Şchiop şi balcanic

O ştiţi pe-aia cu „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei” ?

Eu zic aşa, stai acolo liniştit, că s-au împărţit singuri. Şi e trist.

Îmi vine să plâng de frustrare pentru alegerile astea. Nu pentru rezultatul care a ieşit, nu pentru rezultatul care era cât pe ce să iasă. Ci pentru că mi-e foarte clar de data asta că suntem atât de spălaţi pe creier cu toţii încât chiar că nu mai vedem realitatea. Şi realitatea e că de vreo două luni încoace nu mai trăim normal, ci urâm cu pasiune. Pe cine? Ne place să credem că pe Ponta, dar de fapt, ne urâm unii pe alţii. Ne urâm vecinii, bunicii, rudele de la ţară, pe colegul de bancă dintr-a-ntâia, prietenii şi colaboratorii.  

Ca să ne lămurim cu politica, oricine ar fi preşedinte de azi încolo, parlamentul e tot ăla. Şi chiar dacă guvernul Ponta se radiază mâine, o majoritate parlamentară care să-şi poată asuma guvernarea va trebui să includă acelaşi PSD sau o versiune zombificată a fostei glorioase alianţe DA, incluzând de data asta un PDL scindat şi un PNL scindat, sau poate şi cu PMP-ul ăla, colac de salvare providenţial de la marinarul nostru preferat, acum rămas fără vapor. Deci până la urmă, în ce fel şi chip s-ar combina, rămâne cum am stabilit. Tot ăia sunt. Şi tare mi-e teamă că Johannis, dragul de el, că simpatic îmi e, nu-i decât de faţadă. Pe mine nu m-a convins de nimic. Consolarea mea e că cel puţin în contexte oficiale internaţionale, Johannis ştie să poarte un costum cu cravată mai bine decât Ponta şi Băsescu la un loc. Rămâne de văzut dacă poate să-i şi privească în ochi pe Merkel sau pe Obama, dacă s-o vedea cu ei. 

Nu cred că Ponta e Vadim Tudor ca să votez de frică împotriva lui, dar nici nu i-aş da ţara pe mână. Nu cred că Johannis e destul de vertical ca să poată schimba ceva. Nu cred că preşedintele are sau ar trebui să aibă atâta putere pe plan intern ca să poată produce schimbările promise. Şi până când nu voi putea alege de drag, nu voi alege. Dar asta e ceea ce cred eu, părerea mea, formată pe baza informaţiilor la care am acces şi pe care le interpretez în limita capacităţii mele de înţelegere şi filtrate de viziunile mele personale. Voi aţi crezut altceva şi pot respecta asta. Pentru că şi voi aveţi argumentele voastre. Refuz să dezbat, pentru că în politică nu există adevăruri absolute, pentru că nimeni nu are dreptate.

Frustarea mai mare e pentru toţi oamenii simpatici, ca să nu zic naivi, care mi-au invadat facebookul în ultima vreme încercând să mă convingă că dacă mă pune gaia să nu votez cum vor ei, o să devin paria peste noapte. Şi de ce, la o adică? Faptul că mă străduiesc zilnic să fiu o persoană bună, că nu fac rău nimănui, că nu am încălcat niciodată legea, că îmi fac meseria cu drag şi bine, că încerc să schimb lumea din jurul meu, că mă străduiesc constant să fiu mai bună şi să fac mai mult bine, că le-am fost şi mi-au fost alături la bune şi rele, relaţii de amiciţie sau profesionale sănătoase, totul s-ar anihila dacă votez greşit? Adică tot ce am făcut vreodată bun în viaţă ar fi anulat de exprimarea unei opţiuni politice? Şi mai mult, mă credeţi atât de cretină încât să nu am dreptul să gândesc diferit faţă de voi? Este oare normal să desconsideraţi jumătate de ţară pentru că alege altceva? Nu-i vorba de o mână de oameni, e vorba de jumătate de ţară care crede altceva. Asta e politica, jumătate de ţară alege pentru cealaltă jumătate. Cât de infatuat să fii să crezi că eşti fix în jumătatea care deţine adevărul absolut ? Da, ştiu, nu e nevoie să îmi citaţi statistica, cum că în jumătatea voastră sunt numai oameni deştepţi şi tineri iar dincolo colcăie de cretini cu studii medii şi pensionari. Sau cel puţin asta e statistica la care ne place să ne uităm pentru că validează scopul şi validează şi insulta. 

