Taxi Stories - Black cat, bad luck?

Desigur ca nu voi incepe aici sa turui ce cred eu despre superstitia asta. In conditiile in care Musette e pisica sef la mine acasa, nici nu cred ca e loc de vreun comentariu. O poveste cu taxiuri deci, fiindca asta promite titlul.
Azi alergam intre meditatii. Sfanta Vacanta, ce s-a ales de tine? Agat un taxi din strada sa strabat Bucurestiul de la est la nord.
Cald rau in masina. Las alizeul sa ma vanture. Cu maxim tupeu, sfidez `curentul` si las toate fereastrele deschise. Nu vorbesc cu soferul. Pare ursuz si mofluz si nu am chef de teorii. Un urias transpirat care pufaie intr-una, de caldura si pentru ca pare nu i convine nimic pe planeta. Dar pare ca stie ce are de facut deci ma apuc sa citesc. Dau gata cateva pagini bune cand, pe Stefan cel Mare, ma intreaba:
- Pe Barbu Vacarescu sau pe Dorobanti?
Discutam scurt, raspund in doi peri fiindca nu am chef sa iau decizii si oricum e la fel de aglomerat/liber peste tot. Decidem Barbu Vacarescu. Bag capul inapoi in carte pentru doua secunde, cand aud ceva. Cel mai nasol lucru pe care puteam sa il aud si ultimul de care aveam nevoie: MIAAAAUUUUUUU MIAUUUUUUUUUUU MIAUUUUUU!!!
Scot capul pe geam alarmata. Nici urma de pisic. Niste gunoaie in saci pe trotoar. Mi se deruleaza in cap povesti mult prea familiare cu pisici in pungi ... Soferul se panicheaza si el. Nu stiu daca pentru pisic sau pentru mine care iesisem jumate pe geam afara. Pe urma rasulfa usurat.
- E Petshop, doamna!
Intr-adevar, eram opriti la semafor, fix in fata unui cabinet veterinar cu usa deschisa si clienti inauntru. Nu eram convinsa ca de acolo miaune, dar cel putin daca miaune acolo, o sa il auda cine trebuie. Vruum, se face verde, plecam.
Dreapta pe Barbu Vacarescu si ne oprim din nou la semafor, la intersectie cu Lacul Tei. Moment in care, soc si groaza, se aude iar : MIAAAUUUU MIAUUUU MIAUUUUU !!
Acelasi MIAU. Sunt sigura de asta fiindca, dupa atatea pisici, macar atata sunt in stare sa fac, sa recunosc voci diferite de MIAUUU! Ma fac verde, soferul albastru. Imagini cu pisici prinse pe sub masini, mutilate, chinuite... Si acelasi gand la amandoi: DE LA NOI SE AUDE!!! TRAGETI PE DREAPTA ACUM!!! Mai ales ca in stanga noastra la semafor un barbos dintr-o alta masina  se uita socat tot catre noi.
Taximetristul parcheaza tremurand, acum ne inchipuim amandoi ca o sa cada animalul si il facem praf imediat. Oprim, iesim din masina, luam masina la puricat. Eu pe o parte, el pe o parte... Barbosul de la stop a parcat si el si asteapta sa ajute daca poate. Nu se mai aude nimic, ceea ce e si mai grav. Dupa cateva clipe de scenarii care mai de care mai sumbre, ne ajunge din urma un pieton:
- Nu era la dumneavoastra. A fost pe toba la boul ala de a facut dreapta si a cazut in mijlocul strazii. Un pisic negru. A traversat strada.
- Cine, boul?! intrebam in cor eu, taximetristul si barbosul.
- Nu, pisicul. Uitati-l colo.
Intr-adevar pe partea cealalta a intersectiei, o mogaldeata neagra. (Mort, lovit, toate povestile horor in cap...) Ridica capul, se uita bine si ... o iese inapoi in sosea.
- Aaaaoleuu! urlu eu.
- Dobitocule! urla soferul.
- Ce?! La cine strigati? intreaba barbosul, care cred ca era high ca nu pricepea nimic.
Un cersetor, dintre cei care se plimba printre masini la semafoare, iese in strada in trafic, ia animalul de spinare, il pune inapoi pe trotoar. Opresc masini la stop, isi reia activitatea de cersit. Pisicul iese iar in strada, cersetorul isi paraseste postul, aduna iar animalul dintre masini. ll aduce iar pe trotoar.
Pe partea cealalta a strazii, eu, taximetristul, barbosul si pietonul, ca la teatru. Prea departe sa facem ceva, aruncam onomatopee si exclamatii dezarticulate :
- Asa! (eu)Ce bine!(taximetristul) Nuuuu!! (eu)Pff!(pietonul) Fir-ar al dracu! (taximetristul)Asa! (pietonul)A, sa-mi bag...!(eu, spre rusinea mea) Ce se intampla? Unde va uitati? (barbosul, desigur!)
Si intr-un final...
Pleaca masinile de la stop. Cersetorul se intoarce pe trotoar, ia pisicul la subtioara si pleaca de la `job`. A fost adoptat.

Eu ajung la copii, vorbind cu taximetristul despre animale, protejarea planetei, Delta Vacaresti si alte locuri unde viata gaseste solutii.

Si daca nu cumva pietonul si-a facut pomana sa il trimita acasa, barbosul e tot acolo, intrebandu-se de ce miaunea taxiul.

Ochi albaştri

Prea cald în casă, prea multă mobilă, prea multe hârtii, o pisică miaună şi nu pot dormi. Îmi iau Kindle-ul şi ies în parc. Stau o oră pe o bancă, aproape de casă. Mă simt vinovată că nu mă mişc. Plec. Fac aproape o tură de parc citind în continuare. Când mai am aproape un sfert de drum să ajung înapoi acasă, îmi dau seama că nu sunt încă pregătită să intru. Mă opresc pe altă bancă şi mai citesc aici o oră şi ceva. Vreau să aprind o ţigare dar mi-am uitat bricheta. Sper să treacă cineva cu o ţigare aprinsă, să cer un foc. Trec mai mulţi fumători, dar nu îndrăznesc să fac gestul de a mă ridica să cer. Nu de ruşine, dar mi se pare că interacţiunea cu alţi oameni, norma de a spune "nu vă supăraţi" şi "muţumesc" cere prea mult efort. Şi chiar acum nu sunt pregătită să ies din mine. Aşa că stau acolo cu Kindle-u în mână, citesc şi trag cu ochiul la câte feluri nenaturale au oamenii de a se ţine de mână.

Vine şi se opreşte în faţa mea şi, cu capul puţin aplecat spre dreapta, cu un zâmbet discret, întreabă:
- Aceea este o tabletă?
- Nu, este doar pentru citit.
- Cum adică? Ce înregistrezi pe ea?
- Doar cărţi.
- Cum adică? De unde le iei ?
- Cărţile sunt transformate pentru a fi citite pe calculator şi eu le mut aici cu un cablu. Şi citesc.
- Am şi eu o tabletă, dar nu mai porneşte.
- Nu mă pricep, îmi pare rău.
- Haideţi să vă spun o poveste.

Se aşează lângă mine. Are cea mai senină faţă pe care am văzut-o în ultima vreme. Nicio urmă de meschin, de maliţios, de fals. Şi nişte ochi uriaşi albaştri de la care nu-mi pot lua privirea.

- Spune-mi o poezie, îmi cere.
- Îmi pare rău, nu ştiu poezii pe dinafară.

Îmi recită o poezie despre îndrăgostiţi care se întâlnesc pe un mal şi nu au decât o clipă să-şi spună totul înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Am închis Kindle-ul şi încremenesc cu un zâmbet larg şi fără cuvinte.

- Am citit multe poezii şi le ţineam minte pe toate. Acum nu aş mai putea învăţa niciuna. Acum uit.

Pe lângă noi, trece ţopăind o fetiţă de vreo 3 ani, într-o fustiţă roşie cu buline albe şi o ie mărunţică. Ne fură privirile şi inimile.

- Aveţi copii? mă întreabă după ce trece zâna.
- Nu.
- Sunteţi căsătorită?
- Nu.

Aştept replicile cu "dar ce aşteptaţi?" sau "lăsaţi, că mai aveţi timp". În schimb, îmi zâmbeşte iar şi spune, uitându-se undeva departe, dincolo de lac.

- Mai bine.
- Dar lucrez cu copii, mă grăbesc să îi spun. Sunt profesoară.
- Da? Ce predaţi?
- Limba engleză.
- Limba engleză... Ce frumos! Eu am făcut Liceul Industrial. Am învăţat germană şi cu asta m-am descurcat. Am fost în Germania, am fost peste tot. Am construit uzine şi combinate. Sunt inginer. Am plâns când au venit Roman şi Iliescu şi le-au distrus pe toate.

Mi-e frică de politică. Nu vreau să rupă vraja cu politica. Din fericire, oftează şi se opreşte. Se întoarce iar la mine, cu ochii aceia neverosimil de albaştri şi toată faţa, albă şi luminoasă, îi zâmbeşte.

- Spune-mi o poezie.
- Îmi pare rău, repet. Nu ştiu poezii.

Zâmbeşte. Asta face mereu şi nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc şi eu. Are o prezenţă atât de frumoasă încât este singura reacţie posibilă.

- Acum ceva vreme m-am trezit că nu pot merge. Mă durea totul. Ştiţi ce am făcut? Am aruncat pantofii ăia frumoşi de stradă şi mi-am luat astea. Acum merg iar.

Îmi arată sandalele lui împletite. Poartă o cămaşă şi pantaloni de trening. Are o batistă într-un buzunar.

- Obişnuiam să-mi fac plimbarea în jurul ambelor lacuri, dar acum merg doar aşa, un pic până la mine.
- Este important să faceţi mişcare.
- Câţi ani credeţi că am?
- Nu ştiu. 70 ?
- 92.
- Multă sănătate!

Mai zâmbeşte un pic.
- Ştiţi, îmi spune, mi-a făcut mare plăcere, dar acum trebuie să mă mişc. Dacă nu mă mişc amorţesc de tot.

