About staying or going

My dear Brontosaurus, 

This comes a bit late, since your decision has already been taken, but this is what I wanted to tell you the other day when you were asking around about what to do. It wouldn't have helped you make up your mind anyhow; it just says, basically, that any decision you may take is a journey worth while. One loses nothing by choosing to go one way or another. It's just another path that ultimately, takes us all home.

Travel safe, travel far and enjoy the ride ! 

Hugs, 

Your furry friend.

Doing my best

Trying really hard to postpone goodbyes. Wrapping your goodbyes this morning was obviously more than I could manage. And I keep telling myself that it's not really goodbye, it's just see you later but who am I trying to kid. I've done the math and I know myself. Riding my bike in the heat and the sun and later the night and the cold and the dark. More than once, physical exhaustion should black out the pain, the real pain. Because of all people, I am the one who's not going to wish you anything, who's not going to hug you when you leave, who's not going to show any pain, who's not going to cry. And I am one of the ones that should, but I won't. Because it's not enough, for me it's not enough. You know I'll miss you and in a way, you'll miss me too. Saying it won't make it more real or less painful. And I won't promiss I'll keep in touch but I'll do my best. Today, I ride my bike and goof around, because that is how I handle days like this one. And if I make you laugh, then it's mission accomplished, although remembering you happy hurts as well.
So, what the hell do I want? Why am I writing this? I shouldn't because I know it will hurt us all.
But I will meet you in half an hour and I will seem ok but I won't be and I promissed I would always be honest.
I am sorry and I will miss you like hell,
hugs,
your furry friend.

I promiss I'll be ok

This is for the two special people I've been spending a lot of time with in the past few days, my sweet degenerate fairy and my dear brontosaurus.

Ok, so I am not ok.
Just for a while. I promissed I'd keep it together. I promissed myself first of all. I swore I would always find something to cling on, as small as it is, anything, my family, my friends, my passions and if all fails, my cats. I have to keep it together for the cats, cause they depend on me. As far as people depend on me, I'm fine, I can work it out. Would like a break though, from time to time, like when I was at home, you know, the only real home there is, and it was summer holiday and just for a few days at the very beginning I would just lay back and relax and sleep late and not do anything at all, and there would be coffee in the morning and breakfast. Just one or two days of being spoiled. That was nice.
But then again, this is just part of growing up, my dad would say, less breaks more work, just try to enjoy what happens in between. Since I've left, I've been sick countless times and I always took care of myself the same way he taught me and sometimes it doesn't even matter that you're sick, you just need to keep going, keep going. And sometimes, I wish there would be someone to take care of me.
But this is not about being alone. All in all, I KNOW that, were I to feel really bad and in need of help, there are at least 7 people, off the top of my head, that I could call anytime of day or night who would rush to the rescue.
I swore I would never do a job I don't like, trying to keep up with that. And also, I swore I would never compromise. And I have. And it hurts. And I promissed myself  I would stop.
So what is it about, after all? Why do I feel like I'm in the wrong movie? Like I am playing the wrong parts every time? There are stories that just pass me by, like they don't happen to me. Like this house and these cats and these notebooks and clothes are not mine, like they don't all stink of me and my touch. As if I am just watching this absurd projection and chewing on popcorn while my whole life is rushing by.
But I will catch the train. There is a train and I will catch it no matter what. And I will survive.
How do I know I will survive? Because I laughed, goddamit, because I laughed.
Because I am still impressed and I am still looking for the good in people, whatever happens, because I am still inlove and wish to remain so cause at least I can write poems about it, if nothing else will ever come out of it. Because I can still read and draw and paint and because I made my own damn dress and I felt like a princess. Because I am still looking for nice things and I am still able to find them, because I can still be happy and hopelessly inlove at the same time.

And I will never:

• Give up and fall appart
• Lose another friend
• Go back home crying
• Stop writing, drawing, reading (and singing and dancing to myself)
• Lose hope

So, I promissed I'd be ok and I have to. 

Thank you for making me laugh these past few days. You saved my soul again.

Words are very unneccesary??

Iarta-ma, Te iubesc, Nu te mai iubesc, Ma doare, Ajuta-ma, Esti bine? M-ai ranit, Tu?, Esti minunat, Mi-e frica, Am gresit, Ai gresit, Vreau sa fiu cu tine, Vreau sa fiu singur, Te-am iertat, Imi plac pisicile, Nu mai plange, Imi vine sa plang, M-ai infuriat...

