Showing posts with label Romana. Show all posts
Showing posts with label Romana. Show all posts

Friday, 21 August 2015

Arheologie de suflet - 15-08-2006

Am scris ceva fix acum 9 ani, tot despre trăit în două lumi deodată, acasă şi la Bucureşti, şi uite cum se învârte roata, rota rota rotarotarotarot tarot tarot....

La întoarcere
Şi merg pe drum
şi scuip tutun
şi urlu iar ca un nebun:
- Nu m-au bătut,
nu m-au avut,
ei nici măcar nu m-au văzut!
Ce fericire!
M-am îngrăşat când toţi credeau
că eu numai fumez şi beau;
în şoldul meu
se germinează Dumnezeu.
Ce strălucire!
Şi-am să mă duc din nou la toamnă
şi-o să le scriu că sunt o doamnă
şi mănânc numai caviar.
Şi-o să înghit iar praf cu pâine
şi am să beau apă cu clor
dar le voi scrie că mi-e bine
şi mai ales
că îmi e dor. 

Thursday, 20 August 2015

Diagnostic: Optimism nejustificat


De ceva vreme, dezbaterile cu bunica despre măritat şi despre cumpărat casă s-au încheiat. Asta nu înseamnă că am reuşit să îi explic punctul meu de vedere şi a înţeles. Cred că mai degrabă s-a împăcat cu gândul că o să mor fată bătrână tot pe pragul lor şi că probabil e mai bine aşa decât să umblu când cu unul când cu altul că poate-poate. De vreo doi ani nu mă mai întreabă deloc dacă am pe cineva, e mai preocupată de starea civilă a prietenelor mele. ("- X. ce mai face? Are servici? Şi-a luat casă?  S-a măritat?"). Deci fetelor, dacă vă apucă sughiţatul degeaba, e probabil curiozitatea bunică-mi.
Acestea fiind spuse, dintotdeauna, discuţiile cele mai frecvente pe care le am cu bunica mea de 82 de ani se rezumă la două întrebări.

Dacă merg prin casă cu gândul în altă parte, dacă citesc în linişte, dacă mă uit plictisită la televizor, dacă împuşc bile în Zuma pe pilot automat, cu mintea aiurea (da, încă mai joc Zuma) sau adesea, dacă vorbesc calm, sau pur şi simplu dacă mă mişc fără să fac acrobaţii mortale sau mă exprim fără să hohotesc şi să chiţăi, adică dacă mă comport absolut normal, jenant de normal: DE CE EŞTI SUPĂRATĂ? 

Nu DACĂ eşti supărată, că e clar că eşti, că nu ai cum să stai aşa cuminte într-un loc şi să nu fii supărată. Nu se poate să nu te gândeşti la ceva nasol când taci. Pentru că nu e aşa, lumea asta e atât de naşpa şi viaţa asta atât de grea că nu ai cum să nu fii supărat des, sau de preferat, tot timpul. 

Dacă am vorbit ceva amuzant cu tata, sau cu S. la telefon, dacă mă uit la comedii, dacă e vreun clip cu Fuego  la tv şi mă pufneşte râsul, sau dacă pur şi simplu am o zi bună şi zâmbesc, dacă răspund cu o glumă, dacă mă distrează să colorez ceva, dacă mi-e bine, pe scurt:  DE CE RÂZI? CE E DE RÂS? 

Pentru că e absurd să găseşti ceva de râs când lumea... viaţa... bolile... banii.... 

Şi mă gândeam zilele astea, că tot mă mut înapoi acasă din motive nu foarte amuzante, că ar trebui să mă simt un pic tristă. Dar nu-mi iese. Fac bagaje, car bagaje, caut soluţii, mă sprijin pe prieteni, ies la mal. Şi mă uitam la tata care tocmai se recuperează după o perioadă mai proastă, că s-a pus singur pe picioare şi nu ia nimic în tragic. Şi mă gândeam că suntem stricaţi fiindcă nu reuşim să ne plângem de milă suficient. Că nu am învăţat mai nimic de la ăi bătrâni. 

Mă distram cu un testuleţ dintr-ăsta pe net care mă întreabă deodată cum îmi văd eu viaţa până acum, soft and easy precum jeleurile colorate în formă de ursuleţi sau hard and difficult to swallow precum dropsurile alea nesuferite (jawbreakers le zic ei). Şi am stat un pic să mă gândesc: falimentară sunt, fizic nu mă simt foarte ok, mă mut înapoi acasă şi asta ar trebui să fie naşpa, majoritatea prietenilor mei sunt într-un rahat mai mic sau mai mare, traume din copilărie se pare că am, iubiri ratate am cu grămada ba chiar am încasat încă investiţie amoroasă falimentară în ultimul an, am pierdut nişte clienţi, nu ştiu prea bine încotro mi se îndreaptă cariera. Da, e clar... SOFT AS GUMMY BEARS!! 

Pur şi simplu nu am putut să zic că e nasol. Bani se mai fac, am nişte clienţi noi şi unii foarte fideli. Dacă mă mut, strâng bani, îi ajut pe ai mei, combat singurătatea şi cinele cu supă la plic, dragoste se mai găseşte, sănătatea se repară ... Am zis că am trăit şi că trăiesc bine, nu am avut de ales. Şi m-am simţit foarte vinovată că nu am învăţat nimic de la bunica despre tragismul dramelor mărunte.

Wednesday, 24 June 2015

Ochi albaştri

Prea cald în casă, prea multă mobilă, prea multe hârtii, o pisică miaună şi nu pot dormi. Îmi iau Kindle-ul şi ies în parc. Stau o oră pe o bancă, aproape de casă. Mă simt vinovată că nu mă mişc. Plec. Fac aproape o tură de parc citind în continuare. Când mai am aproape un sfert de drum să ajung înapoi acasă, îmi dau seama că nu sunt încă pregătită să intru. Mă opresc pe altă bancă şi mai citesc aici o oră şi ceva. Vreau să aprind o ţigare dar mi-am uitat bricheta. Sper să treacă cineva cu o ţigare aprinsă, să cer un foc. Trec mai mulţi fumători, dar nu îndrăznesc să fac gestul de a mă ridica să cer. Nu de ruşine, dar mi se pare că interacţiunea cu alţi oameni, norma de a spune "nu vă supăraţi" şi "muţumesc" cere prea mult efort. Şi chiar acum nu sunt pregătită să ies din mine. Aşa că stau acolo cu Kindle-u în mână, citesc şi trag cu ochiul la câte feluri nenaturale au oamenii de a se ţine de mână.

Vine şi se opreşte în faţa mea şi, cu capul puţin aplecat spre dreapta, cu un zâmbet discret, întreabă:
- Aceea este o tabletă?
- Nu, este doar pentru citit.
- Cum adică? Ce înregistrezi pe ea?
- Doar cărţi.
- Cum adică? De unde le iei ?
- Cărţile sunt transformate pentru a fi citite pe calculator şi eu le mut aici cu un cablu. Şi citesc.
- Am şi eu o tabletă, dar nu mai porneşte.
- Nu mă pricep, îmi pare rău.
- Haideţi să vă spun o poveste.

Se aşează lângă mine. Are cea mai senină faţă pe care am văzut-o în ultima vreme. Nicio urmă de meschin, de maliţios, de fals. Şi nişte ochi uriaşi albaştri de la care nu-mi pot lua privirea.