Se ridică să plece. O să-şi ia sandalele şi batista, o să-şi ia chipul ăsta luminos şi ochii ăştia incredibili de albaştri, cu genele lor rare, lungi şi albe, o să-şi ia povestea şi nu am să-l mai văd poate niciodată.

- Vă mulţumesc că v-aţi oprit lângă mine, îi spun.
- Cum era să nu mă opresc? zâmbeşte şi mă ia de mână. Ispita era prea mare.

Mă strânge de mână o clipă, zâmbeşte ştrengăreşte şi pleacă să-şi termine plimbarea. Dacă stă mai mult, amorţeşte de tot.

Ce se întâmplă de fapt când nu spunem ce am vrea să spunem?

PREMISĂ: Filosofam azi despre cineva (ca să nu recunosc că bârfeam de-a dreptul) ale cărui intenţii sunt mereu un mister pentru că nu sunt mai niciodată exprimate cu subiect şi predicat. Şi ziceam că eu îmi închipui că la dânsul în cap e mereu mare gălăgie cu toate lucrurile pe care le ştie, le simte, le vrea, numai că nu se îndură adesea să le "scuipe" către lume.

- Deci, care are ceva de zis? Nimeni? Care vrea să înceapă?

- Eşti nebun, jupâne Bilbo? Nu e niciun pitic aici!

TEORIE: Văd tot felul de ilustraţii simpatice pentru "condiţia" lui, cu cele o mie şi una de dihănii care trebuie că-i stau mereu pe vârful limbii dar când deschide gura, toate dau bir cu fugiţii înapoi în cap. Toţi piticuţii de pe creieri cu târnăcoapele pe umăr, busculându-se în spatele buzelor Hai Ho! Hai Ho! gata de mineriadă, dar când se pregăteşte să zică ce-şi doreşte, ce doare, ce frumos e azi afară, ăştia se împiedică în picioare care să se ascundă mai repede, să nu cumva să scape vreunul în lume...

STUDIU DE CAZ 1

 Aseară am purtat o conversaţie destul de interesantă cu un tânăr domn necunoscut. Acesta, deşi părea sincer impresionat şi interesat de continuarea poveştii, nu a cutezat să mă întrebe nici cum mă cheamă nici să-mi ceară vreun număr de telefon. După câteva la revedere, sănătate, spor, succes, seară bună, bună seara, pa, merci, mulţumesc, o zi frumoasă (pe asta ultima am zis-o eu, deşi era 8 seara şi beznă) am plecat pe drumurile noastre cu convingerea că nu ne vom mai întâlni niciodată. Şi stăteam şi contemplam şi chicoteam că de ce nu o fi zis omul nimic că doar era clar că ar fi vrut să continuăm discuţia. 

STUDIU DE CAZ 2

Ieri pe la prânz ies de la metrou. 

La câteva trepte în faţa mea, un alt tânăr domn, elegant, înalt, urca cu demnitate scările grăbindu-se către ceea ce am dedus eu că ar fi o întâlnire de afaceri sau un interviu, oricum ceva serios şi oficial.

 Şi observ că frumosul străin stătuse probabil pe un scaun prăfuit sau aşa ceva pentru că avea o pată de praf deloc nobilă fix pe rotunjimile posterioare. Nu întrebaţi cum am văzut fix asta. Şi mă gândesc pe loc că ar trebui să-i zic, să-l previn să nu meargă la interviu cu praf pe fund. 

Încep un proces de conştiinţă: Să-i zic, că se face de râs, nu-i zic, că poate se supără, să-i zic pentru că e frumos îmbrăcat, sigur nu ar vrea să umble murdar, nu-i zic că poate îl jenează, să-i zic ca să nu creadă ăia la interviu că e neglijent, nu-i zic că o să creadă că m-am uitat la fundul lui. Ceea ce am şi făcut de altfel. 

Tot calculând şi judecând şi după cum îmi tot dădea cu virgulă, mergeam în spatele lui la o distanţă deloc confortabilă de mai puţin de un metru şi luam în picioare toate dalele din pavaj, toate gropile, toate bordurile, că doar nu mă uitam pe unde merg, aveam alt focus. Până când şutez cu toată forţa un bolovan, îmi nenorocesc echilibrul, dau artistic din mâini, imitând un struţ care se încăpăţânează să creadă că poate zbura, scap un Futui! cu sonorul la maxim. 

Această interjecţie atrage atenţia Adonisului cu praf pe fund pe care îl vânam care se întoarce să afle ce s-a întâmplat. Nu zice nimic, Eu, redresată spectaculos, evitând onoarea de a mă prosterna la picioarele zeului, mă fac că plouă şi îl depăşesc repede să nu cumva să mă vadă bine la faţă. Bineînţeles că nu i-am mai comunicat nimic despre situaţia sa delicată. 

S. îmi zice râzând cu clăbuci în ceaşca de espresso:

- Păi şi nu i-ai mai zis nimic? L-ai lăsat să plece aşa? Proastă eşti şi tu! 

CONCLUZIE: Apăi proastă sunt, cu toţii suntem uneori. Mai ales când avem foarte multe de spus şi piticii de pe creier, în loc să năvălească afară în batalioane colorate de idei şi fapte bune, stau pe ciuci vinovaţi. Stăteam acum şi mă gândeam că aseară puteam să-l întreb eu pe ăla cum îl cheamă dacă chiar voiam, cine naiba m-a ţinut?

Dar, după cum tot S. zicea odată când m-a prins privind în gol fiindcă aveam prea multe de spus şi nu ieşea nimic. 

- Ce s-a întâmplat, au făcut piticii caca în pantaloni? De-aia nu mai zice niciunul nimic? 

Shaorma trip

Aţi văzut probabil imagini dintr-alea cu "Your brain on meth" sau "Your brain on weed" etc. Mai jos o să vă povestesc ce se întâmplă cu creierul meu pe ... şaorma.

Artist Bryan Lewis Saunders
draws himself while on various drugs.
Source

Mă cheamă Daiana şi o dată la un an, mănânc şaorma. Ca aseară, de exemplu. Mănânc şaorma pe la 8 seara, beau un suc, mai citesc vreo trei ore, mă culc.

Visez.

O sală de clasă din copilărie, cu bănci de lemn scrijelite şi abuzate, cu scaune de-alea pe balama care-ţi dau peste picioare când de ridici. Eu, profesoară de franceză. Elevii, o adunătură de personaje care  nu au ce căuta împreună: foşti elevi (care nu au fost în aceeaşi clasă), foşti colegi de-ai mei din şcoală, prieteni de vârsta mea, vecini, random people all around. Încerc ceva cu je m'appelle... dar mă prind repede că ăştia au nivele atât de diferite încât e imposibil de ţinut o lecţie. Plus, nici nu pare să-i intereseze prea tare limba lui Voltaire.

Story Cubes

- OK, zic, hai să ne jucăm ceva.

Un băiat care mi-a fost elev cândva (acu e la facultate) mă întreabă dacă am Story C
ubes la mine, ca să facem o poveste.

-Nu, le-am uitat, dar inventăm ceva.

Scriu A pe tablă, cu creta şi le zic:

- Let's make music! (de precizat că visul era în mare parte în engleză) Make up the name of an artist, a song, and their style, all starting with the letter A. For example, Artist: Awkard Animals, Title:  Abomination (zic şi mă uit să văd dacă e vreun fan Dune în sală). Pe urmă continuăm cu celelalte litere.

- Şi la style ce scriem, că nu sunt destul genuri de muzică, pentru toate literele.

Primul de la dreapta, Ronnie Wood,
seamănă cel mai bine cu elevul meu.

- Păi, puneţi AC/DC. Adică formaţia voastră cântă în stilul lui AC/DC.

Pe rândul de la geam, cam prin banca a treia, unul dintre băieţii de la Rolling Stones (!) zice:

- Păi îţi dai seama că eu o să fiu foarte bun la jocul ăsta.
- N-are nimic, îi zic, îi ajuţi şi pe colegii tăi.

Aşa deci, l-am pus la punct.

---

Azi nu am avut timp, dar mâine trec pe la Şaormerie să-l întreb pe băiatul ăla ce combinaţie de sosuri mi-a pus. Cheaper than most trips.

Standarde duble

311, Titan, de dimineaţă. Autobuzul închide uşile şi pleacă din staţie. Un domn serios pe la vreo 50 de ani aleargă în urma lui. După un metru, autobuzul frânează, deschide uşile, domnul urcă. Strigă la şofer din mijlocul maşinii pline cu bărbaţi, femei şi copii: „Mă f-- pe mă-ta, bă! Mureai dacă aşteptai un pic??" Lumea: „Aşa e, Domnule, România ce să-i faci... Cară cartofi, nu oameni! Numai nesimţiţi. Şi primarul nu face nimic bla bla ..."

226, Rahova, după amiaza. Un puşti în trening sare în maşină,scuipă ultima coajă de sămânţă afară prin uşa deschisă şi strigă la un amic care aleargă spre acelaşi autobuz: „Hai bă, pârnaie, că se grăbeşte lumea!". Pârnaie sare şi el în maşină gâfâind, tot în trening, şi după ce se închid uşile strigă la şofer:„ Merci!". Celălalt îi zice :„Hai mă că nu te bagă în seamă, n-aude ăla.". „N-o auzi, băi, dar aşa se zice ". Lumea :„Pff, mai uşor cu gălăgia, venim de la  muncă suntem obosiţi! Golanii.."

Taxi Stories #4 - Simfonia Pastorală

Ieri pe la 17, în lipsă de maşină de teleportare, chem un taxi să mă livreze la următorul copil cât mai repede cu putinţă. Vine taxiul, îmi verifică identitatea şi ne punem în mişcare. Mă rog, omul e convins acum că mă cheamă Ioana că rugasem pe o Ioană să-mi comande taxiul cu aplicaţia ei şmecheră. Domnul şofer este un bărbat zdravăn de vreo 40-50 de ani. Stau prost la judecat vârsta. Pare serios, dar poate, dacă m-aş lua numai şi numai după aparenţe, mi l-aş închipui suporter de fotbal SAU mâncător de mici SAU de seminţe SAU de manele SAU... Din fericire, tata m-a crescut mai bine de atât. Şi bine mi-a prins.

