Day 38 - Un pic de introspecţie

Sunt două zile de când nu mă opresc din mers. Şi sunt epuizată, pentru că merg şi gândesc, gândesc şi merg şi întorc acelaşi lucru pe toate părţile şi abia acum îmi dau seama că de fapt nu îmi trebuie un răspuns.

Că eu nu caut Calea, singura cale care să mă aducă spre singurul loc, ci îmi e de ajuns o nouă direcţie.

Că nu am un punct fix în care trebuie să ajung, şi că nu mă deranjează că nu ştiu pe unde să merg.

Că toate bornele kilometrice lângă care mi-a plăcut să mă opresc şi să stau o vreme, toate monumentele cu care mi-am făcut poze, nu erau pe nicio hartă. Că îmi place să merg pur şi simplu şi să văd unde mă duce.

Nu contează unde mergi, contează cum mergi. Şi eu m-am hotărât să merg frumos şi blând. Să nu merg pe covorul roşu şi să nu merg pe cadavre, să nu merg spre altare, fie ele de nuntă sau de sacrificiu. Să merg cu ochii deschişi şi cu inima deschisă. Uneori mai merg cu urechile închise, să filtrez realitatea prin muzica din căşti.

M-am hotărât că trebuie să merg şi să nu mă întorc, să tot merg înainte, am încredere în drum. Drumul mă duce acasă, mă duce de-acasă, mă duce la ei şi la ele şi adesea mă duce la mine. Drumul fuge pe sub mine aşa cum vrea el, mai repede sau mai încet, prin ploaie sau prin vânt, prin mulţimi şi prin pustietăţi. Acum mi-e clar că e drumul meu şi că mă pot opri să miros trandafirii, vorba cântecului, când şi cât vreau eu şi că, fidel, drumul va fi tot acolo când am să pornesc din nou. Pentru că sigur voi porni din loc.

Mi-e clar că nu pot sta decât foarte puţin. În fiecare săptămână mă străduiesc să-mi dau seama unde îmi place mai tare, acasă la Bucureşti sau acasă la Roşiori şi răspunsul e mereu "dincolo". Îmi place unde nu sunt. Ceea ce nu înseamnă că nu-mi place unde mă aflu ci că am mereu viermele ăsta care mă pune să plec. Acasă, vreau să călătoresc. În călătorie, vreau să mă întorc. De fapt, mişcarea este ceea ce tânjesc. Nu destinaţiile. Îmi place să merg, să văd ce se poate vedea, nu caut lucruri şi oameni, de aceea găsesc ceea ce nu se poate găsi căutând. Locurile uitate de lume, oamenii care nu sunt obsedaţi de destinaţii şi happy-enduri şi poveştile. Poveştile nu se pot găsi stând pe loc. Am să cumpăr hărţile ca să nu mă rătăcesc şi am să uit să le consult. Am să mă rătăcesc şi are să-mi pară bine.
Da, uneori se înfundă şi uneori mă duce pe marginea prăpastiei. Şi am să sar iar şi după ce mă peticesc bine am să continui să merg.

Aşa că chiar nu contează unde mă duci. Dacă eşti dispus să mergi în aceeaşi direcţie o zi, o noapte, o lună, un an, am să merg blând lângă tine. N-am să-mi înfig steagul pe sufletul tău, nu am să mă ancorez cu ghearele în gâtul tău. Dar, măcar o vreme, voi accepta să merg sub umbrela ta şi cu viteza ta ca să nu fiu numai singură mereu. O vreme numai şi apoi, din nou, drumul meu.

Day 1- Pentru că azi e cel mai greu

Am văzut acum ceva vreme moda asta cu #100happydays şi mi-am zis că e o idee faină. Mă pregăteam să plec la Praga pe vremea aia şi ştiam că va fi frumos şi voi fi fericită aşa că am considerat că aş trişa să încep tocmai atunci, când mi-ar fi fost atât de simplu să găsesc ceva frumos în fiecare zi.
M-am întors tot fericită şi mi-a ţinut de foame o vreme.
Până azi. E sfârşitul unei zile care s-a nenorocit din ce în ce mai tare încă de azi dimineaţă, încât până seara nu mai ştiam sigur de ce nu mă fac ghem într-un colţ să plâng, să-mi treacă.
Aşa că încep azi. Încep azi pentru că azi e greu şi pentru că azi am nevoie.

O să mă ascund aici pe blog, doar pentru prietenii mei. Nu ţin neapărat să împărtăşesc cu toată lumea micile mele fericiri. Dar ele sunt aici. Sunt mereu peste tot, dacă reuşesc să ţin capul sus să le văd.