- Spune-mi o poezie, îmi cere.
- Îmi pare rău, nu ştiu poezii pe dinafară.

Îmi recită o poezie despre îndrăgostiţi care se întâlnesc pe un mal şi nu au decât o clipă să-şi spună totul înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Am închis Kindle-ul şi încremenesc cu un zâmbet larg şi fără cuvinte.

- Am citit multe poezii şi le ţineam minte pe toate. Acum nu aş mai putea învăţa niciuna. Acum uit.

Pe lângă noi, trece ţopăind o fetiţă de vreo 3 ani, într-o fustiţă roşie cu buline albe şi o ie mărunţică. Ne fură privirile şi inimile.

- Aveţi copii? mă întreabă după ce trece zâna.
- Nu.
- Sunteţi căsătorită?
- Nu.

Aştept replicile cu "dar ce aşteptaţi?" sau "lăsaţi, că mai aveţi timp". În schimb, îmi zâmbeşte iar şi spune, uitându-se undeva departe, dincolo de lac.

- Mai bine.
- Dar lucrez cu copii, mă grăbesc să îi spun. Sunt profesoară.
- Da? Ce predaţi?
- Limba engleză.
- Limba engleză... Ce frumos! Eu am făcut Liceul Industrial. Am învăţat germană şi cu asta m-am descurcat. Am fost în Germania, am fost peste tot. Am construit uzine şi combinate. Sunt inginer. Am plâns când au venit Roman şi Iliescu şi le-au distrus pe toate.

Mi-e frică de politică. Nu vreau să rupă vraja cu politica. Din fericire, oftează şi se opreşte. Se întoarce iar la mine, cu ochii aceia neverosimil de albaştri şi toată faţa, albă şi luminoasă, îi zâmbeşte.

- Spune-mi o poezie.
- Îmi pare rău, repet. Nu ştiu poezii.

Zâmbeşte. Asta face mereu şi nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc şi eu. Are o prezenţă atât de frumoasă încât este singura reacţie posibilă.

- Acum ceva vreme m-am trezit că nu pot merge. Mă durea totul. Ştiţi ce am făcut? Am aruncat pantofii ăia frumoşi de stradă şi mi-am luat astea. Acum merg iar.

Îmi arată sandalele lui împletite. Poartă o cămaşă şi pantaloni de trening. Are o batistă într-un buzunar.

- Obişnuiam să-mi fac plimbarea în jurul ambelor lacuri, dar acum merg doar aşa, un pic până la mine.
- Este important să faceţi mişcare.
- Câţi ani credeţi că am?
- Nu ştiu. 70 ?
- 92.
- Multă sănătate!

Mai zâmbeşte un pic.
- Ştiţi, îmi spune, mi-a făcut mare plăcere, dar acum trebuie să mă mişc. Dacă nu mă mişc amorţesc de tot.

Se ridică să plece. O să-şi ia sandalele şi batista, o să-şi ia chipul ăsta luminos şi ochii ăştia incredibili de albaştri, cu genele lor rare, lungi şi albe, o să-şi ia povestea şi nu am să-l mai văd poate niciodată.

- Vă mulţumesc că v-aţi oprit lângă mine, îi spun.
- Cum era să nu mă opresc? zâmbeşte şi mă ia de mână. Ispita era prea mare.

Mă strânge de mână o clipă, zâmbeşte ştrengăreşte şi pleacă să-şi termine plimbarea. Dacă stă mai mult, amorţeşte de tot.



Thursday, 12 March 2015

Ce se întâmplă de fapt când nu spunem ce am vrea să spunem?

PREMISĂ: Filosofam azi despre cineva (ca să nu recunosc că bârfeam de-a dreptul) ale cărui intenţii sunt mereu un mister pentru că nu sunt mai niciodată exprimate cu subiect şi predicat. Şi ziceam că eu îmi închipui că la dânsul în cap e mereu mare gălăgie cu toate lucrurile pe care le ştie, le simte, le vrea, numai că nu se îndură adesea să le "scuipe" către lume.


- Deci, care are ceva de zis? Nimeni? Care vrea să înceapă?
- Eşti nebun, jupâne Bilbo? Nu e niciun pitic aici!
TEORIE: Văd tot felul de ilustraţii simpatice pentru "condiţia" lui, cu cele o mie şi una de dihănii care trebuie că-i stau mereu pe vârful limbii dar când deschide gura, toate dau bir cu fugiţii înapoi în cap. Toţi piticuţii de pe creieri cu târnăcoapele pe umăr, busculându-se în spatele buzelor Hai Ho! Hai Ho! gata de mineriadă, dar când se pregăteşte să zică ce-şi doreşte, ce doare, ce frumos e azi afară, ăştia se împiedică în picioare care să se ascundă mai repede, să nu cumva să scape vreunul în lume...


STUDIU DE CAZ 1
 Aseară am purtat o conversaţie destul de interesantă cu un tânăr domn necunoscut. Acesta, deşi părea sincer impresionat şi interesat de continuarea poveştii, nu a cutezat să mă întrebe nici cum mă cheamă nici să-mi ceară vreun număr de telefon. După câteva la revedere, sănătate, spor, succes, seară bună, bună seara, pa, merci, mulţumesc, o zi frumoasă (pe asta ultima am zis-o eu, deşi era 8 seara şi beznă) am plecat pe drumurile noastre cu convingerea că nu ne vom mai întâlni niciodată. Şi stăteam şi contemplam şi chicoteam că de ce nu o fi zis omul nimic că doar era clar că ar fi vrut să continuăm discuţia. 

STUDIU DE CAZ 2
Ieri pe la prânz ies de la metrou. 
La câteva trepte în faţa mea, un alt tânăr domn, elegant, înalt, urca cu demnitate scările grăbindu-se către ceea ce am dedus eu că ar fi o întâlnire de afaceri sau un interviu, oricum ceva serios şi oficial.
 Şi observ că frumosul străin stătuse probabil pe un scaun prăfuit sau aşa ceva pentru că avea o pată de praf deloc nobilă fix pe rotunjimile posterioare. Nu întrebaţi cum am văzut fix asta. Şi mă gândesc pe loc că ar trebui să-i zic, să-l previn să nu meargă la interviu cu praf pe fund. 
Încep un proces de conştiinţă: Să-i zic, că se face de râs, nu-i zic, că poate se supără, să-i zic pentru că e frumos îmbrăcat, sigur nu ar vrea să umble murdar, nu-i zic că poate îl jenează, să-i zic ca să nu creadă ăia la interviu că e neglijent, nu-i zic că o să creadă că m-am uitat la fundul lui. Ceea ce am şi făcut de altfel. 
Tot calculând şi judecând şi după cum îmi tot dădea cu virgulă, mergeam în spatele lui la o distanţă deloc confortabilă de mai puţin de un metru şi luam în picioare toate dalele din pavaj, toate gropile, toate bordurile, că doar nu mă uitam pe unde merg, aveam alt focus. Până când şutez cu toată forţa un bolovan, îmi nenorocesc echilibrul, dau artistic din mâini, imitând un struţ care se încăpăţânează să creadă că poate zbura, scap un Futui! cu sonorul la maxim. 
Această interjecţie atrage atenţia Adonisului cu praf pe fund pe care îl vânam care se întoarce să afle ce s-a întâmplat. Nu zice nimic, Eu, redresată spectaculos, evitând onoarea de a mă prosterna la picioarele zeului, mă fac că plouă şi îl depăşesc repede să nu cumva să mă vadă bine la faţă. Bineînţeles că nu i-am mai comunicat nimic despre situaţia sa delicată. 
S. îmi zice râzând cu clăbuci în ceaşca de espresso:
- Păi şi nu i-ai mai zis nimic? L-ai lăsat să plece aşa? Proastă eşti şi tu! 