În primii 50 de metri are loc următorul schimb de replici ameţitor:

Aurel Băeşu, Autoportret

- Strada Aurel Băeşu, vă rog.
- Da, zice el. Un pictor mediocru, supra-apreciat.
- Da, răspund eu, stăm cam prost la capitolul pictori.
- Cum se poate, se întoarce la mine cu reproş, să staţi pe Aurel Băeşu şi să nu ştiţi cine a fost?
- Nu am zis că nu ştiu, ziceam că arta plastică românească nu mi se pare foarte interesantă.
- A, asta e altceva. Aşa e, avem câteva nume mari, dar nu au reuşit să fie recunoscuţi pe plan internaţional.
- Şi eu nu stau pe Băeşu, stau în Titan, şi acolo e cu pictori.
- Da, zice el, Theodor Pallady, Camil Ressu ...
- Şi Nicolae Grigorescu, închei eu.

În următorii 50 de metri am vorbit despre Corneliu Baba, Tonitza şi Luchian. Pe urmă am făcut linişte o vreme. A dat radioul mai tare. Asculta Radio România Muzical, ştiţi voi, "classic, jazz and more", conform sloganului.


Pe la Aviatorilor, îmi aduc aminte că am fost răcită şi mă pun pe tuşit. Prezentatorul de radio anunţă un concurs:
- Sunaţi cu răspunsul la întrebarea: "Ce simfonie a lui Beethoven a fost cunoscută ca Simfonia Pastorală?"
- A şasea, zice domnul şofer fără să piardă o secundă.

Termin de tuşit.

- Îmi cer scuze că v-am bruiat muzica.
- Nu face nimic. Vă deranjează? Vreţi să pun altceva?
- Nu, doamne fereşte. E aer proaspăt. E foarte bine.
- Întrebam, pentru că majoritatea clienţilor preferă Kiss sau Zu.
- O manea nu aveţi? îl întreb.

Rafael, Madona of the Pinks

Râde. Între Aviatorilor şi Arcul de Triumf vorbeşte despre importanţa secolului 17 în muzica clasică, cu date, ani şi număr de simfonii, concerte, sonate compuse de diverşi. Ar putea ţine un curs de istoria muzicii clasice.

Între Arcul de Triumf şi Casa Scânteii vorbim despre manelele originale, muzica lăutărească autentică, manelele cu "regheton" , despre declinul muzicii "uşoare" şi al muzicii în general.

Trecem de Casa Scânteii şi nu ştiu cum facem de ajungem la Renascentişti. Da, ştiu, am
luat-o înapoi, înainte, înapoi, dezbatem de ce crede el că Rafael Sanzio e un artist mai bun decât Michelangelo, despre educaţia umanistă şi despre geniul lui Leonardo da Vinci. Enunţăm teorii contradictorii despre influenţa economiei şi a religiei în evoluţia şi declinul artelor dar nu ne certăm.

Ajungem la destinaţie şi mai pierd vreo cinci minute ca să încheiem discuţia. Şi până s-o zic eu, o zice el:
- Uau! Să ştiţi că mi-a făcut foarte mare plăcere să vorbesc cu dumneavoastră!

Desigur că îi răspund politicos că sentimentul e reciproc.
Cobor şi nu-mi revin din starea de "uau!". Am impresia că tocmai am băut apă curată de izvor.

Fast-thought: Cea mai motivanta emotie

Fericirea mă face să sucesc şi să răsucesc clişee, cele mai penibile din toate, să ascult melodii drăguţe şi să dau share la poze cu pisici. Nu pot face literatură din asta...
Tristeţea mă face patetică, scriu de parcă sunt cu lama într-o mână despre tortură şi durere, ascult melodii tragice pe repeat...
Dar furia, asta e cu totul altceva. Luciditatea pe care mi-o dă furia, viteza de gândire pe care o am când trebuie să rezolv rapid ceva ca să scap, ca să mă salvez dintr-o situaţie neplăcută, ca să tai repede şi curat o bubă care coace. Uite aşa scriem noi 50 de pagini pe noapte :)

WWW stories #1- Facebook şi matrimonialele

Prolog 
Cred că nu m-am trezit bine de dimineaţă, pentru că-s trează de-o oră şi deja m-am luat de oameni pe Facebook de două ori. Poate pentru că încă nu mi-am băut cafeaua. Nu ştiu, zic şi eu.
Scurt pe doi, mie îmi place pe Facebook. Poate ar trebui să încep prin a explica un pic ce e Facebookul ăsta pentru mine. Pentru mine are trei funcţii mari şi late:
1. Mă ţine conectată cu colegi sau foştii colegi, cu persoane pe care le-am cunoscut cumva cândva şi pe care le am în listă pentru că ar fi păcat să avem toată tehnologia asta la îndemână dar să pierdem orice urmă de contact.
2. Aşa cum trăim noi acum, eu şi mulţi dintre prietenii mei, e un mijloc de comunicare esenţial cu persoane apropiate. Am prieteni care nu sunt în ţară, buni prieteni pe care nu aş putea să-i sun la fel de des cum ne scriem pe Facebook. Am prieteni care se învârt toată ziua prin oraş ca şi mine şi nu ne putem sincroniza mai deloc pentru a vorbi la telefon sau pentru a ne vedea. Eu scriu la nouă dimineaţa, el răspunde la prânz, eu continui conversaţia pe la 10 seara cu replica lui aterizând undeva după miezul nopţii şi uite aşa nu ne uităm. Poza de profil care nu se vede, se uită.
3. Din raţiuni profesionale, pe Facebook ne conectăm cu foşti şi actuali sau chiar potenţiali colaboratori. Ne promovăm businessurile, ne vindem bicicleta, mă rog, ştiţi voi, nu mă apuc acum să fac elegia Facebookului.

Şi acum să începem să dăm cu parul. Da, da, cu PARUL, nu cu PĂRUL.

Ce nu-mi place pe Facebook - Episodul 1
Străinii care dau friend request şi nu se prezintă.

Mă trezesc de dimineaţă că mă "urmăreşte" nuştiucine. Mă uit la prieteni în comun, nu-mi spune nimic numele lui. În plus, mi-e clar că nu a ajuns la mine datorită postărilor cu Catastrofe Drăguţe. În timp ce-mi aruncam un ochi pe profilul lui să-mi dau seama dacă ne-am cunoscut cumva vreodată din greşeală, vine şi cererea de prietenie. Aşa s-ar traduce, nu? "Friend request"? Dar vine doar cererea, desigur. Niciun mesaj care să-mi explice şi mie cine e individul ăsta. Nuştiucine wants to be your friend. Ei, pe bune? Păi hai să discutăm un pic definiţia cuvântului "friend". Păi n-ar trebui oare să te cunosc şi eu înainte să-ţi dau acces fără discriminare la informaţii mai mult sau mai puţin personale despre mine?
V-am zis n-am băut cafea azi şi mă apucă năbădăile repede. Îi scriu mesaj.

Daiana Mavlea:

Salut! Ne cunoastem? Si daca nu, nu crezi ca ar trebui sa te prezinti inainte sa dai un friend request?

Nuştiucine

buna

nu ne cunoastem, din pacate

mie mi-ar face placere sa ne cunoastem

(PFF ! Unde am mai auzit eu asta înainte?...)

Daiana Mavlea

Mda, si mie imi place sa cunosc persoane noi dar e o chestie de politete elementara cand vrei sa cunosti pe cineva sa te prezinti, sa spui de unde ai auzit de persoana respectiva si mai ales de ce ti se pare o idee buna sa va conectati pe facebook. Asta nu e site de matrimoniale.

Nuştiucine

esti mult prea dura

Daiana Mavlea

pai da

Nuştiucine

nu insist.daca nu iti face placere sa ne cunoastem nu-i nici o pb.

imi cer scuze de deranj.
(E un pic politicos. Apreciez asta. Zic să-i dau totuşi o şansă.) 

Daiana Mavlea

nu stiu daca imi face placere, inca nu te-ai prezentat :))

Nuştiucine

pai se vede in profil
(Ei , acum chiar m-ai enervat! Eşti mulţumit să te judec exclusiv după profilul de Facebook? Adică chiar nu ai altceva de oferit? Mă pui pe mine să sap prin timeline-ul tău şi prin poze ca să aflu care-i treaba cu tine? Să fiu eu "stalker-ul"? Ok, then. Challenge accepted.)

Daiana Mavlea
ok, accept provocarea. Ce vad eu in profilul tau: Esti inginer, probabil, dupa facultate. Asculti multa muzica comerciala dar ai si nostalgii dupa anii 90, dai share la citate siropoase despre cum trebuie sa ne iubim mamele, si la stiri neverificate despre randunele, iti plac paginile cu poante si "ciudatenii" la care probabil razi fara discriminare desi majoritatea poantelor de pe site-urile alea sunt rasiste, sexiste etc etc, toate dar toate pozele tale sunt cu tine in posturi din ce in ce mai macho man, ceea ce inseamna ca fie esti un narcisist fie fotograful are o placere bolnava de-ati face atatea poze. Adica cum e posibil sa ai album "excursie la munte" si sa nu vad nici macar o poza cu muntele? Asta daca nu ti le-ai facut singur, cu trepiedul si aparatul pe timer. Deci, da, ai dreptate, daca e sa judec doar dupa profil, nu, nu imi face placere sa te cunosc, doar pentru socializare online, pentru ca e evident ca nu avem nimic in comun. Daca m-ai fi contactat in interes profesional, atunci nu m-ar fi interesat ca asculti 3 sud-est. Dar cum nu mi-ai spus nici pana acum de unde ai dat de mine si de ce crezi ca e o idee buna sa ne conectam pe FB, o sa presupun ca nu era pentru a discuta de afaceri. Asa ca, o zi placuta in continuare. Succes la vanatoare!