Azi e greu, dar am o floricică şi îmbrăţişarea copilului care mi-a oferit-o. Şi cu tot ce a mers prost azi, din îmbrăţişarea aia pot trăi o vreme.

Trebuie sa plec

M-am hotarat sa fac o calatorie in curand. Poate in februarie, poate mai tarziu, dar curand. Una mai maricica, nu pana colea la Satu Mare, una un pic mai ciudata. O sa merg 24 de ore cu un autocar la dus si inca 24 la intors. Nu pentru ca n-as putea plati un bilet de avion ci pentru ca vreau sa fiu numai a mea in alea 2 zile de drum. Unde merg conteaza in mai mica masura decat alea 2 zile ale mele. Merg acolo pentru ca ma poate astepta cineva la sosire, dar as fi mers oriunde. Am sa le spun alor mei sa nu ma sune deloc pe drum. O sa fie o catastrofa, dar vor trece peste asta.
Am cumparat 77 de povesti despre locul unde voi merge. Ma abtin sa devorez cartea din prima zi. Fiecare poveste trebuie meritata. Azi am pus primii bani deoparte pentru calatoria mea si am castigat dreptul de a citi prima poveste. Am citit-o pe drum spre casa si am prins banii cu o agrafa de hartie de ultima coperta. Incerc de mult sa imi fac curaj sa plec, sa merg, sa calatoresc, sa vad, dar mai ales sa fiu numai a mea.
Fara telefoane, fara mailuri, fara destinatie.
Imi pare rau ca mi-a luat atat sa fac asta si ca motivul pentru care m-am hotarat tocmai acum sa incep e unul extrem de egoist. Dar nu imi sta in fire sa regret, ma bucur doar ca in sfarsit m-am hotarat sa fac ce am visat.
Si cand zic visat, vorbesc literal.
Acum un an m-am trezit intr-o dimineata cu ideea de calatorie in cap, cu un fel de discurs motivational.
"In primul rand," zicea vocea naratorului, "o calatorie are nevoie de un scop. Atentie, nu am zis destinatie. Am zis scop. Sa stii de ce pleci. Apoi, iti trebuie calauze. Fiinte care sa te impinga inainte, sa te aduca inapoi pe poteca, si eventual acasa, dupa ce obosesti.". Si cu asta m-am trezit. Am deschis ochii si mi-am vazut pisicile. Mi-am zis: "Uite, calauze am!"
Scop imi mai lipsea, dar despre asta in curand.
Deocamdata, mai am 76 de povesti de meritat.

Azi am citit despre un mester atat de bun incat patronii lui l-au orbit ca sa nu mai poata crea vreodata pentru altcineva ce facuse pentru ei. (Vezi Mesterul Manole si schelele ridicate, vezi Dedal inchis in labirint. Miturile astea au un talent de a se repeta... )

The Road (J. R. R. Tolkien)

The road goes ever on and on
Down from the door where it began.
Now far ahead the road has gone,
And I must follow, if I can,
Pursuing it with eager feet,
Until it joins some larger way
Where many paths and errands meet.
And whither then? I cannot say.

From LOTR 1 - The Fellowship of the Ring

Despre iarna si calatorii

M-am gândit mult despre care să scriu pentru că ambele idei m-au bântuit necontenit încă de azi dimineaţă.

Am încercat toate strategiile de prioritizare de care sunt capabilă şi nu am reuşit să mă hotărăsc care e mai importantă şi care poate fi lăsată pentru mâine. Până la urmă totul e la fel de important în acelaşi timp. Şi până la urmă, nu cred că sunt fundamental incompatibile încât să nu le pot lipi în acelaşi articol, cu atât mai mult cu cât ambele vorbesc despre mine.

Şi, la sfârşitul zilei despre asta e vorba în tot blogul ăsta. Să mă disec, să mă expun, să mă pun sub microscop, undeva la limita între introspecţie, narcisism şi exhibiţionism. Dar totuşi, nu e timp şi nu e loc, aşa că iarnă azi, pentru că a nins, călătorii altă dată pentru că trenuri pleacă tot timpul în toate direcţiile.

