Vineri. La meditaţie cu o fetiţă de 8 ani. În mijlocul exerciţiului, se opreşte şi-mi trânteşte astea trei întrebări, una după alta, un foc de mitralieră filosofic, în mai puţin de 5 minute. Şi trebuie să spun că, pe lângă faptul că nu-mi pot închipui ce a citit sau ce experienţe de viaţă a avut copilul ăsta de-a reuşit să coacă asemenea întrebări, sunt cele mai bune întrebări care mi s-au pus în ultima vreme.
Întrebările sunt, în ordinea în care au venit:
1. De ce exist eu?
2. De ce trebuie să am grijă de mine?
3. Eu sunt importantă? De ce?
Sincer, m-am simţit de parcă am încasat un pumn de la Hulk în capul pieptului. Atât de puternic a fost şocul întrebărilor. Şi la fel de nepregătită eram să răspund la ele. Nici pentru mine nu puteam răspunde, darămite să refac răspunsul ca să i se potrivească fiinţei ăştia cu rochiţă şi fundiţe colorate, pe care trebuie să o cert mereu să stea dreaptă pe scaun şi să nu-şi mai ronţăie degetele.
Şi partea cea mai faină la copiii ăştia de 8 ani e că, o dată ce au aruncat grenada, nu se mai mişcă până nu văd ei că ţi s-a înfipt bine în suflet şi pe urmă vor să le arăţi şi cuiul să fie siguri că bubuie dacă îndrăzneşti să fugi ca să nu răspunzi. Aşa şi ea. Eu simţeam cum mă fac din ce în ce mai mică în timp ce căutam repede prin minte o idee de răspuns şi copila se făcea din ce în ce mai mare şi-mi ţinea întrebările deasupra capului ca nicovala din Tom şi Jerry.
Mi-am dat seama că nu am unde fugi şi că nu are sens să încerc măcar s-o întorc la exerciţiu ca să am timp de gândire. Nu ştiu cât de profesionist a fost să opresc lecţia pentru asta dar era clar că nu s-ar mai fi mişcat până nu îi răspundeam cumva. Şi provocarea era mult prea incitantă să nu încerc să găsesc un răspuns acolo pe loc.
După ce m-am calmat un pic, mi-am dat seama că panica e de la mine. Că şocul nu vine din faptul că un copil de 8 ani a gândit întrebările astea, nici din faptul că a ales să mi le trântească mie şi nu părinţilor. Sau poate şi mie, în afară de părinţi, pentru că simte că aş avea răspunsuri. Nu, şocul venea din faptul că eu nu am îndrăznit până acum să mă gândesc serios la aşa ceva. Mai ales la întrebarea numărul doi. Că de fiecare dată când am vorbit despre mine şi despre misiunea mea şi valorile mele a fost ca să răspund cuiva, ca să justific o acţiune sau o decizie, ca să mă fac înţeleasă. Dar eu pe mine nu m-am întrebat niciodată: "de ce trebuie să am grijă de mine?"
Şi asta cu existatul, mai e cum mai e. Birds and bees, enfants dans les choux, berze, cum vreţi voi, mami şi tati care s-au întâlnit bla bla. Dar copilul plusează întrebarea până să încerc eu măcar să reduc răspunsul la nivel biologic şi-mi clarifică:
- Adică nu cum m-am născut, ci de ce. De ce exist eu?
Am început să scurm în minte după un răspuns, gândindu-mă că dacă reuşesc repede repede să-mi răspund mie la întrebările astea, pot adapta repede răspunsurile şi pentru ea. Şi nu ar trebui să-mi fie greu, nu-i aşa? Pentru că eu mă cunosc şi am adesea discuţii lungi şi profunde cu şi despre mine, nu-i aşa?