Şi până la urmă, presupunând că dincolo se află preponderent oameni cu studii medii, ţărani şi pensionari, de ce să consider eu că ăia au mai puţin creier decât mine în buricul Bucureştiului, cu facultate şi venituri medii spre mari? De ce votul meu trebuie să fie, cum citeam la nuştiucine pe Facebook „împotriva bunicului tău beţiv din Teleorman”? Să susţii că părerea cuiva e nulă sau greşită by default şi nu trebuie respectată pentru că are studii medii, pentru că e bătrân, pentru că se bucură la o sticlă de ulei gratis, denotă multă infatuare şi încalcă câteva reguli de bună cuvinţă. 

Şi mai mult, felul în care vi se pare normal, vouă, oameni inteligenţi, intelectuali în mare parte, să validaţi o campanie vulgară, plină cu bancuri porcoase şi înjurături şi ameninţări mi se pare trist. Fără să te gândeşti măcar o clipă că dobitocul pe care îl jigneşti e o persoană. O persoană publică, dar o persoană. Adică, dacă deodată atâta vă inflamaţi pentru politică, ca nişte hooligans microbişti, de ce nu faceţi politică? De ce nu sunteţi în partide? Asta ca să puteţi acţiona direct asupra sistemului, nu? De ce vă daţi mari şi tari cu neutralitatea, doar ca apoi să urlaţi că cine nu-i cu noi e împotriva noastră? Da, da, ştiu, voi sunteţi societatea civilă. Adică, pardon, noi suntem. Noi acţionăm din stradă. De pe Facebook. Da, ştiu, i-aţi promis lui Johannis că tot aşa o să ieşiţi în stradă şi dacă nu face ce a promis. Vom trăi şi vom vedea. 

Nu cred că e normal ca oamenii să emită ultimatumuri vis-a-vis de opţiunile politice ale altcuiva. Nu cred că e normal să spui că nu vei mai citi un scriitor sau nu vei mai asculta un artist pentru că a susţinut pe cine nu vrei tu. Da, e adevărat şi pe mine mă scârbeşte ideea că unul ca Tudor Gheorghe iese pe afiş să ne spună că votează cu Ponta, dar pe de altă parte nici Marius Chivu nu mi-a fost mai drag când s-a luat de mână cu Macovei. Nu de-alta, dar mi se pare naiv să iei un politician de mână, oricare ar fi el, şi să-l validezi. Asta înseamnă că nu o să mai ascult Tudor Gheorghe? Indiferent de valoarea lui ca artist, că părerile sunt împărţite, muzica lui e lipită iremediabil la mine în cap de nişte momente foarte frumoase din trecut. O să-mi reneg amintirile frumoase pentru că a votat cu Ponta? Sau că o să-mi şterg din cap toate discuţiie  faine pe care le-am avut cu Marius? Nu voi mai folosi niciodată lucrurile pe care le-am învăţat de la el sau nu voi mai citi cărţile pe care mi le-a recomandat? Nu, pentru că munca lor e una, iar opţiunile politice sunt ceva personal. Aproape ca religia. 