Deci, despre iarnă să vorbim, despre cum de ieri simt întruna că trebuie să ningă, îmi miroase a zăpadă şi a vin fiert.
Să vorbim despre cum în fiecare an aştept să ningă şi nu sunt pe deplin fericită dacă nu ninge, despre cum mă doare undeva de ambuteiaje, trenuri întârziate, ger, nămeţi, aşteptat autobuze în frig, despre tristeţea bolnăvicioasă pe care o resimt în anii în care nu e zăpadă de Crăciun.
Poate să fie pentru că m-am născut iarna, poate pentru că am crescut cu oameni care mi-au povestit ce frumos ningea când m-am născut eu, poate că chiar există oameni de vară şi oameni de iarnă.
Poate pentru că mi s-au întâmplat lucruri frumoase iarna, deşi cred că dacă număr, mult mai multe lucuri foarte triste tot iarna au venit şi nu cred că se compensează deloc.
Sau poate pur şi simplu pentru că, atunci când vine vorba de iarnă şi de sărbători, sunt acelaşi copil care într-o noapte de Crăciun s-a speriat de un uriaş şi a plâns.

Aveam vreo patru sau cinci ani şi pe vremea aia, iarna, se dormea într-o singură cameră. Era prin '91 sau '92 şi căldura la calorifer nu era ceva pe care să te poţi baza. Aveam sobă, şi noi ca mulţi alţii, godin de fontă la bloc, cu lemne şi vătrai şi tot tacâmul. Aveam o canapea extensibilă în sufragerie pe care încăpeam toţi trei ca sardinele. Şi în noaptea aia, m-am trezit naiba ştie de ce şi m-am uitat pe perete deasupra patului şi era acolo. Un munte. Un munte întunecat care tremura din toate închieturile. Vedeam că nu e om, dacă aş fi crezut că e un hoţ, nu cred că m-aş fi speriat aşa tare dar nu era om. Nu mi-a fost niciodată frică de oameni. De umbrele oamenilor, da. Dacă umbra e acolo şi arată aşa şi e atât de mare, atunci cum o fi EL? Şi am strigat şi am plâns. Ai mei au sărit în sus şi le-a luat minute bune să îmi explice că nu era decât umbra bradului de Crăciun, în lumina dubioasă a focului din soba de tablă...

Şi cu toate astea, nu mi-a fost niciodată frică de brazi. Ba chiar, anii fără brazi, au fost câţiva dintr-ăştia, au fost dintre cei mai trişti. În ultima vreme, eu şi tata am ajuns la acelaşi compromis, fără să fii discutat vreodată despre asta şi deşi nu mai locuim împreună. Brazi mici, de plastic. E vorba de simbol.
Nu ştiu cum şi când a ajuns el aici, dar la mine a avut legătură cu mai multe lucruri.

În primul rând, acum vreo doi ani, am avut eu revelaţia că, da, domne', poate chiar e cum spun toţi şi omul sfinţeşte locul şi că în loc să caut locul ideal căruia să-i pot spune ACASĂ, pot să îmi fac eu acasă din orice spaţiu în care îmi petrec o parte din viaţă. Aşadar, pentru că acasă înseamnă pentru mine şi brad, mi-am luat brad. De ce de plastic? Păi mai ales pentru că între timp am început să am idei eco şi de fapt mi-a fost milă tot timpul de brazii din pieţe, aduşi din creierul munţilor, unde stăteau săracii bine sănătoşi. Pe urmă, unde mai pui ţepii, că îmi aminteam cum săptămâni la rândul, pieptănam ţepi de brad din mochetă, chiar şi după ce dezafectam ornamentele. Şi nu în ultimul rând pisicile. Pisicile rod brazi. It's a fact.

Pe urmă mai e şi mirosul de mâncare, deşi de la o vreme, ideea de miros de cârnaţi nu îmi mai surâde atât de mult. Şi aici îmi dau seama că am şi evoluat şi m-am desprins de treadiţiile cu care am crescut, că de fapt, mi-am făcut singură o idee destul de clară despre cum trebuie să fie iarna.
Iarna trebuie să aibă zăpadă. POINT 1
În casă trebuie să fie cald. POINT 2
Brad. POINT 3
POINT 4 - Mirosuri - portocale şi mandarine în orice combinaţie şi proporţie. Am mâncat portocale şi mandarine, am făcut ceai, am cumpărat dulceaţă de portocale, am ars ulei parfumat de flori de portocal. 
POINT 5 . Mâncare. Azi am făcut mâncare de gutui pentru prima dată şi mi-am dat seama că pentru mine e mâncare de iarnă. Şi nu numai. Soul food...
POINT 6 - Cats and books, desigur nu pot lipsi din atmosfera festivă, eventual combinate într-o grămadă de blană şi hârtie într-un cuib în mijlocul patului printre perne

Deci azi, aşteptând să ningă, m-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut cafea, am citit în pat cu pisicile, am făcut bradul, am citit, am făcut mâncare de gutui şi ceai de coajă de mandarine cu scorţişoară şi rom, am mai citit un pic, am pledat pentru zăpadă pe facebook, atrăgând mai multe injurii de la oameni cu maşini, am ars uleiuri cu miros de portocale, am terminat cartea despre care voi vorbi când ajung la călătorii şi ... a nins.
Tot ritualul ăsta de invocat zăpada a funcţionat.