Cand ai spus asta ultima data? Cand ti-ai privit prietenii in fata si le-ai spus exact ce simti, fara metafore, fara insinuari, fara apropouri, fara sa ii sau sa te menajezi?

Nu vreau sa ma prefac acum ca sunt batranul intelept care sta in turn si stie adevarul universal. Nu am pretentia ca am descoperit piatra filosofala sau leacul tuturor bolilor. Dar nu mai am rabdare, nu mai pot sa ghicesc. Sunt obosita si confuza si incerc foarte tare sa imi mentin principiile intacte, sa nu fac compromisuri si sa nu fug si sa trantesc usa in urma mea doar pentru ca nu mai am putere sa lupt. Si nu mai pot sa tac.

Vreau sa pot fi sincera cu brutalitate si vreau ca toata lumea sa fie la fel in jurul meu. Vreau sa pot spune:


" Am citit un jurnal din liceu azi si mi-am adus aminte de tine. Te-am iubit intotdeauna si inca te mai iubesc. Esti singurul care n-a disparut niciodata."

" I don't really like myself dar ma prefac ca da pentru ca stiu ca tata o sa sufere daca ma vede pe mine plangand."

" Daca stiam ca raman singura, nu as fi luat trei pisici. Si uneori, cand sunt foarte trista, imi doresc sa fiu absolut singura."

" Azi am gresit si imi pare rau. Am fost egoista si nu pot sa iti promit ca e ultima data cand o sa o fac. Dar o sa incerc sa nu te ranesc pentru ca nu vreau sa te pierd."

" M-am indragostit si mi-e frica de tine."

" Azi m-ai ranit. Am sa iti spun de ce si am sa te ascult si o sa ramanem prieteni."

" Am nevoie de ajutor. "

" I need my sex drugs rock'n roll cigarets and wine desi stiu ca tie nu iti place asta si ai sa ma judeci."

Asa ca, azi words are necessary. Nu mai pot sa sufar in tacere si sa imi plang de mila ca nimeni nu ma intelege. Am ajuns sa pricep ca nimeni nu e pe deplin fericit si lipsit de griji si ca lumea nu se invarte in jurul meu. Ceea ce inseamna ca vor exista zile intregi in care prietenii mei nu vor ghici ca mi-e rau pentru ca le e lor rau sau pentru ca ii tin deliberat la distanta. Ceea ce inseamna ca vor fi zile in care o sa  am nevoie de ajutor si telepatia nu o sa functioneze si nu va veni nimeni decat daca ii chem eu. Vor fi zile in care nu o sa pot raspunde la telefon ca sa nu trebuiasca sa te mint si sa iti spun ca sunt bine.

Si am inteles ca adevarul nu trebuie sa doara. Adevarul e ceva ce spui atunci cand vrei sa fie totul usor.
Uitasem asta si mi-a zis cineva la un moment dat:
- In lumea mea. lucrurile sunt simple.

Si mi-am amintit ca si la mine a fost la fel multa vreme. Simplu. Spune-mi cand o dau in bara si am sa iti explic de ce sau am sa imi cer scuze. Si eu o sa iti spun si o sa ramanem prieteni.  Spune-mi cand te doare si nu ma judeca daca nu pot sa ghicesc mereu singura. Spune-mi cand ai nevoie de ajutor si nu ma lasa sa presupun nimic.

Suna-l si spune-i ca il iubesti.

Suna-l si spune-i ca te-a ranit.

Suna-l si spune-i orice dar VORBESTE.

Will you play with me ?

Prologue and also the point of this letter:
Azi ne-am scos jucariile la aer si ne-am jucat. Si ai ras despite of yourself si te-ai simtit bine, whatever you say. Si ai fugit, si te-ai jucat pe seama mea si e ok, I still feel safe. Te vad sarind sotronul in parc…

Si acum, explicatia tarzie la carnetelul ala cu omuletul albastru si inima obeza.