Întrebările au venit aproape lipite, dar ultima, pe lângă faptul că era cea mai recentă şi deci mai limpede, îmi părea şi cea mai simplă. Aşa că am vrut să spun ceva, în continuare gândindu-mă la mine, şi nu încă la copil, cum e că eu am un job care mi se pare cel mai important din lume, şi fac ce fac zilnic, şi schimb bucăţele infime de lume, de-aia sunt eu importantă. Şi apoi mă loveşte realitatea că un copil de 8 ani nu va înţelege asta cu jobul, că ea mai are o mie de ani de şcoală înainte până să se gândească măcar ce poate face pentru mapamond, că dacă zic asta o să ia toate meseriile din lume la rând să mă întrebe de fiecare în parte dacă sunt importante. Şi atunci am recalculat răspunsul. Nu e vorba de mine, e vorba de ea. De ce este copilul ăsta important? Şi pentru cine? În afară de planetă şi umanitate în general? Păi e cu siguranţă cel mai important lucru pentru părinţii lui. Deci, draga mea M*, da, eşti importantă, pentru că eşti iubită. Pentru că există atâţia oameni care te iubesc ca pe ochii din cap, de-aia eşti importantă! Şi spunându-i asta, deja vedeam totul mult mai clar. Şi vei merge la şcoală şi vei cunoaşte şi mai mulţi oameni care vor ţine la tine şi care îţi vor fi dragi şi vei fi din ce în ce mai importantă. Şi vei avea şi tu familia ta şi copiii tăi şi vei şi mai importantă. Din ce în ce mai importantă. Pentru o groază de oameni pe care acum nici măcar nu-i cunoşti.
Şi de aici, au curs atât de uşor şi celelalte două răspunsuri. Trebuie să ai grijă de tine pentru că eşti iubită. Pentru că eşti importantă. Pentru că cei care te iubesc au nevoie de tine întreagă. Pentru că dacă ai păţi ceva, ar fi foarte supăraţi. Nu, nu supăraţi pe tine, doar trişti. Foarte trişti. Tu trebuie să ai grijă de tine ca să poţi avea grijă de ei. De cei care te iubesc.
Şi lovitura de graţie, pe care nu ştiu cât de bine am reuşit să i-o explic copilului, tu exişti tot pentru că eşti iubită. Pentru că ai fost iubită şi dorită chiar dinainte de a exista. De-aia exişti. De-aia te-ai întâmplat.
Copila a înfulecat răspunsurile ca pe bomboane şi s-a întors la exerciţiu liniştită. Peste un sfert de oră am plecat de acolo clătinându-mă de parcă fusesem bătută şi apoi trecusem printr-o ploaie rece. Şi mergând mă tot pocneau răspunsurile mele din toate părţile. Nu sunt importantă pentru ceea ce fac, asta e ceva ce am devenit mai târziu, o alegere pe care aş fi putut s-o iau în orice direcţie. Aş fi fost la fel de importantă pentru ai mei, pentru cei câţiva prieteni pe care îi am, orice aş fi decis să mă fac. Aş fi fost la fel de importantă pentru că oamenii ăia ţin la mine. Şi de-aia trebuie să am grijă de mine. De-aia nu-mi permit să mai bat câmpii şi să mă ignor, pentru că trebuie să rămân întreagă şi puternică pentru cei care ţin la mine. Şi de-aia exist. Pentru că, undeva, demult, doi oameni m-au iubit înainte să mă vadă măcar. Chiar dacă pe urmă s-au încurcat lucrurile, chiar dacă pe urmă a trebuit să sap după motive de a continua să exist.
Dar asta e. Responsabilitatea de a fi iubit. De-aia nimeni nu are dreptul să dispară pur şi simplu. De-aia e responsabilitatea noastră să căutăm zi de zi motive să continuăm să existăm, chiar în zilele în care asta pare al naibii de greu şi nu vrem decât să ne dăm la fund şi să dispărem de pe radarul tuturor oamenilor ăstora care ne iubesc şi ne tot caută. Pentru că suntem importanţi. Pentru că suntem iubiţi.
No comments:
Post a Comment