Şi aşa m-am făcut eu fericită azi, pentru că uneori, ca să fii fericit, e suficient să vrei.

About staying or going

My dear Brontosaurus, 

This comes a bit late, since your decision has already been taken, but this is what I wanted to tell you the other day when you were asking around about what to do. It wouldn't have helped you make up your mind anyhow; it just says, basically, that any decision you may take is a journey worth while. One loses nothing by choosing to go one way or another. It's just another path that ultimately, takes us all home.

Travel safe, travel far and enjoy the ride ! 

Hugs, 

Your furry friend.

Daca îl cunoaşteţi...

... pe baiatul descris mai jos, mulţumiţi-i, vă rog!

La metrou, aproape 9 seara, mersesem iar o bucată de drum pe jos, ca să mai meditez un pic, ca să îmi obosesc sandalele şi să pot dormi în seara asta. N-am mers prea mult penru că sandalele mele chiar au obosit şi mi se cam desprindea talpa (după ce m-am împiedicat graţios de nişte pietroaie pe Magheru!) Am luat metroul de la Universitate şi am schimbat la Unirii, cu ideea cretină că pe aici trece toată lumea şi poate poate găsesc pe cineva interesant.
Eram cu Kindle-ul în mână, prieten fidel şi constant. Citesc Rushdie.
La Unirii, găsesc loc în metrou. Un avantaj al orei ăştia târzii e şi faptul că poţi să te bucuri de spaţiu la metrou şi pe stradă, că oamenii care circulă la ora asta nu se mai împing şi nu se mai grăbesc. Sunt altă specie decât cei de 8 dimineaţa sau 6 seara. Sunt oameni ca mine pentru care seara de-abia începe sau care au întârziat deja şi nu mai au de ce să se grăbească.

El a urcat tot la Unirii, cred, deşi e posibil să fi urcat la Timpuri Noi, pentru că eu una eram prinsă în cititul meu şi n-am observat decât târziu că era acolo. Pe aceeaşi banchetă cu mine, la câteva scaune distanţă, stătea tipul ăsta deşirat, într-un tricou verde, dacă îmi amintesc bine, şi ţinea o carte veche în mână, cu coperţi tari cartonate. Asta mi-a atras privirea, de fapt. Mi-a mirosit a carte cu pagini galbene şi am înghiţit în sec, ca un rechin care miroase sânge proaspăt. Am început să mă holbez discret pe sub ochelari să încerc să mă prind ce carte e. Am o fascinaţie deosebită pentru oamenii care citesc la metrou dar mereu mă strădui să aflu ce anume citesc ca să nu mă trezesc că am irosit admiraţie pe cineva care citeşte Sandra Brown sau Twilight (!).

Ceva similar, dar a lui arăta mult mai vintage şi părea mai citită
Detalii despre cum se fabrică, aici

Ei bine, nu am reuşit să aflu ce carte era pentru că de fapt, cartea îngălbenită cu coperţi cartonate era copertă  de Kindle!
Era într-adevăr o carte veche cu paginile lipite între ele iar în jumătate de carte săpase un culcuş pentru kindle. Mi-am amintit vag că mai văzusem ideea pe undeva  dar mi s-a părut totuşi o declaraţie de Kindle-love.
M-a emoţionat aşa cum pe alţii îi înmoaie să vadă mame cu copii sau bătrânele cu pisici.
Iubire pură şi necondiţionată pentru citit.

Când am coborât am trecut pe lângă el şi i-am spus că e o idee ingenioasă. Mai mult n-am fost în stare. A zâmbit şi a zis că e eficient şi ieftin, dar că deja şi l-a crăpat pe undeva.
"Da, zic, înţeleg, eu îl car într-un caiet în geantă... Şi mie mi l-a zgâriat pisica!  Spor la citit!"

Mi-a mulţumit şi eu am ieşit din metrou zâmbind.

Pe de altă parte, după cum discutam de curând cu nişte prieteni, ar trebui să îmi fac nişte stickere cu MULŢUMESC! pentru toţi oamenii ăştia frumoşi pe care îi găsesc în drumurile mele.
Stickere cu Îţi mulţumesc că citeşti o carte bună! sau Îţi mulţumesc că eşti tânăr! Îţi mulţumesc că iubeşti! Îţi mulţumesc că eşti verde! etc.