Catastrofele dragute in parc

E luni, ora patru după-amiază şi tocmai mi s-a eliberat programul. În alte cuvinte, tocmai mi s-a anulat o lecţie. Mârâi un pic pentru banii pe care îi aşteptam dar pe urmă realizez că am şi mai mare nevoie de timpul câştigat pentru că am promis Episodul 1 astă seară şi eu încă mai am de colorat câteva planşe.
Este vorba despre o idee care mi-a venit săptămâna trecută şi pe care m-am grăbit s-o pun în practică până nu uit că doar mă ştiu. Eu şi procrastinarea suntem buni prieteni. Aşa că am deschis repede pagina cu Catastrofe Drăguţe şi m-am grăbit să anunţ cei 44 de fani ai paginii că ne pregătim de un serial. Aşa nu mai aveam cum scăpa. Că pe mine mă mai păcălesc, dar faţă de lume am tendinţa să-mi ţin cuvântul.

Mă duc pe insulă să stau sprjinită de salcie pe malul lacului. Nu-i cea mai elegantă parte din parc această insulă, e plină de copii care se bălăcesc în lac în chiloţi- da, da. ştiu şi ei că nu au voie - de familii la picnic, roşii ca racii cu burţile revărsate din costumele de baie neon cumpărate de la magazinul cu preţ unic.
Dar eu stau cu faţa la lac şi îi ignor. Aşa sunt eu blazată când am treabă de făcut. Şi mă apuc să colorez, că asta mi-a mai rămas de făcut.

După vreo jumătate de oră de colorat cu căştile în urechi (măsură de siguranţă şi confort anti-manea), realizez că am un spectator. Un băieţel de vreo 9-10 ani, bronzat tot, plin de pistrui, blond, stă pe vine şi se uită la desen cu nişte ochi albaştri uriaşi. Mă uit un pic cu coada ochiului la el şi analizez rapid situaţia. E în chiloţi ceea ce înseamnă că vine de la bălăceală. Voi fi sinceră şi voi recunoaşte că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după telefon şi camera foto de frică să nu rămân fără ele. Deşi mă flata interesul lui, sunt destul de păţită cu copilaşi dintr-ăştia şi deja îmi închipuiam că în spatele salciei de care eram sprijinită îl aştepta vreun tartor pregătit să înhaţe ce-mi sălta ăsta micu'. Mă puteţi judeca dacă vreţi, dar am promis să spun povestea asta pe de-a-ntregul. Şi oricum, în două secunde mi-am dat seama că Ciufuluci ignora cu desăvârşire toate bagajele mele, nu văzuse camera foto, nu-l interesa telefonul, nici măcar rucsacul aruncat neglijent un pic cam departe de mine. El rămăsese fixat pe desen. Urmărea creionul cu aceeaşi încordare cu care urmăresc pisicile mele câte o gâză care se mişcă lent pe perete.

Îmi dau căştile jos pregătită să interacţionez cu el. Mai stă un pic vrăjit şi până la urmă îndrăzneşte să vorbească:
- Astea matale le-ai desenat, bre?
- Da, eu le-am desenat. Uite!

Şi scot din mapa de plastic celelalte desene care alcătuiesc episodul. I se aprind ochii de surpriză şi ăsta e cel mai mare compliment pe care l-am primit până acum în cariera mea de ilustrator amator. De undeva de pe mal mai departe se aude :

- Cacaie, hai bă să sărim din salcie!
- Stai bă prostule, zice Cacaie (ăsta fiind fanul meu), că ia uite ce desenează tanti aici!

În câteva secunde apare şi Prostul. Tot în chiloţi, şi mai bronzat decât primul, dar un pic mai mare. Şi până să

reacţionez eu în vreun fel, m-am trezit că erau patru. Au făcut cerc în jurul meu pe iarbă şi se holbau la mine cum desenez. Nu mi-era clar ce voiau sau ce ar trebui să fac. Nu voiam să mă apuc de discursul ăla de învăţătoare :"Dar pe tine cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? De unde eşti? Ce sunt ai tăi? " deşi, sincer, muream de curiozitate să aflu ce-i cu ei. Mi-era clar că tocmai ieşiseră din lac cu toţii. Miroseau a apă cu alge şi a soare. Dar nu aveam habar cum să le vorbesc şi ce să le zic ca să nu fiu ca "doamna de la şcoală".

Până la urmă îmi pică fisa. Iau toate desenele care alcătuiau Episodul 1 şi le aranjez pe pătură în ordine. Exact ceea ce urma să fac acasă, în Photoshop. Uite mă, îmi spuneam, avanpremiera în parc! Şi le explic povestea. Vulpea asta cu cărţile se uită, aialaltă deschide uşa, buf! o trânteşte... Simplu, nu? Îi umflă râsul pe toţi.

- Hă hă a căzut în bot şi i se văd chiloţii!! râde unul lângă mine.

Succes! Acum încep să-i văd mai bine şi îi iau un pic la întrebări. Ciufuluciul care a venit prima dată, aka Cacaie, pe numele lui adevărat Niculae, e în clasa a patra, dar nu e stare să citească titlul benzii desenate. Ăsta care spera să vadă chiloţii vulpii, Narcis, are 11 ani jumate şi la toamnă merge în clasa întâi. Dănuţ are şi el vreo 11-12 ani dar nu comunică prea mult că e răguşit de tot. Edi, "prostul", e de fapt cel mai mare şi mai dezgheţat. E într-a cincea. Citeşte bine, din prima. Cu toţii sunt din comuna Pantelimon.

Mai stau ei ce mai stau şi până la urmă Cacaie îndrăzneşte să-mi ceară o foaie să coloreze şi el. Dar să-i
desenez eu ceva că el nu ştie. Mă execut. Din fericire, am la mine un caiet cu foi veline. Îmi cere o vulpe. Fac una asemănătoare cu protagoniştii mei din serial, dar fără haine.

- A mea e despuiată! Hă! Hă!

Se pune pe colorat cu concentrare. Edi îmi cere un leu. Animalul, nu banii. Dănuţ vrea un câine. Narcis se mulţumeşte tot cu o vulpe. Se face linişte. Colorează cu o concentrare de care nu cred că am văzut vreodată pe vremea când lucram la şcoală.

Mă ofer să întind pătura ca să stea şi ei pe ea deşi erau mulţumiţi să stea şi pe iarbă. Îşi trag hainele pe ei pentru că s-au uscat între timp dar şi din respect. Mă respectă fără să le cer asta. Fără să le fac vreo observaţie, fără să le impun nişte reguli. Se ceartă unul pe altul ca să nu împrăştie creioanele, să nu îndoaie hârtiile, să nu facă mizerie. Nu scot niciun cuvânt urât cât stau cu mine acolo, deşi sunt convinsă că de obicei vorbesc altfel. Discută între ei cum să-mi zică. Cacaie îmi zice "bre", dar este certat. Narcis zice "femeia asta" dar Edy, care merge la şcoală, îl corectează: "Doamna asta, bă prostule!". Încerc să-i conving să-mi zică pe nume, Daiana, dar nu le intră în cap pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva - oameni mari care nu fac fiţe.

Vine poliţia să-i amendeze pe cei care înoată în lac. Se panichează un pic, dar îi liniştesc repede: "Sunteţi pe mal, sunteţi uscaţi, sunteţi cu mine. Nu au de ce să se ia de voi." Îmi dau seama că mi i-am asumat. Că am zis "sunteţi cu mine"  de parcă eu i-am adus acolo. Dar ăsta e adevărul. Sunt cu mine. M-au cucerit ca pe o redută. Au venit. Au văzut. Au cerut creioane. Au înfipt steagul.

Şi mă uit la ei şi zâmbesc larg şi nu mai pot reacţiona. Cu riscul de a suna patetic, sunt copleşită. E o bucurie violentă asta pe care o simt eu acum. Una care îmi taie respiraţia. Şi în acelaşi timp cu bucuria asta uriaşă, un val de tristeţe la fel de mare. De ce sunt copiii ăştia atât de bucuroşi că i-am lăsat să coloreze? De ce are Narcis 11 ani şi nu merge la şcoală? De ce Niculae nu ştie să citească în clasa a patra? De ce nimeni nu şi-a dat seama niciodată că sunt în stare să facă şi altceva decât să umble toată ziua fără ţintă? De ce copiii ăştia tânjeau după desene colorate ca după apă? De ce copiii cu care am lucrat eu în şcoală erau plictisiţi de viaţă şi nu se mai puteau bucura de nimic? Şi nu vreau explicaţii, nu vreau să judec pe nimeni, nu vreau să dau vina pe nimeni. Dar voi face tot ce îmi stă în putinţă să întreţin oaza asta pe care au construit-o ei aici. Pentru că e invenţia lor nu a mea. Nu eu i-am chemat. Nu eu le-am oferit hârtie. Au cerut ce au avut nevoie şi s-au pus pe treabă. Nu au cerut bani, nu au cerut apă, nu au vrut mâncare, nu au cerut să plece cu vreun creion. Şi-au luat doar desenele cu ei şi se certau unul pe altul, plecând: 

- Bă, eu îl păstrez pe al meu. Tu să nu fii bulangiu să-l arunci!  

---

Mă gândeam în timp ce scriam articolul la scena aia în care Micul Prinţ îi cere aviatorului să-i deseneze o oaie ca să-i cureţe planeta de baobabi (S'il te plaît, dessine-moi un mouton!). Ai mei cereau un câine poliţist, un castel, un steag, o casă, fiecare ce avea nevoie.

Taxi stories #3 - Grindină

Piaţa Muncii. 
E marţi şi mă dau cu taxiul ca să ajung cât mai repede în Journey Pub pentru premierea de la Vânătoare. Am fost toată ziua la copii, sunt ciufulită şi obosită. Sar în taxi, îl car pe ăsta la Petshop şi pe urmă acasă.