De ce nu mă poate convinge nimeni cu argumente că un partid e mai bun decât altul în România ? Pentru că niciunul nu mai are sau nu mai urmăreşte o doctrină. Altfel nu ar fi fost posibil să ai alianţe formate din PSD de stânga şi PD sau PNL de dreapta. Ai partide socialiste care iau măsuri capitaliste, partide liberale care se ocupă de programe sociale pentru că nu au încotro. România e destrămată, bate vântul prin crăpături, trebuie peticită din două capete o dată. Asta e. De-aia e nevoie şi din păcate de-aia funcţionează mita cu ulei şi făină. Pentru că e nevoie de ea. Pentru că din asta trăiesc unii. Şi pe ăia care se bucură la o conservă de carne, îi doare în cur de acciza ta la benzină şi de impactul exploatării gazelor de şist asupra mediului. Pe bune. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât aparatul, caracatiţa are atâtea picioare, în fiecare sătuc unde primarul e rege. Şi primarul vrea să fie validat de prefect. Şi prefectul vrea să fie validat de partid. Şi am rămas de unde am plecat. În Caragiale. Nu vă amăgiţi nicio clipă că asta e doar povestea PSD-ului. E povestea tuturor, că toţi au plecat din aceeaşi zoaie. Nu vă amăgiţi că liberalii sunt liberali sau că democraţii sunt democraţi. Nici măcar socialiştii nu-s socialişti, că dacă erau cu adevărat socialişti, mie mi-ar fi plăcut de ei. Uite, c-am zis-o. Socialistă sunt. Stângistă împuţită. Atenţie, socialistă, nu comunistă. Big difference. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât milioane de oameni nu au acces la educaţie şi la condiţii decente de trai. Educaţie ca să poată vedea mai departe de propria persoană şi mai departe de ziua de mâine şi suficientă mâncare şi căldură ca să-i stea mintea la educaţie. Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât oamenii trăiesc de pe o zi pe alta; ei nu au să vadă The Big Picture.

Sunt zile ca astea în care îmi vine să-mi iau câmpii, să mă mut într-un sat dintr-ăla uitat de lume şi să fac pe profesoara acolo. Într-un sat dintr-ăla unde nu ajung copiii la şcoală iarna. Sau într-un ghetou unde nu e şcoală, unde copiii nici nu există de fapt. Să ajut direct. Să pun mâna, osul la treabă, nu să trăiesc din banii unor copii care de bine de rău, au de unde plăti meditaţiile, care da, au nevoie de mine şi mă iubesc, dar dacă de mâine nu mai vin la ei, sunt o mie de alte profesoare care să-mi ia locul. Pentru că eu am impresia că singurul mod valid în care pot schimba ceva la ţara mea sau la lumea asta este de jos în sus. De la oameni. De la fiecare om în parte. Să ajut nişte copii să crească ştiind că pot face orice vor ei, să-i ajut să crească cu încredere în sine şi cu capul sus. Asta sunt eu, adepta schimbărilor mărunte dar de durată. Pentru că sunt atâtea locuri în care politica nu contează, pentru că politica nu ajunge. 

Dar până una alta, tot avem România împărţită în două din cauza ambiguităţilor ăstora de doctrină, din cauza faptului că la nivel de oraş mic sau sat, primarul chiar contează, din cauza faptului că ne-am obişnuit să ne opunem dar nu ştim să şi construim. Să oferim variante. Să avem o variantă bună de propus înainte de a striga „jos”.  

Da, e admirabil ceea ce vreţi să faceţi. Vorba lui Camus: „fiecare generaţie se crede menită să schimbe lumea” sau a lui Orwell „Fiecare generaţie se crede mai deşteaptă decât cea dinainte şi mai înţeleaptă decât următoarea”. Aşa şi noi, şi e normal să facem ceea ce ne stă în putinţă să schimbăm ceea ce nu ne convine. Dar cu ce costuri? Oare nu am putea face asta şi fără să împărţim ţara în proşti şi deştepţi? O ştiţi pe-aia cu Divide et Impera? Pe Divide l-aţi făcut şi nu de azi de ieri. Acum să vedem cine o să ne Impera pe toţi. Ca s-o zic frumos. 

Mi se pare sec şi frustrant să trebuiască să filtrez printre mesajele prietenilor mei de pe FB ca să scap de muie şi puli. Nu mi se pare normal să ne comportăm ca nişte animale. Nu mi se pare normal să uităm limitele decenţei pentru politică. Politica e trivială. Sunt aceeaşi oameni şi în PSD şi în PDL/PNL. Asta trebuie să ne lămurim, că sunt aceeaşi oameni. Că vă bucuraţi degeaba. Că sunteţi naivi. Că vă supăraţi ca văcarul pe sat şi că ameninţările cu „te şterg din listă dacă votezi Ponta” sunt ca aia cu „îmi iau jucăriile şi plec”.