Arheologie - Iulie 2009

Micul meu drag
cu glasul ca nişte clopoţei de vânt
legănaţi leneş în prag,

Azi ţi-am cerut să taci
şi să vezi monstrul din noi
cum dispare după orizont,
cum se prelinge în verdele sărat
cum se împleticeşte beat
spre alt mal.

Tu, te-ai îmbufnat
în timp ce aerul năştea
speranţe roşii dincolo de linia ochilor,
speranţe de tinichea.

Acolo urma să apară soarele
ca o gâgâlice mică de sârmă
încinsă.

Eu, fatal prinsă
de circumstanţe.
Tu, ai spus ceva de găini.

Nu mai ştiu ce,
tu erai doar micul meu drag
deşi departe
se năştea dureros lumina,
de aici înainte
vom fi doar fericiţi.

Tu nu ştiai,
şi erai doar micul meu drag
cu inima ta mică
plină de valurile sărate -

Şi lumina, şi eu, şi marea
erau prea mult -

A trebuit să te sărut
ca să taci.

Just because it made me happy

... fara nici o intentie de lauda, iata ce am facut eu sambata dimineata si m-a facut fericita.
Era 7 dimineata si rontaiam micul dejun la KFC in Gara de Nord, in asteptarea trenului spre casa. Nu mai fusesem acasa de doua luni si aveam mixed feelings despre calatorie.
Nu prea era lume in KFC la ora aia, o tanti cu un sandvis si un cuplu mediocru, lipsit de farmec. Cand ma uit drept in fata, la cateva mese distanta, am vazut un tip cam de varsta mea, stand singur la o masa cu capul in maini. Nu avea nimic pe masa, nici suc, nici mancare. Statea singur si parea extrem de trist sau extrem de obosit. Isi verifica telefonul din cand in cand si parea si mai intors pe dos de cate ori facea asta.
Acum, fir-ar mama ei de viata, nici nu mai stii ce sa crezi cand vezi un om singur, o fi suparat, o fi bolnav, o fi homeless si drogat, o fi beat... Numai ca mi-a intrat in cap o idee fixa ca i-ar face bine o cafea.
Dar cum sa ma duc pur si simplu sa ii ofer o cafea? Daca nu e in toate mintile? Daca e un obsedat si nu mai scap de el? Daca crede ca ii dau de pomana?
In fine, mai rod eu un cartof doi si pana la urma, ma hotarasc, ma duc, cumpar o cafea si ma intorc la el. Intre timp, baiatul isi trantise capul pe masa.
I-am zis : "Neata!" si i-am lasat cafeaua pe masa.
A ridicat capul si a zambit. A inteles repede despre ce e vorba si mi-a multumit. I-am dat un thumbs up si m-am intors la masa.
Am vazut ca a inceput sa bea cafeaua si am fost multumita si m-am bucurat ca s-a bucurat si ca a primit gestul asa cum l-am intentionat eu: random act of kindness from a stranger, no strings attached.
Cand am plecat, m-a prins din urma si mi-a tinut usa la iesire. Mi-a zis : "Sarumana pentru cafea" si eu l-am intrebat daca e ok. "Da, sunt doar foarte foarte obosit."
Si am plecat in directii opuse.
Asta e tot.

Doing my best

Trying really hard to postpone goodbyes. Wrapping your goodbyes this morning was obviously more than I could manage. And I keep telling myself that it's not really goodbye, it's just see you later but who am I trying to kid. I've done the math and I know myself. Riding my bike in the heat and the sun and later the night and the cold and the dark. More than once, physical exhaustion should black out the pain, the real pain. Because of all people, I am the one who's not going to wish you anything, who's not going to hug you when you leave, who's not going to show any pain, who's not going to cry. And I am one of the ones that should, but I won't. Because it's not enough, for me it's not enough. You know I'll miss you and in a way, you'll miss me too. Saying it won't make it more real or less painful. And I won't promiss I'll keep in touch but I'll do my best. Today, I ride my bike and goof around, because that is how I handle days like this one. And if I make you laugh, then it's mission accomplished, although remembering you happy hurts as well.
So, what the hell do I want? Why am I writing this? I shouldn't because I know it will hurt us all.
But I will meet you in half an hour and I will seem ok but I won't be and I promissed I would always be honest.
I am sorry and I will miss you like hell,
hugs,
your furry friend.