CONCLUZIE: Apăi proastă sunt, cu toţii suntem uneori. Mai ales când avem foarte multe de spus şi piticii de pe creier, în loc să năvălească afară în batalioane colorate de idei şi fapte bune, stau pe ciuci vinovaţi. Stăteam acum şi mă gândeam că aseară puteam să-l întreb eu pe ăla cum îl cheamă dacă chiar voiam, cine naiba m-a ţinut?
Dar, după cum tot S. zicea odată când m-a prins privind în gol fiindcă aveam prea multe de spus şi nu ieşea nimic. 
- Ce s-a întâmplat, au făcut piticii caca în pantaloni? De-aia nu mai zice niciunul nimic? 

Monday, 9 March 2015

Shaorma trip

Aţi văzut probabil imagini dintr-alea cu "Your brain on meth" sau "Your brain on weed" etc. Mai jos o să vă povestesc ce se întâmplă cu creierul meu pe ... şaorma.
Artist Bryan Lewis Saunders
draws himself while on various drugs.
Source

Mă cheamă Daiana şi o dată la un an, mănânc şaorma. Ca aseară, de exemplu. Mănânc şaorma pe la 8 seara, beau un suc, mai citesc vreo trei ore, mă culc.

Visez.

O sală de clasă din copilărie, cu bănci de lemn scrijelite şi abuzate, cu scaune de-alea pe balama care-ţi dau peste picioare când de ridici. Eu, profesoară de franceză. Elevii, o adunătură de personaje care  nu au ce căuta împreună: foşti elevi (care nu au fost în aceeaşi clasă), foşti colegi de-ai mei din şcoală, prieteni de vârsta mea, vecini, random people all around. Încerc ceva cu je m'appelle... dar mă prind repede că ăştia au nivele atât de diferite încât e imposibil de ţinut o lecţie. Plus, nici nu pare să-i intereseze prea tare limba lui Voltaire.

Story Cubes
- OK, zic, hai să ne jucăm ceva.

Un băiat care mi-a fost elev cândva (acu e la facultate) mă întreabă dacă am Story C
ubes la mine, ca să facem o poveste.

-Nu, le-am uitat, dar inventăm ceva.

Scriu A pe tablă, cu creta şi le zic:

- Let's make music! (de precizat că visul era în mare parte în engleză) Make up the name of an artist, a song, and their style, all starting with the letter A. For example, Artist: Awkard Animals, Title:  Abomination (zic şi mă uit să văd dacă e vreun fan Dune în sală). Pe urmă continuăm cu celelalte litere.

- Şi la style ce scriem, că nu sunt destul genuri de muzică, pentru toate literele.

Primul de la dreapta, Ronnie Wood,
seamănă cel mai bine cu elevul meu.
- Păi, puneţi AC/DC. Adică formaţia voastră cântă în stilul lui AC/DC.

Pe rândul de la geam, cam prin banca a treia, unul dintre băieţii de la Rolling Stones (!) zice:

- Păi îţi dai seama că eu o să fiu foarte bun la jocul ăsta.
- N-are nimic, îi zic, îi ajuţi şi pe colegii tăi.

Aşa deci, l-am pus la punct.

Azi nu am avut timp, dar mâine trec pe la Şaormerie să-l întreb pe băiatul ăla ce combinaţie de sosuri mi-a pus. Cheaper than most trips.


Wednesday, 25 February 2015

Standarde duble

311, Titan, de dimineaţă. Autobuzul închide uşile şi pleacă din staţie. Un domn serios pe la vreo 50 de ani aleargă în urma lui. După un metru, autobuzul frânează, deschide uşile, domnul urcă. Strigă la şofer din mijlocul maşinii pline cu bărbaţi, femei şi copii: „Mă f-- pe mă-ta, bă! Mureai dacă aşteptai un pic??" Lumea: „Aşa e, Domnule, România ce să-i faci... Cară cartofi, nu oameni! Numai nesimţiţi. Şi primarul nu face nimic bla bla ..."

226, Rahova, după amiaza. Un puşti în trening sare în maşină,scuipă ultima coajă de sămânţă afară prin uşa deschisă şi strigă la un amic care aleargă spre acelaşi autobuz: „Hai bă, pârnaie, că se grăbeşte lumea!". Pârnaie sare şi el în maşină gâfâind, tot în trening, şi după ce se închid uşile strigă la şofer:„ Merci!". Celălalt îi zice :„Hai mă că nu te bagă în seamă, n-aude ăla.". „N-o auzi, băi, dar aşa se zice ". Lumea :„Pff, mai uşor cu gălăgia, venim de la  muncă suntem obosiţi! Golanii.."

Wednesday, 19 November 2014

Smoc cu smoc

Bătăuşul cartierului avea trei ani
pe vremea când eu aveam treişpe
şi ani de zile mi-a fost frică de unghiile lui netăiate
care mi se înfipseseră o dată în păr
după ce, doar cu o clipă înainte, îmi dăduse dreptate.
Îmi plăcea să visez de pe atunci
că lumea e în principiu raţională
că dacă-i explic
de ce nu e frumos să chinuie broasca
o să-i pară rău.
Credeam cu infatuare
că un discurs bine făcut poate produce schimbare.
Dar, după o clipă de graţie
în care m-a ascultat fremătând,
mi s-a repezit în coamă cu ghearele
şi a început să-mi smulgă ideile din cap
smoc cu smoc
cu furie de animal sălbatic rănit.
Aseară mă uitam la poze pe net
Liceul meu are şi el o pagină, desigur
Şi erau poze de la Balul Bobocilor
Şi am văzut că sunt atât de bătrână
încât nu mai cunosc pe nimeni de acolo
şi poate că aşa e mai bine
când dintr-o dată, într-o poză de grup,
îmi sare mutra copilului ăsta în faţă
tot cu falca pătrată, cu mâinile groase şi mici
ca un bătăuş,
dar poartă cămaşă
şi un ecuson care zice
că e în echipa de organizare
deci are optişpe ani
şi înţepenesc proastă pe scaun
pentru că nu mă aşteptam să mai existe
Pentru că nu mă aşteptam să ajungă bărbat
pe când eu,
stau aici butonând
ajustând realitatea din pix
şi încerc să schimb lumea cu un discurs bine făcut
în timp ce lumea planează deasupra mea
ca vulturii pleşuvi şi din când în când
îmi smulge ideile din cap
smoc cu smoc.