Str. Rotundă
Îl las să aştepte, răstorn repede boabele în castroanele pisicilor, arunc altă rochie pe mine, mă spăl pe faţă şi-mi trec peria prin păr de două ori. Ies gătită şi pieptănată şi mă urc în maşină. Nenea taximetristul se repede la mine:
- Mă scuzaţi, dar eu aştept pe cineva!
- Păi da, pe mine, zic.
- A, nu v-am recunoscut!
Uite ce face o perie şi o linie de dermatograf proaspăt!

Baba Novac
Se pune o ploaie de-aia, vorba poetului, "Dă Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume..." să nu mai ajungă Ana la monastire şi Daiana în Journey Pub.
În două mninute se umplu bulevardele de apă din trotoar în trotoar şi începe să dea şi piatră.
Nenea taximetristul, domnul Lebădă, conform legitimaţiei de taxi, zice îngrijorat:
- La mine acasă s-o fi inundat... Că la noi e curtea mai jos decât strada...

Alba Iulia 
Pune mâna pe telefon. Nu-i răspunde nimeni.

Piaţa Unirii
Îi sună telefonul.
- Ce faceţi, mă? Ce nu răspundeaţi? Păi şi mă-ta unde e? Ia dă-o-ncoa la telefon! Ce faci iubi? Acolo plouă? Nu? Aici e crimă şi pedeapsă, iubi. Bine, bine, te las. Să ai şi tu pompa aia la îndemână, dacă o ajunge şi acolo ploaia. Bine, iubi... Şi eu pe tine.

Piaţa Romană (indignat)
- Auziţi, doamnă, eu îmi făceam griji să mor că s-or fi inundat pe acolo şi asta se epila pe picioare!

Taxi Stories #2 - Despre ovare şi Florin Salam

Ieri dimineaţă şoferul meu a fost un fan al lui Florin Salam. 

În primii 100 de metri, evaluez situaţia. E un tip tânăr, cu o cămaşă albă, de-aia de pocneşte pe bicepşi şi pe pectorali, bineînţeles descheiată la gât la vreo doi trei nasturi. Oare avea şi lănţişor de aur? Asta nu-mi mai amintesc.

 

Butonează smartphone-ul lipit de bord tot drumul. Caută melodii pe YouTube, una mai mişto decât alta. Arăbeşti. Mişto de tot (!). Pentru că sunt cât de cât elegantă în rochiţa mea de vară, îmi vorbeşte cu dumneavoastră. Asta mă irită şi decid să nu încep nicio conversaţie cu el.

Dar la un moment dat, ajuns pe partea aia dubioasă a YouTube-ului, dă peste Casablanca. Care mai ştie melodia, are un punct bonus de la mine! Ne umflă râsul pe amândoi şi ne amintim de vremurile când era Casablanca şlagăr şi cum derulai caseta cu creionul ca să o asculţi pe repeat. :) Prima interacţiune normală de până acum. Dar, vai, asta îi dă curaj să vorbească cu mine şi se apucă să-mi laude virtuozitatea arabilor pe care îi ascultă el. 

- Uitaţi, asta e chiar mişto, zice el când începe o melodie lălăită rău de tot. Aveam o dată un arab d-ăsta în maşină care înţelegea cuvintele, nu ştiu ce era, sirian, irakian, iranian, turc, d-ăştia. Şi i-au dat lacrimile, doamnă! Aşa de mişto e melodia asta. E despre o fată care îl părăseşte şi el zice că ea stătea doar pentru ce avea el şi că n-o să mai găsească ea dragoste curată ca a lui. Nu-i aşa? 

Eu între timp intrasem în modul de îhîm îhîm. Adică asta răspundeam din când în când ca să nu creadă că sunt chiar nesimţită, dar nici dispusă să încep vreo conversaţie. De ce sunt totuşi amabilă când e clar că nu am ce discuta cu omul, de ce nu îl ignor pur şi simplu sau de ce nu mă apuc să-i sparg capul că e un netot incult şi de prost gust? Pentru că sunt prea bine crescută. Pentru că eu chiar dau tuturor o şansă. Mie îmi plac oamenii şi da, ştiu că asta e o opinie nepopulară.

Deci, îhîm îhîm şi la un moment dat îmi spune că arabul ăsta e atât de bun la ei acolo, în Egipt, că e aşa, un fel de Florin Salam al lor. În punctul ăsta îmi scapă, cred, un icnet de scârbă. Bine, ştiu că am zis că îmi plac oamenii, dar am şi eu limitele mele. Mă rog, puştiul interceptează începutul meu de protest şi de frică să nu-i atac idolul, închide YouTube-ul şi dă drumul la radio. 

E 9 fix şi au început ştirile. Se vorbeşte despre cazul unor medici din Timişoara acuzaţi că fac trafic cu ovule cumpărate de la studente. Puştulache se întoarce spre mine şi mă întreabă: 

- Ce nu înţeleg eu, dacă fetele astea donează, ele rămân fără ovare? Astea se regenerează?

Mă întreb o clipă dacă am auzit bine, ar îndrăznesc să-l corectez. Zic că poate doar a încurcat denumirile, se mai întâmplă. 

- Ovule, zic, nu ovare. Ovule donează. 

- A, ovule? Şi astea se regenerează? 

- Nu prea. Ai câte ai şi le pierzi pe drum. De-aia nu e bine să le doneze, că rămân fără. 

- Cum adică? Poţi să rămâi fără? 

- Păi da, zic, oricum, după 40 şi ceva de ani, se cam termină. 

- Se termină?! Păi şi ce faci fără ovare?

- Ovule, nu ovare. Alea rămân. 

Nu prinde diferenţa.

-Păi şi cum le pierzi, de ce se termină ?

- Păi unul câte unul, câte unul pe lună. 

Nici acum nu îi pică fisa. Speram că undeva pe parcurs o să reuşească să acceseze informaţia din cartea de anatomie de-a şaptea, dar îmi dau seama că informaţia, cel mai probabil, nu a existat niciodată la el în cap. Acuma, ce să zic, pot ierta prostul gust dar ignoranţa mă înfurie. Şi în plus, când m-am hotărât să mă fac profesoară, am decis să nu ratez nicio ocazie de a educa. Trag aer în piept şi mă apuc să-i explic care-i faza cu luna plină, de ce îl cafteşte gagică-sa o dată pe lună, ce se întâmplă la nivel microscopic când rămâne aia gravidă, ce aia metoda calendarului şi de ce dă chix uneori, ce e aia menopauză. Îmi ia cam 20 de minute. (Da, a fost un drum lung...)

La sfârşit, are o privire pe faţă care nu ştiu dacă e şoc sau reveraţie. Se uită la mine cu un respect deosebit. 

- Sunteţi foarte informată. Sunteţi medic? 

Dau ochii pe spate. 

- Nu, doar femeie. 

Îmi iese clişeul ăsta pe gură pentru că mă abţin să nu-l fac cu ou şi cu oţet că nu ştie nimic despre sex în afară de dânsa-ntr-ânsa... 

La sfârşitul cursei, îmi mulţumeşte ceremonios şi am o vagă impresie că încearcă să-mi strângă mâna. Din fericire, nu-mi cere niciun număr de telefon. 

Taxi stories 01. Pe pilot automat

- Şi pe unde vine strada asta Rotundă?

Aceeaşi întrebare pe care o aud necontenit de când m-am mutat aici. Toată lumea a auzit de ea, nimeni nu ştie exact cum să-i dea de cap.

Şoferul meu de azi e o femeie. Evident, nu sunt prea multe şoferiţe de taxi în Bucureşti. E una din meseriile alea la care ne place să tragem linia groasă cu negru - Taximetria e meserie de bărbat. O fi, n-o fi, eu nu am prejudecăţi. Merg cu tanti şi îmi propun să nu încep o discuţie despre riscurile meseriei ăştia pentru o femeie pentru că sunt convinsă că toată lumea face asta. Nu mă apuc acum să fac anchete sociale, s-o întreb cum a ajuns să facă asta, dacă e greu. Mă gândesc că dacă aş fi eu în locul ei, mi-ar plăcea să fiu lăsată în pace să-mi fac treaba şi să nu mă trezesc nevoită să mă explic tuturor curioşilor. Aşa că îmi ţin gura.

- Trebuie să ajungem la Titan şi de-acolo vă direcţionez eu. E prin spatele ştrandului. 

Saltă din umeri ca şi cum n-a auzit niciodată de Titan şi de ştrand. Cu toate acestea, mi-e clar că nu e o şoferiţă novice care nu ştie Bucureştiul. Îmi lasă impresia că de fapt n-are chef de conversaţie şi o las în pace. O analizez discret totuşi. Boală veche, mă holbez la oameni şi încerc să le ghicesc sau să măcar să le inventez poveştile. E o femeie plinuţă de vreo 40 de ani. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc dacă e mai grasă decât mine sau nu. Zilele astea am mari probleme cu imaginea corporală, în sensul că nu mă mai recunosc deloc şi nu mai reuşesc deloc să apreciez cum sunt şi câtă sunt. Dar despre piticii mei de pe creier altă dată. Are părul lung şi ondulat, bretonul prins cu o clamă micuţă. E vopsită cu un fel de roşcat cald. Asta chiar seamănă cu ce am avut eu în cap acum câţiva ani când mi se pusese pata să mă vopsesc. Câteva brăţări şi inele. Unghii lungi şi vopsite cu roşu. Mâini îngrijite, frumoase. E îmbrăcată cu o cămăşuţă neagră, vaporoasă, fără mâneci. E o femeie frumoasă. Asta e clar.
Într-un final, îmi vorbeşte uitându-se la mine în retrovizoare.

- Îmi cer scuze, dar am creierul cam împrăştiat azi. 

