?” Adica, bine bine, imi ierti slabiciunea/indiscretia, dar ce dracu o sa se intample cu prietenia noastra? Pentru ca, indiferent de ce crezi tu sau de standardele tale in viata, eu chiar cred ca suntem prieteni si ar fi pacat sa se duca totul de rapa.  Varianta asta urma sa si doara un pic, ca iodul, de la tata Cohen citire, dar era cea mai sanatoasa pana la urma. Poate ca doare mai mult decat toate celelalte de fapt. Pentru ca ar trebui sa te inghit in jurul meu si sa ma port normal, de parca nu s-a intamplat nimic, desi tu stii si eu stiu si ei stiu. Sa ne facem ca nu m-ai vazut niciodata cu nadragii in vine, ca nu vreau nimic de la tine, ca ma pot abtine. Fiecare noua zi ar fi o provocare, dar pe de alta parte, am mai facut asta o data, pot sa traiesc si asa. E bine pentru poezie si pentru arta si pentru visat chestii interesante ca eu ma plictisesc noaptea de obicei.

Am uitat sa iti mai zic cateva chestii in ziua aia de tragica amintire si vesnica pomenire dar ti-am scris in aceeasi seara o scrisoare luuuungaaaaaa. Pe care n-am mai expediat-o. De ce ? Pentru ca a doua zi te-am vazut si mi-ai zis Tu.

Si mi-am dat seama ca de acum inainte, pot sa respir in jurul tau si pot sa vorbesc cu tine si pot sa te caut si sa te sun si sa ma inghesui in viata ta. Si ca daca chiar trebuie sa iti spun ceva, o sa iti spun si o sa ma auzi. Dixit!

Si uite asa, au inceput paginile sa falfaie prin carnetelul ala prapadit si sa zboare de la una la alta de atunci. Razi cu mine si rad cu tine si mi-e dor de tine si iti spun. Si e ok sa-mi las garda jos din cand in cand si sa te las sa ma duci cu torentul. Nu de-alta, dar ma simt in siguranta in jurul tau. Stiu ca orice o sa faci si oriunde te duci, n-o sa ma distrugi si asta conteaza.

Pentru ca ai promis sa nu dai in mine. (Tu nu stii ca ai promis asta, dar e ok.)

Concluzie
Asa ca azi ne-am dus sa sarim sotronul si am ajuns la pagina cu “Will you play with me?”