Nu chiar un Kalaşnikov, dar ceva să-i omor pe toţi

Mă întorceam din Auchan Titan cu unul din microbuzele alea gratuite puse la dispoziţie de supermarket. Multă lume, înghesuială, Bucureşti, România. Ajung pe la mijlocul microbuzului în picioare, să fac loc pentru mai multă lume. Vreo două femei în vârstă, 65+, se străduie să încapă în cutia aia de conservă. În dreptul meu, pe scaune, doi puşti de vreo 16-17 ani. Restul, lume multă pestriţă.
Tanti 1 către Tanti 2 - Da' de ce te-ai urcat cu căruciorul ăla să nu mai încapă nimeni? Trebuia să rămâi la urmă, să urci ultima.
Tanti 2 - Cobor la capăt, nu era să încurc pe toată lumea la coborâre.
Puştiul 1 - IIIUUUUU!!! (imită tonul şi vocea pe care au vorbit femeile) Proasto, ce te-ai băgat în faţă? Hă hă! Să iau dă păr astea, ej nebun?! AAOLLLLEUUUU ce mă doare spatele!!! Nu te uita la mine, fă, că nu-ţi dau locul!
Lumea râde.
Tanti 1 către un domn care stă în uşă: Eu o să cobor la Barajul Dunării.Oi putea?
Domnul: Vă facem loc doamnă.
Puştiul 1: Ce zice bă? Barajul Dunării? Egzistă aşa ceva? Acolo o fi spitalul de balamuc? Că e cu nervii baba?
Lumea râde. Mă uit la el destul de urât.
Puştiul 2: Taci bă, că te face lumea cu ou şi cu oţet.
Puştiul 1: Cu ou şi smântână! De la mă-sa de-acasă. Ou şi smântână! Hă hă!
Râde convins că e genial. Lumea râde.
Barajul Dunării. Tanti 1 coboară.
Puştiul 1: Ia uite-o cum se duce? Repede, ca pinguinu!
Lumea râde.
Puştiul 2: Ce-ai mă cu baba? E şi ea bătrână.
Puştiul 1: Dă-le dracu, că nu le suport de babe. Că sunt operate, că să e dau locul, să moară dracului o dată, să nu mai umble pe străzi IUUUUUUU!!
Deja mă întrebam cum naiba o să transpun în scris onomatopeele pe care le scoate copilul ăsta. Nişte chiuituri şi răcnete deloc umane. Lumea râde. Puştiul 1 îl ia în braţe pe puştiul 2 ca să facă loc pentru o doamnă de vreo 35-40 de ani să stea jos. Tipa nu era cu nimic specială, dar râsese la chiuiturile lui. Era de gaşcă. Asculta muzică cu o singură cască în ureche.
Puştiul 1: Bă, cum să aude muzica de la femeia asta!!


Un domn tânăr care stă cu nevastă-sa pe scaun în spatele puştilor s-a hlizit până mai adineauri cu jumătate de microbuz. La replica cu "să moară toate" se întoarce un pic contrariat către nevastă-sa şi o întreabă pe-aia:
El - Tu de ce râzi mă?
Ea - A, nu râdeam de femeie. Râdeam de băiatul ăsta.

Pentru băieţii din microbuz şi pentru cei care le-au validat comportamentul râzând în loc să le închidă gura prompt, eu nu vă pot dori răul. Din contră, nu vă pot dori decât să ajungeţi şi voi la vârsta aia frumoasă de 70-80+ şi atunci, să fiţi suficient de sănătoşi şi cu mintea destul de întreagă încât să vă puteţi deplasa repede ca vântul, să mergeţi drept, să nu faceţi reumatism şi osteoporoză, să nu vă obosească mintea şi corpul, să rămâneţi frumoşi şi puternici cum aţi fost azi, să nu vă încerce nicio slăbiciune care să poată fi ridiculizată de o puţă imberbă la oră de vârf într-o mare de oameni incapabili să vă apere.

Şchiop şi balcanic



O ştiţi pe-aia cu „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei” ?
Eu zic aşa, stai acolo liniştit, că s-au împărţit singuri. Şi e trist.

Îmi vine să plâng de frustrare pentru alegerile astea. Nu pentru rezultatul care a ieşit, nu pentru rezultatul care era cât pe ce să iasă. Ci pentru că mi-e foarte clar de data asta că suntem atât de spălaţi pe creier cu toţii încât chiar că nu mai vedem realitatea. Şi realitatea e că de vreo două luni încoace nu mai trăim normal, ci urâm cu pasiune. Pe cine? Ne place să credem că pe Ponta, dar de fapt, ne urâm unii pe alţii. Ne urâm vecinii, bunicii, rudele de la ţară, pe colegul de bancă dintr-a-ntâia, prietenii şi colaboratorii.  

Ca să ne lămurim cu politica, oricine ar fi preşedinte de azi încolo, parlamentul e tot ăla. Şi chiar dacă guvernul Ponta se radiază mâine, o majoritate parlamentară care să-şi poată asuma guvernarea va trebui să includă acelaşi PSD sau o versiune zombificată a fostei glorioase alianţe DA, incluzând de data asta un PDL scindat şi un PNL scindat, sau poate şi cu PMP-ul ăla, colac de salvare providenţial de la marinarul nostru preferat, acum rămas fără vapor. Deci până la urmă, în ce fel şi chip s-ar combina, rămâne cum am stabilit. Tot ăia sunt. Şi tare mi-e teamă că Johannis, dragul de el, că simpatic îmi e, nu-i decât de faţadă. Pe mine nu m-a convins de nimic. Consolarea mea e că cel puţin în contexte oficiale internaţionale, Johannis ştie să poarte un costum cu cravată mai bine decât Ponta şi Băsescu la un loc. Rămâne de văzut dacă poate să-i şi privească în ochi pe Merkel sau pe Obama, dacă s-o vedea cu ei. 

Nu cred că Ponta e Vadim Tudor ca să votez de frică împotriva lui, dar nici nu i-aş da ţara pe mână. Nu cred că Johannis e destul de vertical ca să poată schimba ceva. Nu cred că preşedintele are sau ar trebui să aibă atâta putere pe plan intern ca să poată produce schimbările promise. Şi până când nu voi putea alege de drag, nu voi alege. Dar asta e ceea ce cred eu, părerea mea, formată pe baza informaţiilor la care am acces şi pe care le interpretez în limita capacităţii mele de înţelegere şi filtrate de viziunile mele personale. Voi aţi crezut altceva şi pot respecta asta. Pentru că şi voi aveţi argumentele voastre. Refuz să dezbat, pentru că în politică nu există adevăruri absolute, pentru că nimeni nu are dreptate.

Frustarea mai mare e pentru toţi oamenii simpatici, ca să nu zic naivi, care mi-au invadat facebookul în ultima vreme încercând să mă convingă că dacă mă pune gaia să nu votez cum vor ei, o să devin paria peste noapte. Şi de ce, la o adică? Faptul că mă străduiesc zilnic să fiu o persoană bună, că nu fac rău nimănui, că nu am încălcat niciodată legea, că îmi fac meseria cu drag şi bine, că încerc să schimb lumea din jurul meu, că mă străduiesc constant să fiu mai bună şi să fac mai mult bine, că le-am fost şi mi-au fost alături la bune şi rele, relaţii de amiciţie sau profesionale sănătoase, totul s-ar anihila dacă votez greşit? Adică tot ce am făcut vreodată bun în viaţă ar fi anulat de exprimarea unei opţiuni politice? Şi mai mult, mă credeţi atât de cretină încât să nu am dreptul să gândesc diferit faţă de voi? Este oare normal să desconsideraţi jumătate de ţară pentru că alege altceva? Nu-i vorba de o mână de oameni, e vorba de jumătate de ţară care crede altceva. Asta e politica, jumătate de ţară alege pentru cealaltă jumătate. Cât de infatuat să fii să crezi că eşti fix în jumătatea care deţine adevărul absolut ? Da, ştiu, nu e nevoie să îmi citaţi statistica, cum că în jumătatea voastră sunt numai oameni deştepţi şi tineri iar dincolo colcăie de cretini cu studii medii şi pensionari. Sau cel puţin asta e statistica la care ne place să ne uităm pentru că validează scopul şi validează şi insulta. 