Am încercat un sondaj astă seară, să văd cine mi-ar răspunde la provocare. Dacă zic că am votat Ponta, cine se ofuschează. Am fost ignorată în mare parte, poate pentru că am lansat întrebarea când era deja clar că nu mai iese Ponta. Poate dacă întrebam cu câteva ore mai devreme îmi încasam câteva organe peste faţă de nu mă vedeam. A, da, şi posibil chiar să fi pierdut câţiva prieteni din listă.  Şi când zic prieteni, chiar prieteni zic. De-ăia de la Close Friends. Aşa, după, râdem, glumim, bine c-am scăpat. Amuzant e că nu m-a luat nimeni în serios. Poate pentru că sunteţi ferm convinşi că doar proştii votează PSD şi eu poate totuşi nu-s proastă. Simpatic. Dezamăgitor. 

Mă gândeam că dacă ar ameninţa cineva sus şi tare că îşi şterge toţi etnicii maghiari din listă, toţi prietenii expaţi, toţi prietenii creştini sau musulmani sau atei, după caz, pentru că s-a hotărât peste noapte să-şi purifice karma, am sării toţi în sus să-i rupem capul cu discriminarea, cu rasismul şi xenofobia. Cu discriminarea pe criterii de convingeri politice nu ne încurcăm, nu? 

E trei dimineaţa şi îmi vine să plâng de frustrare pentru naivitatea tuturor celor care strigă că au „învins” sau că de mâine „schimbarea vine”. Sau că „democraţia s-a întors în România”. Păi unde plecase? În felul ei şchiop şi balcanic, tot democraţie fu şi până adineauri şi tot aşa o să fie şi de mâine încolo. Tot cu acest parlament pestriţ de social-democrat-liberali. Nu copii, rămâne cum am stabilit.  

Casa cu pisici negre

Când eram copil, pentru vreo patru ani am trăit la casă. Era o casă micuţă şi drăguţă, cu o curte modestă şi veceu în fundul curţii. Am avut grădină şi vie. Ai mei au încercat să crească şi găini dar cum nu prea se pricepeau la asta şi aveau şi o milă iremediabilă de animale, până la final, am ajuns să avem un pui de companie. Îl chema Tomi, ca pe ketchup, şi era anorexic, probabil, pentru că nu a crescut niciodată mai înalt de 20 de cm deşi a trăit aproape un an în lux, în casă, în bucătărie.

Aveam şi o pisică neagră şi un iepure cu care ne-am cărat de la bloc unde locuisem înainte. Bineînţeles, ne-am luat şi câine. Bineînţeles, pisica a făcut pui. Mai mulţi. Toţi negri. La un moment dat aveam 8 pisici negre în curte, un câine, un iepure şi un pui rahitic.

Pisica, pe care din lipsă de imaginaţie, o chema Pisi, am adunat-o de pe stradă.  Evident, nu eu, căci eram prea mică pe atunci pentru decizii de-astea. Ai mei au luat-o. Iepurele îl aveam deja, pentru că le cerusem alor mei să vină Iepuraşul de Paşti în persoană. Aveam vreo 8 ani şi ştiam clar că nu există; făceam pe prostul pentru că aveam fantezii cu tata îmbrăcat în costum de iepure. Doar se îmbrăcase în Moş Crăciun an de an, de ce nu s-ar îmbrăca şi în iepure? Ai mei au înţeles altfel problema şi mi-au luat un pui de iepure adevărat. 

Înainte de Rică (din nou, lipsă de imaginaţie) mai avusesm temporar vreo două pisici, un câine, o şopârlă, doi peşti (doi pui de caras, pescuiţi în mod tradiţional, care au supravieţiut printr-o minune şi pe care i-am ţinut aproape un an în acvariu) şi o călugăriţă. Animalul, nu faţa bisericească. 

Câinele l-am luat dintr-o grămadă de pui fătaţi în spatele unei terase din parc. 

Când ne-am mutat de la casă, a trebuit să plecăm fără animale, şi, chiar dacă nu mai aveam decât 2 pisici şi câinele între timp, le-am găsit şi ăstora case. Nu am  lăsat niciodată un animal pe stradă. 

La o vreme după, am adunat eu de data asta o pisică de pe stradă. O cheamă tot Pisi şi îl terorizează pe tata de vreo 9 ani. Când am venit în Bucureşti, am rezistat fără animale în timpul facultăţii şi un pic după. Pe urmă m-am ales cu 3 pisici. 

Da, ştiu, crazy cat lady e destinul meu, dar încă nu sunt convinsă că e un lucru rău. 