Îi zâmbesc. Doar n-o să mă supăr din atât. Vreau să-i zic ceva drăguţ ca să îi dau de înţeles că e ok să fii distras şi obosit. Că o susţin şi o înţeleg. Încă 200 de metri şi îmi zice:

- Tocmai mi-am prins soţul la hotel cu o babă de 60 de ani. N-am mai dormit de 30 de ore. 

Nu reuşesc să-i zic nimic. Atâtea cărţi citite şi nu găsesc nimic de zis. Pe de altă parte ştiu că orice i-aş zice, nu are nicio valoare acum. Să-i spun că o să fie bine? De unde dracu' ştiu eu că o să fie bine? Poate o să se împace cu el, poate nu. Poate îl lasă acum, va suferi şi se va vindeca. Cu suficient timp, totul se vindecă. Dar ştiu că dacă îi spun asta acum, nu are nicio valoare, chiar dacă am dreptate. Aşa că îmi ţin gura din nou. Mă duce acasă fără să mai ceară vreo indicaţie. Bineînţeles că ştia adresa foarte bine.

Prieteni puternici şi independenţi - instrucţiuni de folosire

Preambul

La două secunde după ce scuipasem nervoasă că :"Eu sunt o femeie puternică şi independentă", am călcat strâmb pe bordură şi m-am prăvălit în stratul de flori de pe marginea trotuarului. Toate pungile de cumpărături mi-au aterizat în cap, împrăştiindu-şi conţinutul pe toată strada. Cine a avut şansa să treacă pe acolo în clipa aceea a putut vedea o tembelă cu cracii în cap şi cu nasul între panseluţe, pe S., terifiată de incident, fiind convinsă că nu se poate să nu-mi fi rupt ceva la cât de tare am izbit pământul şi probabil chiloţii mei noi nouţi care săriseră din plasele aruncate pe asfalt.

Pe net i se spune acum "instant karma". Făcusem pe dura cu două secunde înainte, să n-o las pe S. să mă ajute cu bagajele şi na de-aici, panseluţe în dinţi.

Biata fată m-a ridicat, m-a scuturat de ţărână, mi-a adunat chiloţii şi a avut diplomaţia să nu-mi scoată ochii cu ce-am zis. Cel puţin nu în primele 5 minute. Un pic mai încolo, după ce şi-a revenit din şoc, a compensat tăcerea iniţială urlând la mine că sunt nebună şi că nu o să mor dacă las pe cineva să mă ajute din când în când. În ceea ce mă priveşte, eu am reacţionat ca de obicei. Aveam picioarele gelatină de la sperietură dar râdeam cu grohăituri ca apucata şi din când în când mă umfla plânsul, de draci, că sunt de-a dreptul proastă, că nu se poate ca un om inteligent să facă aşa ceva. Şi mai cu plânsul, mai cu râsul, S. m-a adunat din şanţ, m-a urcat într-un taxi, şi m-a dus acasă, în siguranţă. A câta oară făcea asta şi de câte ori a mai fost nevoită să o facă mai târziu? Din păcate, după vreo douăzeci şi ceva, am pierdut firul. Deja nu mai numără nimeni. Sunt ce sunt.

Suntem mai mulţi
M-aş simţi mult mai prost dacă mi s-ar întâmpla numai mie. Dar nu e niciodată aşa. Conform teoriei că :"cine se aseamănă, se adună", sunt înconjurată de prieteni dintr-ăştia puternici şi independenţi care nu s-ar lăsa ajutaţi nici dacă ar rămâne în fundul gol pe stradă. Sau măcar, să nu le spui că-i ajuţi.

Mai toţi prietenii mei se pot lăuda că au făcut ceva de capul lor în viaţă, că sunt mai independenţi, aşa. Vreo doi care se descurcă singuri în oraşe străine de la 14 ani, vreo doi care au crescut fără un părinte sau altul, vreo doi care au crescut fără nici un părinte, vreo doi care muncesc demult şi care nu au cerut niciodată bani de acasă, vreo doi care şi-au asumat mari riscuri în carieră şi au reuşit, vreo doi care călătoresc în jurul lumii singuri, varii combinaţii din cele de mai sus şi aşa mai departe. Punctul cu adevărat comun e că tuturor ne place, de obicei, să facem caz de cât de puternici şi independenţi suntem noi. Şi cel mai mare tam-tam, cel puţin eu una, îl fac când sunt mai adânc în rahat decât oricând. Cu cât sunt mai vulnerabilă, mai speriată, mai obosită, cu atât strig mai tare că eu mă descurc şi nu am nevoie de ajutor. Bineînţeles, dacă m-ar lua în serios toată lumea de fiecare dată când fac eu demonstraţii dintr-acestea de bravură, şi nu mi-ar ţine nimeni uşa deschisă măcar, aş face o mică criză, măcar pe dinăuntru, pentru că "uite, nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu are grijă de mine...".

Păi şi cum s-o dai să fie bine? Cum să reacţionezi când ai de-a face cu momente în care îţi e clar că tembelul o să-şi rupă gâtul dacă nu îl ajuţi dar ştii că dacă te oferi să faci ceva, o să-ţi spargă capul şi o să se simtă jignit/ subestimat/ sufocat/ violat?

Varianta 1: Ajutorul din umbră.
Sunt în chicinetă, la serviciu. Vreau să îmi fac ceai dar nu mai e destulă apă în samovar ca să curgă prin micul robinet. Am ideea genială să aplec un pic samovarul spre mine ca să fac apa să curgă. B. vine încet lângă mine şi ridică micul ceainic cu esenţă de ceai de pe samovar fix în clipa în care urma să-mi cadă pe picioare şi să mă opărească. Nu a zis nimic. Ştia probabil că dacă încearcă să mă avertizeze, nu voi înţelege la timp şi până terminăm noi de dezbătut ce a vrut să zică, aş avea deja arsuri pe mâini şi pe picioare. Am fost atât de şocată când mi-am dat seama ce era să fac, încât nu cred că am reuşit să-i mulţumesc nici până azi. Deci, mon cher, mulţumesc!


Varianta 2: Urlă până pricepe
S. coboară din barcă la Dunăre şi refuză să fie ajutată de barcagiu să păşească pe mal. Ştim, ştim, puternică, independentă. Încă ameţită de ruliu, primul pas pe mal e timid şi legănat şi, într-o secundă, S. aterizează într-un tufiş de pe marginea apei. Nu cade în apă. Aşa avem noi noroc, facem tâmpenii dar nu trecem de un anumit nivel de catastrofal. O văd peste câteva minute mergând îmbufnată spre autocar, se mişcă repede şi apăsat. Dacă stă foarte serioasă, îşi închipuie, nimeni nu va fi observat nimic. M. vine în spatele ei, îndoită de râs şi roşie ca un rac. S. trece pe lângă mine şi dă să se urce în autocar, să scape de noi. B. îi zice printre dinţi: "Scutură-te, că eşti plină de frunze". Se întoarce şi se uită urât la noi. I se pare că facem haz de necaz. Când tocmai ai ieşit dintr-un tufiş, ţi se pare că tot universul conspiră împotriva ta. B. insistă:"Ai frunze pe tine, pe pantaloni, scutură-te". Eu îl susţin, încerc să-i explic că aşa e, dar mă umflă râsul. De pe scara autocarului, S. ne aruncă o privire tăioasă. Chiar să facem mişto de ea în halul ăsta, am dezamăgit-o complet. Până la urmă, B. îşi pierde răbdarea şi urlă:"Femeie, ai frunze în fund! Nu te urca aşa în autocar!". Într-un final pricepe, mulţumeşte şi mă pune să o ajut să se scuture de frunze. O fac cu dragoste şi îndoită de râs. Asta e, dacă mă pocneşte, mă pocneşte. Dar câteodată, trebuie să te ajute cineva să-ţi scoţi frunzele din fund.

Varianta 3: Iubeşte-i oricum
Acum o săptămână fac un efort supraomenesc să mă întâlnesc cu S. în oraş. Pentru că am nevoie, sunt obosită şi supărată şi surescitată de plecarea în călătorie, trebuie să vorbesc cu ea. Mă simt mai obosită şi mai supărată şi mai surescitată decât par. Sau decât vreau să par. Mă ştie, mă cunoaşte, nu păcălesc pe nimeni. Cu multă dragoste şi grijă, se oferă să mă conducă la maşină. Doar atât. Îmi dau seama că nu am reuşit s-o păcălesc, şi explodez şi îi sar în cap să nu mă mai cocoloşească că mă descurc. Mereu mă descurc, oricum. Dau cu parul, ştiu, dar nu am încotro. E sistemul meu de apărare. Peste două minute, în maşină, mă sună- cică dacă sunt bine. Tot pe mine mă întreabă. Eu o fac cu ou şi cu oţet, tot mă iubeşte.

Ăştia suntem. Am scris despre gafe, dar e ceva general. Chit că e vorba despre ridicat tolomacul din ţărână sau despre suport moral când unul dintre noi e preocupat de ceva grav, sau de un sprijin mai mare, material, să ne dai ceva sau să faci ceva pentru noi. Aşa funcţionăm, ăştia care a trebuit sau am ales să ne descurcăm de capul nostru. Ne sufocă grija altora. Vrem să facem bine dar ne e greu să acceptăm să ni se facă concesii, sau declaraţii dintr-acestea dezinteresate de afecţiune. O ofertă de ajutor sau o vorbă de încurajare poate să sune uneori ca o pomană şi ne simţim jigniţi. Alteori, sună ca şi cum cineva încearcă să-ţi invadeze intimitatea. Ca un mic viol.

În ultima vreme m-am trezit zicând adesea "Ţie să-ţi fie bine, mie îmi trece". Şi din partea cealaltă, vine ecoul:"Ba nu, şi ţie trebuie să îţi fie bine. Lasă, că îmi trece mie." Ceea ce înseamnă, că până la urmă, sistemul funcţionează. Suntem toţi protejaţi, chiar dacă nu ne place să ştim asta.

Despre iarna si calatorii

M-am gândit mult despre care să scriu pentru că ambele idei m-au bântuit necontenit încă de azi dimineaţă.