Şi până la urmă, presupunând că dincolo se află preponderent oameni cu studii medii, ţărani şi pensionari, de ce să consider eu că ăia au mai puţin creier decât mine în buricul Bucureştiului, cu facultate şi venituri medii spre mari? De ce votul meu trebuie să fie, cum citeam la nuştiucine pe Facebook „împotriva bunicului tău beţiv din Teleorman”? Să susţii că părerea cuiva e nulă sau greşită by default şi nu trebuie respectată pentru că are studii medii, pentru că e bătrân, pentru că se bucură la o sticlă de ulei gratis, denotă multă infatuare şi încalcă câteva reguli de bună cuvinţă. 

Şi mai mult, felul în care vi se pare normal, vouă, oameni inteligenţi, intelectuali în mare parte, să validaţi o campanie vulgară, plină cu bancuri porcoase şi înjurături şi ameninţări mi se pare trist. Fără să te gândeşti măcar o clipă că dobitocul pe care îl jigneşti e o persoană. O persoană publică, dar o persoană. Adică, dacă deodată atâta vă inflamaţi pentru politică, ca nişte hooligans microbişti, de ce nu faceţi politică? De ce nu sunteţi în partide? Asta ca să puteţi acţiona direct asupra sistemului, nu? De ce vă daţi mari şi tari cu neutralitatea, doar ca apoi să urlaţi că cine nu-i cu noi e împotriva noastră? Da, da, ştiu, voi sunteţi societatea civilă. Adică, pardon, noi suntem. Noi acţionăm din stradă. De pe Facebook. Da, ştiu, i-aţi promis lui Johannis că tot aşa o să ieşiţi în stradă şi dacă nu face ce a promis. Vom trăi şi vom vedea. 

Nu cred că e normal ca oamenii să emită ultimatumuri vis-a-vis de opţiunile politice ale altcuiva. Nu cred că e normal să spui că nu vei mai citi un scriitor sau nu vei mai asculta un artist pentru că a susţinut pe cine nu vrei tu. Da, e adevărat şi pe mine mă scârbeşte ideea că unul ca Tudor Gheorghe iese pe afiş să ne spună că votează cu Ponta, dar pe de altă parte nici Marius Chivu nu mi-a fost mai drag când s-a luat de mână cu Macovei. Nu de-alta, dar mi se pare naiv să iei un politician de mână, oricare ar fi el, şi să-l validezi. Asta înseamnă că nu o să mai ascult Tudor Gheorghe? Indiferent de valoarea lui ca artist, că părerile sunt împărţite, muzica lui e lipită iremediabil la mine în cap de nişte momente foarte frumoase din trecut. O să-mi reneg amintirile frumoase pentru că a votat cu Ponta? Sau că o să-mi şterg din cap toate discuţiie  faine pe care le-am avut cu Marius? Nu voi mai folosi niciodată lucrurile pe care le-am învăţat de la el sau nu voi mai citi cărţile pe care mi le-a recomandat? Nu, pentru că munca lor e una, iar opţiunile politice sunt ceva personal. Aproape ca religia. 

De ce nu mă poate convinge nimeni cu argumente că un partid e mai bun decât altul în România ? Pentru că niciunul nu mai are sau nu mai urmăreşte o doctrină. Altfel nu ar fi fost posibil să ai alianţe formate din PSD de stânga şi PD sau PNL de dreapta. Ai partide socialiste care iau măsuri capitaliste, partide liberale care se ocupă de programe sociale pentru că nu au încotro. România e destrămată, bate vântul prin crăpături, trebuie peticită din două capete o dată. Asta e. De-aia e nevoie şi din păcate de-aia funcţionează mita cu ulei şi făină. Pentru că e nevoie de ea. Pentru că din asta trăiesc unii. Şi pe ăia care se bucură la o conservă de carne, îi doare în cur de acciza ta la benzină şi de impactul exploatării gazelor de şist asupra mediului. Pe bune. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât aparatul, caracatiţa are atâtea picioare, în fiecare sătuc unde primarul e rege. Şi primarul vrea să fie validat de prefect. Şi prefectul vrea să fie validat de partid. Şi am rămas de unde am plecat. În Caragiale. Nu vă amăgiţi nicio clipă că asta e doar povestea PSD-ului. E povestea tuturor, că toţi au plecat din aceeaşi zoaie. Nu vă amăgiţi că liberalii sunt liberali sau că democraţii sunt democraţi. Nici măcar socialiştii nu-s socialişti, că dacă erau cu adevărat socialişti, mie mi-ar fi plăcut de ei. Uite, c-am zis-o. Socialistă sunt. Stângistă împuţită. Atenţie, socialistă, nu comunistă. Big difference. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât milioane de oameni nu au acces la educaţie şi la condiţii decente de trai. Educaţie ca să poată vedea mai departe de propria persoană şi mai departe de ziua de mâine şi suficientă mâncare şi căldură ca să-i stea mintea la educaţie. Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât oamenii trăiesc de pe o zi pe alta; ei nu au să vadă The Big Picture.

Sunt zile ca astea în care îmi vine să-mi iau câmpii, să mă mut într-un sat dintr-ăla uitat de lume şi să fac pe profesoara acolo. Într-un sat dintr-ăla unde nu ajung copiii la şcoală iarna. Sau într-un ghetou unde nu e şcoală, unde copiii nici nu există de fapt. Să ajut direct. Să pun mâna, osul la treabă, nu să trăiesc din banii unor copii care de bine de rău, au de unde plăti meditaţiile, care da, au nevoie de mine şi mă iubesc, dar dacă de mâine nu mai vin la ei, sunt o mie de alte profesoare care să-mi ia locul. Pentru că eu am impresia că singurul mod valid în care pot schimba ceva la ţara mea sau la lumea asta este de jos în sus. De la oameni. De la fiecare om în parte. Să ajut nişte copii să crească ştiind că pot face orice vor ei, să-i ajut să crească cu încredere în sine şi cu capul sus. Asta sunt eu, adepta schimbărilor mărunte dar de durată. Pentru că sunt atâtea locuri în care politica nu contează, pentru că politica nu ajunge. 

Dar până una alta, tot avem România împărţită în două din cauza ambiguităţilor ăstora de doctrină, din cauza faptului că la nivel de oraş mic sau sat, primarul chiar contează, din cauza faptului că ne-am obişnuit să ne opunem dar nu ştim să şi construim. Să oferim variante. Să avem o variantă bună de propus înainte de a striga „jos”.  

Da, e admirabil ceea ce vreţi să faceţi. Vorba lui Camus: „fiecare generaţie se crede menită să schimbe lumea” sau a lui Orwell „Fiecare generaţie se crede mai deşteaptă decât cea dinainte şi mai înţeleaptă decât următoarea”. Aşa şi noi, şi e normal să facem ceea ce ne stă în putinţă să schimbăm ceea ce nu ne convine. Dar cu ce costuri? Oare nu am putea face asta şi fără să împărţim ţara în proşti şi deştepţi? O ştiţi pe-aia cu Divide et Impera? Pe Divide l-aţi făcut şi nu de azi de ieri. Acum să vedem cine o să ne Impera pe toţi. Ca s-o zic frumos. 