De vreo 5 ani încoace, tata are în curte o altă căţeluşă adunată de pe stradă şi acum şi pe puiul ei de vreun an. Ăsta micu are lăbuţele din faţă strâmbe din naştere şi n-o să fie niciodată câine de pază, deci nu a vrut nimeni să-l adopte. Tata creşte un câine inutil. 

Pe scurt, am crescut cu animale. Am crescut strâmb pe alocuri din multe motive, dar am crescut tot timpul cu responsabilitatea unor fiinţe pe care le-am salvat de la pieire şi pentru a căror fericire trebuia luptat. Am crescut cu părinţi care au făcut greşelile lor în multe feluri dar pe care i-am văzut plângând pentru animalele noastre. Am crescut cu grijă, cu înţelegerea noţiunii de grijă pentru celălalt, chiar dacă celălalt are blană sau fulgi sau solzi. Într-o familie unde oamenii s-au certat urât multă vreme, dar au avut tot timpul grijă de mine şi de animale, am înţeles blândeţea. Am înţeles că blândeţea rămâne întreagă în oameni chiar şi atunci când furia răzbate. Am înţeles iubirea într-o familie care n-a rămas întreagă până la sfârşit, pentru că faţă de oameni, iubirea se poate disimula, dar faţă de un animal nu te poţi preface că iubeşti.

Am trăit şi trăiesc cu animale pentru că am nevoie de fiinţe în jurul meu care să fie tot timpul sincere. Pentru că în copilărie când era totul urât în jurul meu şi mergeam plângând la culcare, veneau cele 8 pisici şi se tolăneau pe lângă mine torcând. Pentru că atunci când am făcut 18 ani, tata  a fost bolnav o vreme iar Pisi, care pe vremea aia era un pisoiaş de 3 luni care se zbenguia tot timpul prin casă, stricând şi trântind chestii tot timpul, a stat zi şi noapte nemişcată lângă el până şi-a revenit. Pentru că tataie, care toată viaţa a fost împotriva ideii de animal de companie, intră în panică acum dacă Pisi îşi iese din rutină şi se înmoaie tot dacă vede alte pisici abandonate pe stradă. 

Voi avea tot timpul animale pentru că eu cred că se schimbă ceva într-un copil care creşte cu animale. Ceva ce e greu de obţinut altfel. Se mută ceva într-un om care iubeşte un animal. Dintr-o dată, lumea are o dimensiune în plus. Da, oamenii sunt frumoşi şi superiori din multe puncte de vedere dar să iubeşti un animal înseamnă să accesezi un alt nivel de afecţiune. 

Este vorba despre un anumit fel de afecţiune care este foarte diferit de tot ceea ce poţi simţi vreodată pentru un om, pentru că este absolut gratuit şi dezinteresat. Ne iubim partenerii pentru că vrem iubire înapoi, vrem relaţii, vrem familii, vrem sex. Ne iubim prietenii tot cu aşteptarea reciprocităţii, ne iubim părinţii de multe ori din respect şi datorie, ne iubim copiii printre altele pentru că suntem programaţi genetic. Iubeşti un animal pentru că nu te poţi abţine. Îmi iubesc pisicile şi dacă mi se tolănesc în poală torcând şi dacă îmi distrug ceva important şi dacă îmi vomită un ghem de blană în poală în semn de recunoştinţă. 

Dar ceea ce este important, este că, o dată ce ai înţeles iubirea faţă de animale, înţelegi toată iubirea altfel. Înţelegi grija şi blândeţea, te zbaţi să eviţi suferinţa celor din jur, indiferent dacă este vorba despre un om, un animal de companie, un animal sălbatic, o muscă sau un copac. 

Şi de-asta am înţeles perfect ce a vrut să spună prietena mea când a zis că nu are încredere în bona angajată pentru că nu iubeşte animalele şi nu îşi poate închipui cum un om care e rău cu un animal poate fi bun cu copiii. 

De-asta am zis mai în glumă mai în serios că niciun bărbat care nu e în stare să-mi iubească pisicile nu o să mă atingă vreodată în acelaşi fel în care nu aş iubi un mizantrop. 