Am încercat toate strategiile de prioritizare de care sunt capabilă şi nu am reuşit să mă hotărăsc care e mai importantă şi care poate fi lăsată pentru mâine. Până la urmă totul e la fel de important în acelaşi timp. Şi până la urmă, nu cred că sunt fundamental incompatibile încât să nu le pot lipi în acelaşi articol, cu atât mai mult cu cât ambele vorbesc despre mine.

Şi, la sfârşitul zilei despre asta e vorba în tot blogul ăsta. Să mă disec, să mă expun, să mă pun sub microscop, undeva la limita între introspecţie, narcisism şi exhibiţionism. Dar totuşi, nu e timp şi nu e loc, aşa că iarnă azi, pentru că a nins, călătorii altă dată pentru că trenuri pleacă tot timpul în toate direcţiile.

Deci, despre iarnă să vorbim, despre cum de ieri simt întruna că trebuie să ningă, îmi miroase a zăpadă şi a vin fiert.
Să vorbim despre cum în fiecare an aştept să ningă şi nu sunt pe deplin fericită dacă nu ninge, despre cum mă doare undeva de ambuteiaje, trenuri întârziate, ger, nămeţi, aşteptat autobuze în frig, despre tristeţea bolnăvicioasă pe care o resimt în anii în care nu e zăpadă de Crăciun.
Poate să fie pentru că m-am născut iarna, poate pentru că am crescut cu oameni care mi-au povestit ce frumos ningea când m-am născut eu, poate că chiar există oameni de vară şi oameni de iarnă.
Poate pentru că mi s-au întâmplat lucruri frumoase iarna, deşi cred că dacă număr, mult mai multe lucuri foarte triste tot iarna au venit şi nu cred că se compensează deloc.
Sau poate pur şi simplu pentru că, atunci când vine vorba de iarnă şi de sărbători, sunt acelaşi copil care într-o noapte de Crăciun s-a speriat de un uriaş şi a plâns.

Aveam vreo patru sau cinci ani şi pe vremea aia, iarna, se dormea într-o singură cameră. Era prin '91 sau '92 şi căldura la calorifer nu era ceva pe care să te poţi baza. Aveam sobă, şi noi ca mulţi alţii, godin de fontă la bloc, cu lemne şi vătrai şi tot tacâmul. Aveam o canapea extensibilă în sufragerie pe care încăpeam toţi trei ca sardinele. Şi în noaptea aia, m-am trezit naiba ştie de ce şi m-am uitat pe perete deasupra patului şi era acolo. Un munte. Un munte întunecat care tremura din toate închieturile. Vedeam că nu e om, dacă aş fi crezut că e un hoţ, nu cred că m-aş fi speriat aşa tare dar nu era om. Nu mi-a fost niciodată frică de oameni. De umbrele oamenilor, da. Dacă umbra e acolo şi arată aşa şi e atât de mare, atunci cum o fi EL? Şi am strigat şi am plâns. Ai mei au sărit în sus şi le-a luat minute bune să îmi explice că nu era decât umbra bradului de Crăciun, în lumina dubioasă a focului din soba de tablă...

Şi cu toate astea, nu mi-a fost niciodată frică de brazi. Ba chiar, anii fără brazi, au fost câţiva dintr-ăştia, au fost dintre cei mai trişti. În ultima vreme, eu şi tata am ajuns la acelaşi compromis, fără să fii discutat vreodată despre asta şi deşi nu mai locuim împreună. Brazi mici, de plastic. E vorba de simbol.
Nu ştiu cum şi când a ajuns el aici, dar la mine a avut legătură cu mai multe lucruri.

În primul rând, acum vreo doi ani, am avut eu revelaţia că, da, domne', poate chiar e cum spun toţi şi omul sfinţeşte locul şi că în loc să caut locul ideal căruia să-i pot spune ACASĂ, pot să îmi fac eu acasă din orice spaţiu în care îmi petrec o parte din viaţă. Aşadar, pentru că acasă înseamnă pentru mine şi brad, mi-am luat brad. De ce de plastic? Păi mai ales pentru că între timp am început să am idei eco şi de fapt mi-a fost milă tot timpul de brazii din pieţe, aduşi din creierul munţilor, unde stăteau săracii bine sănătoşi. Pe urmă, unde mai pui ţepii, că îmi aminteam cum săptămâni la rândul, pieptănam ţepi de brad din mochetă, chiar şi după ce dezafectam ornamentele. Şi nu în ultimul rând pisicile. Pisicile rod brazi. It's a fact.

Pe urmă mai e şi mirosul de mâncare, deşi de la o vreme, ideea de miros de cârnaţi nu îmi mai surâde atât de mult. Şi aici îmi dau seama că am şi evoluat şi m-am desprins de treadiţiile cu care am crescut, că de fapt, mi-am făcut singură o idee destul de clară despre cum trebuie să fie iarna.
Iarna trebuie să aibă zăpadă. POINT 1
În casă trebuie să fie cald. POINT 2
Brad. POINT 3
POINT 4 - Mirosuri - portocale şi mandarine în orice combinaţie şi proporţie. Am mâncat portocale şi mandarine, am făcut ceai, am cumpărat dulceaţă de portocale, am ars ulei parfumat de flori de portocal. 
POINT 5 . Mâncare. Azi am făcut mâncare de gutui pentru prima dată şi mi-am dat seama că pentru mine e mâncare de iarnă. Şi nu numai. Soul food...
POINT 6 - Cats and books, desigur nu pot lipsi din atmosfera festivă, eventual combinate într-o grămadă de blană şi hârtie într-un cuib în mijlocul patului printre perne

Deci azi, aşteptând să ningă, m-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut cafea, am citit în pat cu pisicile, am făcut bradul, am citit, am făcut mâncare de gutui şi ceai de coajă de mandarine cu scorţişoară şi rom, am mai citit un pic, am pledat pentru zăpadă pe facebook, atrăgând mai multe injurii de la oameni cu maşini, am ars uleiuri cu miros de portocale, am terminat cartea despre care voi vorbi când ajung la călătorii şi ... a nins.
Tot ritualul ăsta de invocat zăpada a funcţionat.

Şi aşa m-am făcut eu fericită azi, pentru că uneori, ca să fii fericit, e suficient să vrei.

Daca îl cunoaşteţi...

... pe baiatul descris mai jos, mulţumiţi-i, vă rog!

La metrou, aproape 9 seara, mersesem iar o bucată de drum pe jos, ca să mai meditez un pic, ca să îmi obosesc sandalele şi să pot dormi în seara asta. N-am mers prea mult penru că sandalele mele chiar au obosit şi mi se cam desprindea talpa (după ce m-am împiedicat graţios de nişte pietroaie pe Magheru!) Am luat metroul de la Universitate şi am schimbat la Unirii, cu ideea cretină că pe aici trece toată lumea şi poate poate găsesc pe cineva interesant.
Eram cu Kindle-ul în mână, prieten fidel şi constant. Citesc Rushdie.
La Unirii, găsesc loc în metrou. Un avantaj al orei ăştia târzii e şi faptul că poţi să te bucuri de spaţiu la metrou şi pe stradă, că oamenii care circulă la ora asta nu se mai împing şi nu se mai grăbesc. Sunt altă specie decât cei de 8 dimineaţa sau 6 seara. Sunt oameni ca mine pentru care seara de-abia începe sau care au întârziat deja şi nu mai au de ce să se grăbească.

El a urcat tot la Unirii, cred, deşi e posibil să fi urcat la Timpuri Noi, pentru că eu una eram prinsă în cititul meu şi n-am observat decât târziu că era acolo. Pe aceeaşi banchetă cu mine, la câteva scaune distanţă, stătea tipul ăsta deşirat, într-un tricou verde, dacă îmi amintesc bine, şi ţinea o carte veche în mână, cu coperţi tari cartonate. Asta mi-a atras privirea, de fapt. Mi-a mirosit a carte cu pagini galbene şi am înghiţit în sec, ca un rechin care miroase sânge proaspăt. Am început să mă holbez discret pe sub ochelari să încerc să mă prind ce carte e. Am o fascinaţie deosebită pentru oamenii care citesc la metrou dar mereu mă strădui să aflu ce anume citesc ca să nu mă trezesc că am irosit admiraţie pe cineva care citeşte Sandra Brown sau Twilight (!).

Ceva similar, dar a lui arăta mult mai vintage şi părea mai citită
Detalii despre cum se fabrică, aici

Ei bine, nu am reuşit să aflu ce carte era pentru că de fapt, cartea îngălbenită cu coperţi cartonate era copertă  de Kindle!
Era într-adevăr o carte veche cu paginile lipite între ele iar în jumătate de carte săpase un culcuş pentru kindle. Mi-am amintit vag că mai văzusem ideea pe undeva  dar mi s-a părut totuşi o declaraţie de Kindle-love.
M-a emoţionat aşa cum pe alţii îi înmoaie să vadă mame cu copii sau bătrânele cu pisici.
Iubire pură şi necondiţionată pentru citit.

Când am coborât am trecut pe lângă el şi i-am spus că e o idee ingenioasă. Mai mult n-am fost în stare. A zâmbit şi a zis că e eficient şi ieftin, dar că deja şi l-a crăpat pe undeva.
"Da, zic, înţeleg, eu îl car într-un caiet în geantă... Şi mie mi l-a zgâriat pisica!  Spor la citit!"

Mi-a mulţumit şi eu am ieşit din metrou zâmbind.

Pe de altă parte, după cum discutam de curând cu nişte prieteni, ar trebui să îmi fac nişte stickere cu MULŢUMESC! pentru toţi oamenii ăştia frumoşi pe care îi găsesc în drumurile mele.
Stickere cu Îţi mulţumesc că citeşti o carte bună! sau Îţi mulţumesc că eşti tânăr! Îţi mulţumesc că iubeşti! Îţi mulţumesc că eşti verde! etc.

Men shake hands - what to do if not a man?

Why do men shake hands?
Well, they shake other things as well, but I don't want to think or write about that. I want to know about handshakes.