Mi se pare sec şi frustrant să trebuiască să filtrez printre mesajele prietenilor mei de pe FB ca să scap de muie şi puli. Nu mi se pare normal să ne comportăm ca nişte animale. Nu mi se pare normal să uităm limitele decenţei pentru politică. Politica e trivială. Sunt aceeaşi oameni şi în PSD şi în PDL/PNL. Asta trebuie să ne lămurim, că sunt aceeaşi oameni. Că vă bucuraţi degeaba. Că sunteţi naivi. Că vă supăraţi ca văcarul pe sat şi că ameninţările cu „te şterg din listă dacă votezi Ponta” sunt ca aia cu „îmi iau jucăriile şi plec”.

Am încercat un sondaj astă seară, să văd cine mi-ar răspunde la provocare. Dacă zic că am votat Ponta, cine se ofuschează. Am fost ignorată în mare parte, poate pentru că am lansat întrebarea când era deja clar că nu mai iese Ponta. Poate dacă întrebam cu câteva ore mai devreme îmi încasam câteva organe peste faţă de nu mă vedeam. A, da, şi posibil chiar să fi pierdut câţiva prieteni din listă.  Şi când zic prieteni, chiar prieteni zic. De-ăia de la Close Friends. Aşa, după, râdem, glumim, bine c-am scăpat. Amuzant e că nu m-a luat nimeni în serios. Poate pentru că sunteţi ferm convinşi că doar proştii votează PSD şi eu poate totuşi nu-s proastă. Simpatic. Dezamăgitor. 

Mă gândeam că dacă ar ameninţa cineva sus şi tare că îşi şterge toţi etnicii maghiari din listă, toţi prietenii expaţi, toţi prietenii creştini sau musulmani sau atei, după caz, pentru că s-a hotărât peste noapte să-şi purifice karma, am sării toţi în sus să-i rupem capul cu discriminarea, cu rasismul şi xenofobia. Cu discriminarea pe criterii de convingeri politice nu ne încurcăm, nu? 

E trei dimineaţa şi îmi vine să plâng de frustrare pentru naivitatea tuturor celor care strigă că au „învins” sau că de mâine „schimbarea vine”. Sau că „democraţia s-a întors în România”. Păi unde plecase? În felul ei şchiop şi balcanic, tot democraţie fu şi până adineauri şi tot aşa o să fie şi de mâine încolo. Tot cu acest parlament pestriţ de social-democrat-liberali. Nu copii, rămâne cum am stabilit.  

Saturday, 15 November 2014

Taxi Stories #4 - Simfonia Pastorală

Ieri pe la 17, în lipsă de maşină de teleportare, chem un taxi să mă livreze la următorul copil cât mai repede cu putinţă. Vine taxiul, îmi verifică identitatea şi ne punem în mişcare. Mă rog, omul e convins acum că mă cheamă Ioana că rugasem pe o Ioană să-mi comande taxiul cu aplicaţia ei şmecheră. Domnul şofer este un bărbat zdravăn de vreo 40-50 de ani. Stau prost la judecat vârsta. Pare serios, dar poate, dacă m-aş lua numai şi numai după aparenţe, mi l-aş închipui suporter de fotbal SAU mâncător de mici SAU de seminţe SAU de manele SAU... Din fericire, tata m-a crescut mai bine de atât. Şi bine mi-a prins.

În primii 50 de metri are loc următorul schimb de replici ameţitor:
Aurel Băeşu, Autoportret
- Strada Aurel Băeşu, vă rog.
- Da, zice el. Un pictor mediocru, supra-apreciat.
- Da, răspund eu, stăm cam prost la capitolul pictori.
- Cum se poate, se întoarce la mine cu reproş, să staţi pe Aurel Băeşu şi să nu ştiţi cine a fost?
- Nu am zis că nu ştiu, ziceam că arta plastică românească nu mi se pare foarte interesantă.
- A, asta e altceva. Aşa e, avem câteva nume mari, dar nu au reuşit să fie recunoscuţi pe plan internaţional.
- Şi eu nu stau pe Băeşu, stau în Titan, şi acolo e cu pictori.
- Da, zice el, Theodor Pallady, Camil Ressu ...
- Şi Nicolae Grigorescu, închei eu.

În următorii 50 de metri am vorbit despre Corneliu Baba, Tonitza şi Luchian. Pe urmă am făcut linişte o vreme. A dat radioul mai tare. Asculta Radio România Muzical, ştiţi voi, "classic, jazz and more", conform sloganului.


Pe la Aviatorilor, îmi aduc aminte că am fost răcită şi mă pun pe tuşit. Prezentatorul de radio anunţă un concurs:
- Sunaţi cu răspunsul la întrebarea: "Ce simfonie a lui Beethoven a fost cunoscută ca Simfonia Pastorală?"
- A şasea, zice domnul şofer fără să piardă o secundă.

Termin de tuşit.

- Îmi cer scuze că v-am bruiat muzica.
- Nu face nimic. Vă deranjează? Vreţi să pun altceva?
- Nu, doamne fereşte. E aer proaspăt. E foarte bine.
- Întrebam, pentru că majoritatea clienţilor preferă Kiss sau Zu.
- O manea nu aveţi? îl întreb.

Rafael, Madona of the Pinks
Râde. Între Aviatorilor şi Arcul de Triumf vorbeşte despre importanţa secolului 17 în muzica clasică, cu date, ani şi număr de simfonii, concerte, sonate compuse de diverşi. Ar putea ţine un curs de istoria muzicii clasice.

Între Arcul de Triumf şi Casa Scânteii vorbim despre manelele originale, muzica lăutărească autentică, manelele cu "regheton" , despre declinul muzicii "uşoare" şi al muzicii în general.

Trecem de Casa Scânteii şi nu ştiu cum facem de ajungem la Renascentişti. Da, ştiu, am
luat-o înapoi, înainte, înapoi, dezbatem de ce crede el că Rafael Sanzio e un artist mai bun decât Michelangelo, despre educaţia umanistă şi despre geniul lui Leonardo da Vinci. Enunţăm teorii contradictorii despre influenţa economiei şi a religiei în evoluţia şi declinul artelor dar nu ne certăm.

Ajungem la destinaţie şi mai pierd vreo cinci minute ca să încheiem discuţia. Şi până s-o zic eu, o zice el:
- Uau! Să ştiţi că mi-a făcut foarte mare plăcere să vorbesc cu dumneavoastră!

Desigur că îi răspund politicos că sentimentul e reciproc.
Cobor şi nu-mi revin din starea de "uau!". Am impresia că tocmai am băut apă curată de izvor.


Saturday, 18 October 2014

Cioburi

Suntem mâini şi picioare frânte
Suntem o mie şi unul de cioburi
Suntem schije şi cioturi
Suntem bătălii pierdute
Când apari cu toate aşchiile îndreptate spre mine
Mă aştept să mă umpli de găuri
Să mă zdreleşti să mă zdrobeşti
Să mă nimiceşti
Şi în loc să-mi mai salt un zid cu creneluri
Te las să te aşezi 
Şi când te aşezi peste mine
Cioburile tale cad în golurile dintre cioburile mele
De parcă erai de aici.