De-asta mi se rupe sufletul când văd animale pe stradă pe care nu le pot ajuta la fel cum mi se rupe inima pentru oamenii străzii, pentru săracii României şi pentru orice om de oriunde care are o durere pe care eu personal nu o pot alina. 

De-asta sunt plină de furie când mă gândesc că toţi câinii şi pisicile cu labe rupte şi ochii roşii de disperare sunt acolo şi aşa din vina oamenilor, la fel cum şi oamenii sunt năpăstuiţi tot de oameni. 

De aceea, acum când problema animalelor fără stăpân a ajuns într-un punct critic în care singura soluţie care se întrevede fiabilă este tragică, mi se rupe inima de mii de ori. 

Pentru că înţeleg, dar încă mai sper să existe şi alte soluţii. 

Pentru că ştiu, deşi încă refuz să cred, că nu sunt atât de mulţi oameni care înţeleg ce am scris eu aici. 

Pentru că, la nivel de societate, acţionăm tot ca în epoca revoltelor cu furci şi topoare. 

Pentru că, la nivel de societate, ne creştem copiii cu frică de animale şi de oameni, în loc de dragoste generală. 

Pentru că, la nivel de societate, înţelegem mai uşor pedeapsa decât prevenţia. 

Mi se rupe inima pentru că eu înţeleg punctul de vedere al celor ce vor să se ştie în siguranţă pe stradă, să nu se teamă de câini sălbăticiţi care pândesc din umbră. Înţeleg pentru că şi eu am fost atacată, şi tata şi bunicul şi o parte din prietenii mei, dar asta nu ne-a înverşunat împotriva câinilor ci a situaţiei în sine, a oamenilor care i-au aruncat pe stradă, a celor care i-au lovit când au trecut pe acolo, a celor care nu înţeleg că a hrăni un câine vagabond nu înseamnă că faci rău. Un câine hrănit nu e un câine dispus să atace, e un câine mulţumit. Unul hămesit e cel care o să-ţi smulgă pâinea din mână, cum am păţit eu. Înţeleg, pentru că nu e normal să existe animale semi-sălbatice după atâtea sute de ani de civilizaţie care să devină un pericol de sănătate pentru noi toţi. Înţeleg, pentru că nu vreau să mai am de-a face cu câini cu labe rupte şi pisici schilodite care să-mi strice liniştea sufletească când merg pe stradă. 

Dar în acelaşi timp, şi cel mai grav, mi se rupe inima pentru că voi ceilalţi, care nu aţi iubit niciodată un animal, nu puteţi înţelege vreodată de ce mi se rupe mie inima. De ce asta cu câinii maidanezi nu e o decizie simplă de luat, de ce o înţeleg şi mă sfâşie în acelaşi timp. 

