Ce se întâmplă de fapt când nu spunem ce am vrea să spunem?

PREMISĂ: Filosofam azi despre cineva (ca să nu recunosc că bârfeam de-a dreptul) ale cărui intenţii sunt mereu un mister pentru că nu sunt mai niciodată exprimate cu subiect şi predicat. Şi ziceam că eu îmi închipui că la dânsul în cap e mereu mare gălăgie cu toate lucrurile pe care le ştie, le simte, le vrea, numai că nu se îndură adesea să le "scuipe" către lume.

- Deci, care are ceva de zis? Nimeni? Care vrea să înceapă?

- Eşti nebun, jupâne Bilbo? Nu e niciun pitic aici!

TEORIE: Văd tot felul de ilustraţii simpatice pentru "condiţia" lui, cu cele o mie şi una de dihănii care trebuie că-i stau mereu pe vârful limbii dar când deschide gura, toate dau bir cu fugiţii înapoi în cap. Toţi piticuţii de pe creieri cu târnăcoapele pe umăr, busculându-se în spatele buzelor Hai Ho! Hai Ho! gata de mineriadă, dar când se pregăteşte să zică ce-şi doreşte, ce doare, ce frumos e azi afară, ăştia se împiedică în picioare care să se ascundă mai repede, să nu cumva să scape vreunul în lume...

STUDIU DE CAZ 1

 Aseară am purtat o conversaţie destul de interesantă cu un tânăr domn necunoscut. Acesta, deşi părea sincer impresionat şi interesat de continuarea poveştii, nu a cutezat să mă întrebe nici cum mă cheamă nici să-mi ceară vreun număr de telefon. După câteva la revedere, sănătate, spor, succes, seară bună, bună seara, pa, merci, mulţumesc, o zi frumoasă (pe asta ultima am zis-o eu, deşi era 8 seara şi beznă) am plecat pe drumurile noastre cu convingerea că nu ne vom mai întâlni niciodată. Şi stăteam şi contemplam şi chicoteam că de ce nu o fi zis omul nimic că doar era clar că ar fi vrut să continuăm discuţia. 

STUDIU DE CAZ 2

Ieri pe la prânz ies de la metrou. 

La câteva trepte în faţa mea, un alt tânăr domn, elegant, înalt, urca cu demnitate scările grăbindu-se către ceea ce am dedus eu că ar fi o întâlnire de afaceri sau un interviu, oricum ceva serios şi oficial.

 Şi observ că frumosul străin stătuse probabil pe un scaun prăfuit sau aşa ceva pentru că avea o pată de praf deloc nobilă fix pe rotunjimile posterioare. Nu întrebaţi cum am văzut fix asta. Şi mă gândesc pe loc că ar trebui să-i zic, să-l previn să nu meargă la interviu cu praf pe fund. 

Încep un proces de conştiinţă: Să-i zic, că se face de râs, nu-i zic, că poate se supără, să-i zic pentru că e frumos îmbrăcat, sigur nu ar vrea să umble murdar, nu-i zic că poate îl jenează, să-i zic ca să nu creadă ăia la interviu că e neglijent, nu-i zic că o să creadă că m-am uitat la fundul lui. Ceea ce am şi făcut de altfel. 

Tot calculând şi judecând şi după cum îmi tot dădea cu virgulă, mergeam în spatele lui la o distanţă deloc confortabilă de mai puţin de un metru şi luam în picioare toate dalele din pavaj, toate gropile, toate bordurile, că doar nu mă uitam pe unde merg, aveam alt focus. Până când şutez cu toată forţa un bolovan, îmi nenorocesc echilibrul, dau artistic din mâini, imitând un struţ care se încăpăţânează să creadă că poate zbura, scap un Futui! cu sonorul la maxim. 

Această interjecţie atrage atenţia Adonisului cu praf pe fund pe care îl vânam care se întoarce să afle ce s-a întâmplat. Nu zice nimic, Eu, redresată spectaculos, evitând onoarea de a mă prosterna la picioarele zeului, mă fac că plouă şi îl depăşesc repede să nu cumva să mă vadă bine la faţă. Bineînţeles că nu i-am mai comunicat nimic despre situaţia sa delicată. 

S. îmi zice râzând cu clăbuci în ceaşca de espresso:

- Păi şi nu i-ai mai zis nimic? L-ai lăsat să plece aşa? Proastă eşti şi tu! 