On my side of the planet, when you're introduced to someone new for the first time, male or female, you shake hands. More oldfashioned gentlemen, not necessarily old, stick to the handkissing of ladies as well, but I have a girlfriend that disagrees with this custom so I won't go into that. At least, not now. I'll save it for later.

Now, many things can be said from a handshake. There has to be a difference in meaning between a limpy wet flaccid handshake of some sticky obnoxious person, and a strong vigurous over-enthusiastic endless shake of a groupie, and all the other varieties that come in between. But again, that's a whole different chapter and thousands of pages have been already written on the topic.

What I wanted to know is why do men shake hands when they meet, again and again? Even old friends or co-workers that see eachother every day. There is this stupid convention, if a men approaches a mixt group, he says hi and shakes hands with all the men in the group, ignoring the females.
And I am not sure, but I tend to believe that close friends, when they meet, they give eachother a strong hearty handshake, just to say 'I'm glad to see you again-reality check completed-now let's gobble down that beer.'

The first time it struck me, the awkardness, was in a rather semi-professional semi-casual environment, in one of the English classes I was teaching to a really nice group of people, all my age or about. One of the guys came late, and as he entered the class, half-way through a sentence of mine, he smiled, apologized, shook hands with the other two guys in the group and sat down. Me and the other three or four girls in the group were left hanging, rather hoping for a handshake or something ourselves. But of course, there is no convention saying what to do between men and women who know eachother well, but aren't close enough to kiss on the cheek or hug.

I know that sometimes, girlfriends kiss eachother on the cheek or throw those fake noisy air kisses over eachother's shoulder, but I try not to stick to that rule. I only kiss and hug my girls when I haven't seen them in a while and miss them dearly.

The next time it struck me, the weirdness of men shaking hands, was in a very close group of friends. There were two guys, some of my best friends, me and another female. We were saying goodbye for the holidays, the guys shook hands, I hugged the girl and ... it's gone...Hugging or kissing the boys felt awkard although we all felt that there was something missing, a touch, a gesture of some kind, one of those stupid pats on the back that men sometime give eachother. 

And then, there's tonight, which is another level of weird-how-did-it-get-to-this-fuck-i-screwed-everything-up-again-I-can-never-touch-him-again moment.

Which takes me to the real point of this post:

I've always been a no-kissing-my-hugs-are-expensive kind of girl and I need a bloody convention to tell me what kind of gesture is appropiate between me and my male friends, when saying hi or goodbye, if I cannot do any of the following:

- Cannot shake hands, cause that's what men do
- Cannot hug cause that's too - just too - too much - and sticky. I keep hugs for birthdays.
- Cannot pat on the back cause we're not beer buddies or team-mates, plus if they pat back, it would be really weird
- Cannot high-five, or bro-fist or who-knows-what-other-stupid choreography, cause I'm a lady goddammit

- And, starting tonight, cannot kiss on cheek every time we meet and say goodbye, cause it doesn't really mean anything anymore, plus it wasn't my thing from the very beginning, it was just something I did, since there is no other bloody thing to do.

Numele lui

Fix acum 10 ani, intr-un caiet jumulit ce tinea loc de jurnal, imi citeam destinul in jocuri cretine.

Hai, faceti pe seriosii si spuneti-mi ca voi n-ati incercat niciodata Alfabetul iubirii, sau lista aia cu orele fixe, daca te uiti la ceas la nu stiu care ora, inseamna ca te iubeste, te doreste, te cauta, te uraste, dupa caz. 

Mai ciudat e ca eu aveam vreo doua variante de alfabetul iubirii si imi dateau rezultate contradictorii, dar le foloseam pe ambele si incercam sa trag concluziile la mijloc. 

Asadar, pe 14 iulie 2002:

• Am stranutat la 11.15 = o veste rea sau o petrecere
• Alfabetul iubirii (varianta 1) - fara numele lui, sa nu se supere cititorii

1. Ma va parasi
2. Si-ar da viata pentru mine
3. O sa ne intalnim
4. Fara mine nu poate trai
5. Ma iubeste
6. Imi va cere prietenia

• Alfabetul iubirii (varianta 2)

1. Vrea sa ma vada
2. Vrea sa nu-l uit
3. Voi primi o scrisoare
4. Ii place gura mea
5. Ma iubeste
6. Sunt departe de el

Ce ratam sa observ pe vremea aia era faptul ca numele lui era acelasi pentru toata lumea si ca orice fiinta de pe pamantul asta ar fi avut exact aceleasi rezultate. Ceea ce nu inseamna ca el iubea tot mapamondul, din contra, sau ca am primit vreodata o scrisoare de la el. 

(De fapt am primit, dar era pentru referinta, nu era pentru mine.)

Must love cats

Ea: inalta, roscata, cocotata pe sandale verzi cu toc si multe funde infasurate alandala pe gleznele osoase, fusta scurta strech, dar 'corporate', decolteu obligatoriu, mapa pretentioasa din care ies hartii razvratite. Tinuta usor incorecta, de iapa pe papainoage, dar trecem cu vederea, e foarte cald si trebuie sa se miste incet si atent ca sa nu transpire.
El: Domn respectabil la vreo cinzeci si un pic, pantaloni gri de stofa, camasa de vara, alba si scumpa, un pic de burtica si ceva chelie, dar nimic indecent.
Tema discutiei: Inchirierea/vanzarea unui fost restaurant, intr-o casuta eleganta pe langa Moxa.
Ea: Bineinteles, are toate facilitatile necesare. A, si foarte important: curtea din spate e complet acoperita, fiindca a fost spatiu de depozitare...
El: Cum adica, acoperita!
Ea: Adica nu intra nimic acolo, are gardul foarte inalt de ciment, si e acoperita cu plasa...
El (socat): Cu plasa?!
Ea: Pai, da, asa, cu ochiuri mari, ca un gard...
El: Cat de mari? Adica, o pisica poate sa treaca prin curte?
Ea: O pisica?! Pai, da... O pisica sigur incape sa treaca, dar-
El: E bine atunci! Daca pot trece pisicile prin curte, e ok!

Just because it made me happy

... fara nici o intentie de lauda, iata ce am facut eu sambata dimineata si m-a facut fericita.
Era 7 dimineata si rontaiam micul dejun la KFC in Gara de Nord, in asteptarea trenului spre casa. Nu mai fusesem acasa de doua luni si aveam mixed feelings despre calatorie.
Nu prea era lume in KFC la ora aia, o tanti cu un sandvis si un cuplu mediocru, lipsit de farmec. Cand ma uit drept in fata, la cateva mese distanta, am vazut un tip cam de varsta mea, stand singur la o masa cu capul in maini. Nu avea nimic pe masa, nici suc, nici mancare. Statea singur si parea extrem de trist sau extrem de obosit. Isi verifica telefonul din cand in cand si parea si mai intors pe dos de cate ori facea asta.
Acum, fir-ar mama ei de viata, nici nu mai stii ce sa crezi cand vezi un om singur, o fi suparat, o fi bolnav, o fi homeless si drogat, o fi beat... Numai ca mi-a intrat in cap o idee fixa ca i-ar face bine o cafea.
Dar cum sa ma duc pur si simplu sa ii ofer o cafea? Daca nu e in toate mintile? Daca e un obsedat si nu mai scap de el? Daca crede ca ii dau de pomana?
In fine, mai rod eu un cartof doi si pana la urma, ma hotarasc, ma duc, cumpar o cafea si ma intorc la el. Intre timp, baiatul isi trantise capul pe masa.
I-am zis : "Neata!" si i-am lasat cafeaua pe masa.
A ridicat capul si a zambit. A inteles repede despre ce e vorba si mi-a multumit. I-am dat un thumbs up si m-am intors la masa.
Am vazut ca a inceput sa bea cafeaua si am fost multumita si m-am bucurat ca s-a bucurat si ca a primit gestul asa cum l-am intentionat eu: random act of kindness from a stranger, no strings attached.
Cand am plecat, m-a prins din urma si mi-a tinut usa la iesire. Mi-a zis : "Sarumana pentru cafea" si eu l-am intrebat daca e ok. "Da, sunt doar foarte foarte obosit."
Si am plecat in directii opuse.
Asta e tot.

All in a day's work

Suna alarma, eu visez ca plec in excursie cu copiii. Ma imbrac, imi iau rucsacul si plec. Ma intalnesc cu ceilalti profesori, urcam copiii in bus. SHIT! Nu m-am ridicat din pat! Ma mai uit o data la ceas. Mai am timp... 5 minute. Atat. Nu mergem la munte, mergem la nunta, deja ma gandesc ce sa mai dansez si cu cine. Conteaza cu cine? SHIT! Tot nu m-am ridicat. ACUM, DAIANA, ACUM!! Dap, acum.... ACUM!
Sar din pat si ma uit la ceas! 7.24. Am fix 6 minute sa ies din casa daca vreau sa prind metroul care trebuie. Dar TREBUIE sa ma duc la baie. A Silent Warrior must do his duty before all else!
Plec prea tarziu. ALEERRGG! Inca mai sper sa nu fie apendicele chestia aia care ma doare de trei zile. Pierd metroul. Nu-i nimic, il iau pe urmatorul si iau un taxi. NO WALLET! DAMN! Asta inseamna nu cartela de metrou, nu bani, nu acte. Ajung la RATB. Ajung tarziu la Republica. La capatul autobuzului, ma prinde controlul. Demonstrez ca n-am acte. Scap cu o mustrare. Si multi multi draci.

Still wondering, oare e posibil sa am si eu o zi normala cap-coada, fara sa uit sparg scap calc pe picioare, fara sa ma impiedic sa ma lovesc sa ma ranesc sa scuip cand rad fara sa imi scape ceva jenant pe jos fara sa mi se vada nadragii fara dezacorduri fara ...

I love my friends care s-au obisnuit sa creeze zone de siguranta in jurul meu dar tare mi-ar placea sa am si eu o zi de concediu, fara mine, daca se poate...