De ce n-am raspuns eu azi mesajelor de LA MULTI ANI

Nu caut răspunsuri, caut poveşti. Am spus-o azi pe la patru după amiaza şi mi-am dat seama cât e de adevărat. Nu caut adevăruri generale, soluţii de viaţă, sau poate ar fi mai bine să spun, nu mai caut. Poate vine o dată cu vârsta, conştiinţa faptului că de fapt nimeni nu are dreptate şi nimeni nu se înşeală, că toate drumurile duc la Roma, că de fapt, it's about the journey şi alte asemenea clişee.
Azi am mers iar pe jos, mi-am tocit ghetele de la depoul Alexandria până la Piata Unirii cu ocol pe la piaţa de flori, 13 septembrie, Casa Poporului. Căutam culori, căutam poveşti, oameni şi cuvinte pe care nu le-am mai auzit demult sau poate niciodată. Căutam senzaţii noi, mi-am zgâriat pielea să las oraşul să intre.
Până la Sebastian, a fost linişte, locuri familiare. Am stat şi eu o vreme pe acolo, recunoşteam magazinele, oamenii, atitudinea. Mi-a fost un pic dor. Dor de locurile alea, poate un pic dor de ce eram eu atunci când locuiam acolo, dor de magazinele cu haine ieftine, de Piaţa Rahova, de bătrânelele care vindeau praz. Am vrut chiar să mă opresc să îmi cumpăr praz şi pătrunjel şi leuştean dar m-am răzgândit pentru că aveam de mers. Ştiam că dacă mă înnobilez cu trei fire de praz nu o să mai am chef să merg pe jos până la Unirii şi o să caut să scurtez drumul cumva. Aşa că am sărit peste praz. Mi-am luat un corn cu ciocolată. Era vechi şi crema nu prea avea ciocolată în ea. Semăna cu cremele instant la plic. Am trecut peste. Mi-era foame şi trebuia să potolesc demonul ca să pot merge cum mi-am propus.
Am văzut oameni îmbrăcaţi în culori fove, dar care aveau sufletul gri. Sunt mulţi dintr-ăştia pe acolo. Oameni care nu vedeau primăvara, cum era cât pe aci să nu o vad nici eu. Azi, 1 decembrie, a fost primăvară şi eu era cât pe aci să mă urc în tramvai şi să o ignor. Pornisem spre tramvai. Ba chiar am avut intenţia să iau un maxi taxi dintr-ăla hodorogit care să mă ducă până acasă, să nu mai cobor pe nicăieri. Dar m-am întors. Nu ştiu de ce, dar m-am întors din drum. Şi am pornit pe jos. Printre oameni. Eu cu blugii mei de doi ani sau mai bine, înfofolită bine, nici nu păream că nu sunt de acolo. Nu eram colorată ca de obicei, nu aveam ciorapii mei coloraţi sau unghiile cu modele. Mă aveam doar pe mine şi asta mi-era de ajuns.
Eu, mie, azi, mi-am fost de ajuns. Pentru prima dată de multă vreme.
Pornisem pe jos mai ales, cu scopul să trec pe la centrul de maculatură unde am mai descoperit nişte comori mai demult. Era închis, dar până acolo, trecusem deja pe la taraba cu cărţi de la Sebastian. Un chioşc vechi de ziare din care ieşeau cărţi pe toate părţile. Cărţi în geam, în uşă, pe jos, în cutii, aranjate sau nu şi în prima fază nu era nimeni acolo. Într-un final a venit un moşulache din spate unde tocmai ciopârţea nişte scânduri. Lemn de foc probabil. "Mie să îmi spuneţi ce vreţi, că eu ştiu unde sunt toate şi vă dau ce vreţi."
L-am crezut. Am fost convinsă că ştie unde e fiecare volum cu precizie. În care cutie, în care teanc, deşi nu exista nici o metoda în aranjamentul cărţilor. Cărţi în franceză peste culegeri de matematică peste Statele Lumii peste Enigmele Terrei de Horia Matei pe care am citit-o demult, de la M. I-am spus că nu vreau ceva anume, caut comori şi îl chem dacă găsesc ceva. Nu vroiam literatură. Dintr-asta am deja zeci de kilograme şi mii de kilobaiţi. Am găsit totuşi ceva.
ROMA. O ISTORIE INEDITA de Indro Montanelli. Ceva ce trebuia să fii citit demult. Doar fusese pe lista de lecturi obligatorii la latina in liceu. Am sărit peste. Biblioteca din oraş era mică, avea doar cateva volume din carte şi era imposibil de găsit din moment ce câteva zeci de elevi de la filologie aveau nevoie de ea în acelasi timp.
Aşa că am salvat-o. Mi-a spus ca e un pic dezordine în cărţi că tocmai le strânsese când începuse ploaia. Mi-a fost milă de ele cum mi-e mila de oamenii străzii şi de câinii si pisicile fără stăpân. Aşa mi-a fost milă de cărţile care stăteau în cutii pe jos... Şi mi-am amintit că mai demult, când am venit prima dată în Bucureşti, îmi propusesem să salvez cărţi abandonate. Să merg măcar o dată pe săptămână la un nene dintr-ăsta şi să salvez o carte... Să le îmbrac în coperţi noi şi să le loc în raft, cum aş face cu niste copii orfani. Dar despre asta mai mult altă dată, despre mine şi cărţile orfane...