Saturday, 30 August 2014

Responsabilitatea de-a fi iubit

Vineri. La meditaţie cu o fetiţă de 8 ani. În mijlocul exerciţiului, se opreşte şi-mi trânteşte astea trei întrebări, una după alta, un foc de mitralieră filosofic, în mai puţin de 5 minute. Şi trebuie să spun că, pe lângă faptul că nu-mi pot închipui ce a citit sau ce experienţe de viaţă a avut copilul ăsta de-a reuşit să coacă asemenea întrebări, sunt cele mai bune întrebări care mi s-au pus în ultima vreme.

Întrebările sunt, în ordinea în care au venit:
1. De ce exist eu?
2. De ce trebuie să am grijă de mine?
3. Eu sunt importantă? De ce?

Sincer, m-am simţit de parcă am încasat un pumn de la Hulk în capul pieptului. Atât de puternic a fost şocul întrebărilor. Şi la fel de nepregătită eram să răspund la ele. Nici pentru mine nu puteam răspunde, darămite să refac răspunsul ca să i se potrivească fiinţei ăştia cu rochiţă şi fundiţe colorate, pe care trebuie să o cert mereu să stea dreaptă pe scaun şi să nu-şi mai ronţăie degetele.

Şi partea cea mai faină la copiii ăştia de 8 ani e că, o dată ce au aruncat grenada, nu se mai mişcă până nu văd ei că ţi s-a înfipt bine în suflet şi pe urmă vor să le arăţi şi cuiul să fie siguri că bubuie dacă îndrăzneşti să fugi ca să nu răspunzi. Aşa şi ea. Eu simţeam cum mă fac din ce în ce mai mică în timp ce căutam repede prin minte o idee de răspuns şi copila se făcea din ce în ce mai mare şi-mi ţinea întrebările deasupra capului ca nicovala din Tom şi Jerry.

Mi-am dat seama că nu am unde fugi şi că nu are sens să încerc măcar s-o întorc la exerciţiu ca să am timp de gândire. Nu ştiu cât de profesionist a fost să opresc lecţia pentru asta dar era clar că nu s-ar mai fi mişcat până nu îi răspundeam cumva. Şi provocarea era mult prea incitantă să nu încerc să găsesc un răspuns acolo pe loc.

După ce m-am calmat un pic, mi-am dat seama că panica e de la mine. Că şocul nu vine din faptul că un copil de 8 ani a gândit întrebările astea, nici din faptul că a ales să mi le trântească mie şi nu părinţilor. Sau poate şi mie, în afară de părinţi, pentru că simte că aş avea răspunsuri. Nu, şocul venea din faptul că eu nu am îndrăznit până acum să mă gândesc serios la aşa ceva. Mai ales la întrebarea numărul doi. Că de fiecare dată când am vorbit despre mine şi despre misiunea mea şi valorile mele a fost ca să răspund cuiva, ca să justific o acţiune sau o decizie, ca să mă fac înţeleasă. Dar eu pe mine nu m-am întrebat niciodată: "de ce trebuie să am grijă de mine?"

Şi asta cu existatul, mai e cum mai e. Birds and bees, enfants dans les choux, berze, cum vreţi voi, mami şi tati care s-au întâlnit bla bla. Dar copilul plusează întrebarea până să încerc eu măcar să reduc răspunsul la nivel biologic şi-mi clarifică:

- Adică nu cum m-am născut, ci de ce. De ce exist eu? 

Am început să scurm în minte după un răspuns, gândindu-mă că dacă reuşesc repede repede să-mi răspund mie la întrebările astea, pot adapta repede răspunsurile şi pentru ea. Şi nu ar trebui să-mi fie greu, nu-i aşa? Pentru că eu mă cunosc şi am adesea discuţii lungi şi profunde cu şi despre mine, nu-i aşa?

Întrebările au venit aproape lipite, dar ultima, pe lângă faptul că era cea mai recentă şi deci mai limpede, îmi părea şi cea mai simplă. Aşa că am vrut să spun ceva, în continuare gândindu-mă la mine, şi nu încă la copil, cum e că eu am un job care mi se pare cel mai important din lume, şi fac ce fac zilnic, şi schimb bucăţele infime de lume, de-aia sunt eu importantă. Şi apoi mă loveşte realitatea că un copil de 8 ani nu va înţelege asta cu jobul, că ea mai are o mie de ani de şcoală înainte până să se gândească măcar ce poate face pentru mapamond, că dacă zic asta o să ia toate meseriile din lume la rând să mă întrebe de fiecare în parte dacă sunt importante. Şi atunci am recalculat răspunsul. Nu e vorba de mine, e vorba de ea. De ce este copilul ăsta important? Şi pentru cine? În afară de planetă şi umanitate în general? Păi e cu siguranţă cel mai important lucru pentru părinţii lui. Deci, draga mea M*, da, eşti importantă, pentru că eşti iubită. Pentru că există atâţia oameni care te iubesc ca pe ochii din cap, de-aia eşti importantă! Şi spunându-i asta, deja vedeam totul mult mai clar. Şi vei merge la şcoală şi vei cunoaşte şi mai mulţi oameni care vor ţine la tine şi care îţi vor fi dragi şi vei fi din ce în ce mai importantă. Şi vei avea şi tu familia ta şi copiii tăi şi vei şi mai importantă. Din ce în ce mai importantă. Pentru o groază de oameni pe care acum nici măcar nu-i cunoşti.

Şi de aici, au curs atât de uşor şi celelalte două răspunsuri. Trebuie să ai grijă de tine pentru că eşti iubită. Pentru că eşti importantă. Pentru că cei care te iubesc au nevoie de tine întreagă. Pentru că dacă ai păţi ceva, ar fi foarte supăraţi. Nu, nu supăraţi pe tine, doar trişti. Foarte trişti. Tu trebuie să ai grijă de tine ca să poţi avea grijă de ei. De cei care te iubesc. 

Şi lovitura de graţie, pe care nu ştiu cât de bine am reuşit să i-o explic copilului, tu exişti tot pentru că eşti iubită. Pentru că ai fost iubită şi dorită chiar dinainte de a exista. De-aia exişti. De-aia te-ai întâmplat. 

Copila a înfulecat răspunsurile ca pe bomboane şi s-a întors la exerciţiu liniştită. Peste un sfert de oră am plecat de acolo clătinându-mă de parcă fusesem bătută şi apoi trecusem printr-o ploaie rece. Şi mergând mă tot pocneau răspunsurile mele din toate părţile. Nu sunt importantă pentru ceea ce fac, asta e ceva ce am devenit mai târziu, o alegere pe care aş fi putut s-o iau în orice direcţie. Aş fi fost la fel de importantă pentru ai mei, pentru cei câţiva prieteni pe care îi am, orice aş fi decis să mă fac. Aş fi fost la fel de importantă pentru că oamenii ăia ţin la mine. Şi de-aia trebuie să am grijă de mine. De-aia nu-mi permit să mai bat câmpii şi să mă ignor, pentru că trebuie să rămân întreagă şi puternică pentru cei care ţin la mine. Şi de-aia exist. Pentru că, undeva, demult, doi oameni m-au iubit înainte să mă vadă măcar. Chiar dacă pe urmă s-au încurcat lucrurile, chiar dacă pe urmă a trebuit să sap după motive de a continua să exist.