CONCLUZIE: Apăi proastă sunt, cu toţii suntem uneori. Mai ales când avem foarte multe de spus şi piticii de pe creier, în loc să năvălească afară în batalioane colorate de idei şi fapte bune, stau pe ciuci vinovaţi. Stăteam acum şi mă gândeam că aseară puteam să-l întreb eu pe ăla cum îl cheamă dacă chiar voiam, cine naiba m-a ţinut?

Dar, după cum tot S. zicea odată când m-a prins privind în gol fiindcă aveam prea multe de spus şi nu ieşea nimic. 

- Ce s-a întâmplat, au făcut piticii caca în pantaloni? De-aia nu mai zice niciunul nimic? 

Day 4 - company

Astăzi este despre companie.


Despre cei cu care am petrecut ieri după amiaza şi seara, încât am ajuns acasă râzând în hohote, după o zi nu tocmai reuşită.

Despre cum m-am trezit azi în sfârşit fără alarmă şi cu feţele astea lângă mine.

Despre o după amiază faină şi îndelung aşteptată cu o prietenă veche, în care am învăţat în sfârşit să fac o lalea de hârtie.

Prieteni puternici şi independenţi - instrucţiuni de folosire

Preambul

La două secunde după ce scuipasem nervoasă că :"Eu sunt o femeie puternică şi independentă", am călcat strâmb pe bordură şi m-am prăvălit în stratul de flori de pe marginea trotuarului. Toate pungile de cumpărături mi-au aterizat în cap, împrăştiindu-şi conţinutul pe toată strada. Cine a avut şansa să treacă pe acolo în clipa aceea a putut vedea o tembelă cu cracii în cap şi cu nasul între panseluţe, pe S., terifiată de incident, fiind convinsă că nu se poate să nu-mi fi rupt ceva la cât de tare am izbit pământul şi probabil chiloţii mei noi nouţi care săriseră din plasele aruncate pe asfalt.

Pe net i se spune acum "instant karma". Făcusem pe dura cu două secunde înainte, să n-o las pe S. să mă ajute cu bagajele şi na de-aici, panseluţe în dinţi.

Biata fată m-a ridicat, m-a scuturat de ţărână, mi-a adunat chiloţii şi a avut diplomaţia să nu-mi scoată ochii cu ce-am zis. Cel puţin nu în primele 5 minute. Un pic mai încolo, după ce şi-a revenit din şoc, a compensat tăcerea iniţială urlând la mine că sunt nebună şi că nu o să mor dacă las pe cineva să mă ajute din când în când. În ceea ce mă priveşte, eu am reacţionat ca de obicei. Aveam picioarele gelatină de la sperietură dar râdeam cu grohăituri ca apucata şi din când în când mă umfla plânsul, de draci, că sunt de-a dreptul proastă, că nu se poate ca un om inteligent să facă aşa ceva. Şi mai cu plânsul, mai cu râsul, S. m-a adunat din şanţ, m-a urcat într-un taxi, şi m-a dus acasă, în siguranţă. A câta oară făcea asta şi de câte ori a mai fost nevoită să o facă mai târziu? Din păcate, după vreo douăzeci şi ceva, am pierdut firul. Deja nu mai numără nimeni. Sunt ce sunt.

Suntem mai mulţi
M-aş simţi mult mai prost dacă mi s-ar întâmpla numai mie. Dar nu e niciodată aşa. Conform teoriei că :"cine se aseamănă, se adună", sunt înconjurată de prieteni dintr-ăştia puternici şi independenţi care nu s-ar lăsa ajutaţi nici dacă ar rămâne în fundul gol pe stradă. Sau măcar, să nu le spui că-i ajuţi.

Mai toţi prietenii mei se pot lăuda că au făcut ceva de capul lor în viaţă, că sunt mai independenţi, aşa. Vreo doi care se descurcă singuri în oraşe străine de la 14 ani, vreo doi care au crescut fără un părinte sau altul, vreo doi care au crescut fără nici un părinte, vreo doi care muncesc demult şi care nu au cerut niciodată bani de acasă, vreo doi care şi-au asumat mari riscuri în carieră şi au reuşit, vreo doi care călătoresc în jurul lumii singuri, varii combinaţii din cele de mai sus şi aşa mai departe. Punctul cu adevărat comun e că tuturor ne place, de obicei, să facem caz de cât de puternici şi independenţi suntem noi. Şi cel mai mare tam-tam, cel puţin eu una, îl fac când sunt mai adânc în rahat decât oricând. Cu cât sunt mai vulnerabilă, mai speriată, mai obosită, cu atât strig mai tare că eu mă descurc şi nu am nevoie de ajutor. Bineînţeles, dacă m-ar lua în serios toată lumea de fiecare dată când fac eu demonstraţii dintr-acestea de bravură, şi nu mi-ar ţine nimeni uşa deschisă măcar, aş face o mică criză, măcar pe dinăuntru, pentru că "uite, nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu are grijă de mine...".