Da, am comis-o din nou. Am stat noaptea tarziu singura in casa si mi-am prezis viitorul. Analizat, disecat, considerat toate posibilitatile, te-am facut tocanita, ti-am intins cu reveratie pieile pe tabla de pluta, te-am prins cu ace ca in insectar si pe urma ti-am zis: “Poftim, acum te cunosc pe toate partile. Mai loveste-ma daca poti! Straduieste-te sa ma surprinzi!”.
Si tu te-ai uitat lung la mine si m-ai intrebat: “Si? Care e finalitatea chestiei astia?”
La dracu! La asta nu ma asteptasem, sa ma tragi de urechi, sa ma intrebi ce am de gand, sa fi corect si sa ma intrebi care e planul. Ma asteptam la multe, nu numai rele. Sau mai bine zis, ma pregatisem pentru multe variante. 30. Atatea pagini am vrut sa sacrific, nu mai multe… 15 bune, 15 rele. Alea bune, pentru echilibrul operei, pentru salvarea aparentelor. Cele mai probabile mi se pareau alea albastre, oricum. Dar am mers pe principiul ca nimeni nu poate fi optimist decat daca isi propune asta, asa ca m-am straduit pe cat am putut. Am zis ca ce dracului, pana la urma, ma cunosti si te cunosc, nu e posibil sa dispari pur si simplu, ca macar trebuie sa existe cea mai mica speranta de a ramane civilizati daca nu chiar neschimbati. Am inclus desigur si variantele tragice, melodramatice, comicul de situatie si variantele cu happyenduri siropoase. Tot pentru echilibrul compozitiei.

Ce mi-a scapat cu desavarsire erau doua intrebari cruciale, din seria de pozitive. Una era : ”Will you forgive me?”
Adica, poftim, m-am pus pe tapet, m-am compromis, eu si ceilalti muritori de rand care ne tinem dupa
curultine, acum ce-o sa faci? Mai putem fi prieteni, o sa se dea totul peste cap sau ba? Te-am impovarat cu mica mea drama, cu un rahat de criza hormonala, ti-am pus in farfurie o tocanita de sentimente dulcegi si gretoase pe care trebuie sa ai grija sa nu le deranjezi prea tare, ca na, dragostea doare, impartasita sau nu, mai ales aia ranita etc etc. Si chiar daca nu iti cer nimic altceva decat sa ma asculti, o sa consideri ca am stricat totul, ca am dat la reciclat o relatie normala si bunicica de prietenie, no strings attached? O sa mergi mai departe si o sa ma ierti sau o sa ne blocam in momentul asta idiot in care nici eu nici tu nu putem construi propozitii lungi? O sa ne salutam la metrou in treacat si o sa ne vedem rar din ce in ce mai rar si atunci din politete o sa ne intrebam: “Ce mai faci?”

A doua, nu foarte departe de prima, era “Will you still be my friend?” Adica, bine bine, imi ierti slabiciunea/indiscretia, dar ce dracu o sa se intample cu prietenia noastra? Pentru ca, indiferent de ce crezi tu sau de standardele tale in viata, eu chiar cred ca suntem prieteni si ar fi pacat sa se duca totul de rapa.  Varianta asta urma sa si doara un pic, ca iodul, de la tata Cohen citire, dar era cea mai sanatoasa pana la urma. Poate ca doare mai mult decat toate celelalte de fapt. Pentru ca ar trebui sa te inghit in jurul meu si sa ma port normal, de parca nu s-a intamplat nimic, desi tu stii si eu stiu si ei stiu. Sa ne facem ca nu m-ai vazut niciodata cu nadragii in vine, ca nu vreau nimic de la tine, ca ma pot abtine. Fiecare noua zi ar fi o provocare, dar pe de alta parte, am mai facut asta o data, pot sa traiesc si asa. E bine pentru poezie si pentru arta si pentru visat chestii interesante ca eu ma plictisesc noaptea de obicei.

Am uitat sa iti mai zic cateva chestii in ziua aia de tragica amintire si vesnica pomenire dar ti-am scris in aceeasi seara o scrisoare luuuungaaaaaa. Pe care n-am mai expediat-o. De ce ? Pentru ca a doua zi te-am vazut si mi-ai zis Tu.

Si mi-am dat seama ca de acum inainte, pot sa respir in jurul tau si pot sa vorbesc cu tine si pot sa te caut si sa te sun si sa ma inghesui in viata ta. Si ca daca chiar trebuie sa iti spun ceva, o sa iti spun si o sa ma auzi. Dixit!

Si uite asa, au inceput paginile sa falfaie prin carnetelul ala prapadit si sa zboare de la una la alta de atunci. Razi cu mine si rad cu tine si mi-e dor de tine si iti spun. Si e ok sa-mi las garda jos din cand in cand si sa te las sa ma duci cu torentul. Nu de-alta, dar ma simt in siguranta in jurul tau. Stiu ca orice o sa faci si oriunde te duci, n-o sa ma distrugi si asta conteaza.

Pentru ca ai promis sa nu dai in mine. (Tu nu stii ca ai promis asta, dar e ok.)

Concluzie
Asa ca azi ne-am dus sa sarim sotronul si am ajuns la pagina cu “Will you play with me?”