Am avansat.
La piaţa de flori, m-am hotărât să merg înainte pe Calea Rahovei, aia veche, de care nu ştiu decât câţiva. Pe la florarii care nu mi-au placut niciodată pentru că florile lor nu par vii deşi nu sunt de plastic, prin spatele clădirii care mă intrigă de câte ori merg pe George Coşbuc. Aia mare cu geamuri lipsa din care am mereu impresia că o să aud vreun vaiet prelung de fantomă. Am mers şi i-am vazut spatele. Nu am realizat nici o clipă cât de mare este de fapt şi câtă din ea mai e în spate şi  câte alte clădiri mari frumoase şi în paragină sunt în spatele ei. Şi mi-a fost milă şi de ele. Case fără oameni, fără foc, case gri când afară e primăvară. De aici am vrut să fac dreapta şi să revin în bulevard dar m-am speriat de o haita de câini. Era pustiu. Câinii erau mulţi. Am plecat  înspre 13 septembrie. Măcar încolo sunt oameni. Poate.
Oamenii erau gri. Locurile pustii şi întreg dealul de la Academia Romana lătra. E plin de buruieni şi de câini sălbăticiţi, după cum se auzeau. Mă bântuie încă un sentiment ciudat de cimitir. Părea că am ajuns la capătul pământului, că loc mai sumbru nu se poate. Un deal întreg, plin de mărăcini, care latră si urlă, în mijlocul capitalei. Trebuie să spună ceva despre noi. Nu ştiu exact ce, dar sigur spune ceva. Şi pe urmă, una lângă alta, Casa Poporului şi Academia Romana. Atâta spaţiu irosit trebuie să spună ceva despre noi.
De la Casa Poporului am mers prin spatele blocurilor spre Unirii. Aici, într-o biserică, se bătea toaca. Am mers pe lângă zidurile bisericii. Zidurile erau înalte şi groase, se vedeau numai vârfurile turlelor pe deasupra zidurilor si se auzea toaca. Pentru  o clipa am inteles veneraţia. Sau cel puţin mecanismul prin care o astfel de imagine te poate convinge sa te simţi mic si neputincios. Şi am înţeles că, dacă pentru o clipă aş fi avut convingerea că există Dumnezeu, numai o privire către turlele alea, cu toaca aia în urechi, într-o zi ca asta, şi aş fi putut crede şi eu că El e în turlele alea. Dar şi asta e o altă poveste pentru o altă seară.
De la Unirii am luat şaptele două staţii ca să am legatură cu 27 şi 23, care o veni primul, numai să mă ducă acasă. Tălpile mă dureau, ochii mă dureau. Se făcuse întuneric şi nu mai puteam înghiţi nici un sunet, nici o imagine, eram suprasaturată. Şi eram obosită de câtă mila îmi fusese pe drum. De oamenii gri care nu vedeau primăvara, de bătrânelele cu praz cărora nu le-am facut vânzare azi, de cărţile prafuite, de moşneagul cu cărţi, de clădirile goale, de câini, de dealul cu câini, de oamenii care cred că dumnezeu e într-o turlă înaltă, ascuns după ziduri groase, de copiii ăia care căutau să şi-o tragă prin vreun gang la vârsta la care noi încă mai jucam pitita, de fetiţa de 10 ani din tramvai care era machiată ca o curvă şi de bunică-sa care n-a fost în stare s-o convinga să nu mai stea cu picioarele pe scaun.
A venit tramvaiul şi am plecat spre casă. Mi-am îndesat căştile în urechi şi gata. Nu am mai putut să mai ascult nimic. Era suficient.

Morala tragi-comică:
Cobor din 7 să aştept 23 sau 27 să merg acasă. Coboară cu mine o băbuţă. Una stafidită rău de tot, aşa cum era bâti în ultima vreme. Şi uite că înca se trambala cu tramvaiul prin Bucureşti. De nevoie cel mai probabil. Deja mi se terminaseră resursele de milă. Eram undeva la limita dintre a izbucni în plâns sau în urlete de furie. Oraşul asta nu merita oameni şi case şi câini. Bătrâna trece strada şi aud cum îi spune cineva : "Bună seara, mamă...."
Pentru o clipă, mi s-a uşurat inima, credeam că a ajuns acasă şi că o salută cineva. Mă uit peste drum. Un grup de vreo patru inşi, trei nene si o tanti în geci negre de fâş. Fâş fâş fâş. Unul cu o galeată de aracet şi unul cu bidineaua. Altul cu braţele pline de hârtii făcute sul. Tanti zice:
"Buna seară, mamă. Uite un flyer de la Partidul Poporului!"

Flyer, da?

Fâş fâş fâş