Dar asta e. Responsabilitatea de a fi iubit. De-aia nimeni nu are dreptul să dispară pur şi simplu. De-aia e responsabilitatea noastră să căutăm zi de zi motive să continuăm să existăm, chiar în zilele în care asta pare al naibii de greu şi nu vrem decât să ne dăm la fund şi să dispărem de pe radarul tuturor oamenilor ăstora care ne iubesc şi ne tot caută. Pentru că suntem importanţi. Pentru că suntem iubiţi.




Tuesday, 12 August 2014

Control Freak

Uneori există vorbitul prea mult
atunci când urăsc să ascult
şi plănuitul minut cu minut -
toate mărunţişurile pe care le-am făcut
doar ca să ţin capul sus,
ţi-am spus,
pentru a nu mă scufunda în neant.
Neprevăzutul e un traficant
de adrenalină şi frici
care ustură fir-ar al naibii, ustură-n draci
când mă prinde din spate,
mă ciupe de călcâie, mă muşcă de coate.
Şii atunci construiesc fortăreţe,
dumnezeu peste dumnezeu,
trântesc ceva greu
în uşă
să nu intre nimeni când sunt în chiloţi,
nici prieteni nici hoţi,
şi am impresia că sunt bine acum,
nici nu-mi mai miroase a fum,
nici nu mai văd că afară
e deja seară
şi lumea s-a mai mişcat o dată deja
şi fără intenţia mea
şi că de fapt atâţia alţi oameni trăiesc
în timp eu construiesc
fortăreţe şi mă pregătesc
bine
pentru momentul în care se vor uita la mine
fără să văd că de fapt
deja m-au dat la ziar -
nebuna care-şi face iar
castel de chirpici
plin de hârtii şi pisici.

Tuesday, 29 July 2014

WWW stories #1- Facebook şi matrimonialele

Prolog 
Cred că nu m-am trezit bine de dimineaţă, pentru că-s trează de-o oră şi deja m-am luat de oameni pe Facebook de două ori. Poate pentru că încă nu mi-am băut cafeaua. Nu ştiu, zic şi eu.
Scurt pe doi, mie îmi place pe Facebook. Poate ar trebui să încep prin a explica un pic ce e Facebookul ăsta pentru mine. Pentru mine are trei funcţii mari şi late:
1. Mă ţine conectată cu colegi sau foştii colegi, cu persoane pe care le-am cunoscut cumva cândva şi pe care le am în listă pentru că ar fi păcat să avem toată tehnologia asta la îndemână dar să pierdem orice urmă de contact.
2. Aşa cum trăim noi acum, eu şi mulţi dintre prietenii mei, e un mijloc de comunicare esenţial cu persoane apropiate. Am prieteni care nu sunt în ţară, buni prieteni pe care nu aş putea să-i sun la fel de des cum ne scriem pe Facebook. Am prieteni care se învârt toată ziua prin oraş ca şi mine şi nu ne putem sincroniza mai deloc pentru a vorbi la telefon sau pentru a ne vedea. Eu scriu la nouă dimineaţa, el răspunde la prânz, eu continui conversaţia pe la 10 seara cu replica lui aterizând undeva după miezul nopţii şi uite aşa nu ne uităm. Poza de profil care nu se vede, se uită.
3. Din raţiuni profesionale, pe Facebook ne conectăm cu foşti şi actuali sau chiar potenţiali colaboratori. Ne promovăm businessurile, ne vindem bicicleta, mă rog, ştiţi voi, nu mă apuc acum să fac elegia Facebookului.

Şi acum să începem să dăm cu parul. Da, da, cu PARUL, nu cu PĂRUL.

Ce nu-mi place pe Facebook - Episodul 1
Străinii care dau friend request şi nu se prezintă.

Mă trezesc de dimineaţă că mă "urmăreşte" nuştiucine. Mă uit la prieteni în comun, nu-mi spune nimic numele lui. În plus, mi-e clar că nu a ajuns la mine datorită postărilor cu Catastrofe Drăguţe. În timp ce-mi aruncam un ochi pe profilul lui să-mi dau seama dacă ne-am cunoscut cumva vreodată din greşeală, vine şi cererea de prietenie. Aşa s-ar traduce, nu? "Friend request"? Dar vine doar cererea, desigur. Niciun mesaj care să-mi explice şi mie cine e individul ăsta. Nuştiucine wants to be your friend. Ei, pe bune? Păi hai să discutăm un pic definiţia cuvântului "friend". Păi n-ar trebui oare să te cunosc şi eu înainte să-ţi dau acces fără discriminare la informaţii mai mult sau mai puţin personale despre mine?
V-am zis n-am băut cafea azi şi mă apucă năbădăile repede. Îi scriu mesaj.

Daiana Mavlea:
Salut! Ne cunoastem? Si daca nu, nu crezi ca ar trebui sa te prezinti inainte sa dai un friend request?
Nuştiucine
buna
nu ne cunoastem, din pacate
mie mi-ar face placere sa ne cunoastem

(PFF ! Unde am mai auzit eu asta înainte?...)
Daiana Mavlea
Mda, si mie imi place sa cunosc persoane noi dar e o chestie de politete elementara cand vrei sa cunosti pe cineva sa te prezinti, sa spui de unde ai auzit de persoana respectiva si mai ales de ce ti se pare o idee buna sa va conectati pe facebook. Asta nu e site de matrimoniale.
Nuştiucine
esti mult prea dura
Daiana Mavlea
pai da
Nuştiucine
nu insist.daca nu iti face placere sa ne cunoastem nu-i nici o pb.
imi cer scuze de deranj.
(E un pic politicos. Apreciez asta. Zic să-i dau totuşi o şansă.) 
Daiana Mavlea
nu stiu daca imi face placere, inca nu te-ai prezentat :))
Nuştiucine
pai se vede in profil
(Ei , acum chiar m-ai enervat! Eşti mulţumit să te judec exclusiv după profilul de Facebook? Adică chiar nu ai altceva de oferit? Mă pui pe mine să sap prin timeline-ul tău şi prin poze ca să aflu care-i treaba cu tine? Să fiu eu "stalker-ul"? Ok, then. Challenge accepted.)

Daiana Mavlea
ok, accept provocarea. Ce vad eu in profilul tau: Esti inginer, probabil, dupa facultate. Asculti multa muzica comerciala dar ai si nostalgii dupa anii 90, dai share la citate siropoase despre cum trebuie sa ne iubim mamele, si la stiri neverificate despre randunele, iti plac paginile cu poante si "ciudatenii" la care probabil razi fara discriminare desi majoritatea poantelor de pe site-urile alea sunt rasiste, sexiste etc etc, toate dar toate pozele tale sunt cu tine in posturi din ce in ce mai macho man, ceea ce inseamna ca fie esti un narcisist fie fotograful are o placere bolnava de-ati face atatea poze. Adica cum e posibil sa ai album "excursie la munte" si sa nu vad nici macar o poza cu muntele? Asta daca nu ti le-ai facut singur, cu trepiedul si aparatul pe timer. Deci, da, ai dreptate, daca e sa judec doar dupa profil, nu, nu imi face placere sa te cunosc, doar pentru socializare online, pentru ca e evident ca nu avem nimic in comun. Daca m-ai fi contactat in interes profesional, atunci nu m-ar fi interesat ca asculti 3 sud-est. Dar cum nu mi-ai spus nici pana acum de unde ai dat de mine si de ce crezi ca e o idee buna sa ne conectam pe FB, o sa presupun ca nu era pentru a discuta de afaceri. Asa ca, o zi placuta in continuare. Succes la vanatoare!