Păi şi cum s-o dai să fie bine? Cum să reacţionezi când ai de-a face cu momente în care îţi e clar că tembelul o să-şi rupă gâtul dacă nu îl ajuţi dar ştii că dacă te oferi să faci ceva, o să-ţi spargă capul şi o să se simtă jignit/ subestimat/ sufocat/ violat?

Varianta 1: Ajutorul din umbră.
Sunt în chicinetă, la serviciu. Vreau să îmi fac ceai dar nu mai e destulă apă în samovar ca să curgă prin micul robinet. Am ideea genială să aplec un pic samovarul spre mine ca să fac apa să curgă. B. vine încet lângă mine şi ridică micul ceainic cu esenţă de ceai de pe samovar fix în clipa în care urma să-mi cadă pe picioare şi să mă opărească. Nu a zis nimic. Ştia probabil că dacă încearcă să mă avertizeze, nu voi înţelege la timp şi până terminăm noi de dezbătut ce a vrut să zică, aş avea deja arsuri pe mâini şi pe picioare. Am fost atât de şocată când mi-am dat seama ce era să fac, încât nu cred că am reuşit să-i mulţumesc nici până azi. Deci, mon cher, mulţumesc!


Varianta 2: Urlă până pricepe
S. coboară din barcă la Dunăre şi refuză să fie ajutată de barcagiu să păşească pe mal. Ştim, ştim, puternică, independentă. Încă ameţită de ruliu, primul pas pe mal e timid şi legănat şi, într-o secundă, S. aterizează într-un tufiş de pe marginea apei. Nu cade în apă. Aşa avem noi noroc, facem tâmpenii dar nu trecem de un anumit nivel de catastrofal. O văd peste câteva minute mergând îmbufnată spre autocar, se mişcă repede şi apăsat. Dacă stă foarte serioasă, îşi închipuie, nimeni nu va fi observat nimic. M. vine în spatele ei, îndoită de râs şi roşie ca un rac. S. trece pe lângă mine şi dă să se urce în autocar, să scape de noi. B. îi zice printre dinţi: "Scutură-te, că eşti plină de frunze". Se întoarce şi se uită urât la noi. I se pare că facem haz de necaz. Când tocmai ai ieşit dintr-un tufiş, ţi se pare că tot universul conspiră împotriva ta. B. insistă:"Ai frunze pe tine, pe pantaloni, scutură-te". Eu îl susţin, încerc să-i explic că aşa e, dar mă umflă râsul. De pe scara autocarului, S. ne aruncă o privire tăioasă. Chiar să facem mişto de ea în halul ăsta, am dezamăgit-o complet. Până la urmă, B. îşi pierde răbdarea şi urlă:"Femeie, ai frunze în fund! Nu te urca aşa în autocar!". Într-un final pricepe, mulţumeşte şi mă pune să o ajut să se scuture de frunze. O fac cu dragoste şi îndoită de râs. Asta e, dacă mă pocneşte, mă pocneşte. Dar câteodată, trebuie să te ajute cineva să-ţi scoţi frunzele din fund.

Varianta 3: Iubeşte-i oricum
Acum o săptămână fac un efort supraomenesc să mă întâlnesc cu S. în oraş. Pentru că am nevoie, sunt obosită şi supărată şi surescitată de plecarea în călătorie, trebuie să vorbesc cu ea. Mă simt mai obosită şi mai supărată şi mai surescitată decât par. Sau decât vreau să par. Mă ştie, mă cunoaşte, nu păcălesc pe nimeni. Cu multă dragoste şi grijă, se oferă să mă conducă la maşină. Doar atât. Îmi dau seama că nu am reuşit s-o păcălesc, şi explodez şi îi sar în cap să nu mă mai cocoloşească că mă descurc. Mereu mă descurc, oricum. Dau cu parul, ştiu, dar nu am încotro. E sistemul meu de apărare. Peste două minute, în maşină, mă sună- cică dacă sunt bine. Tot pe mine mă întreabă. Eu o fac cu ou şi cu oţet, tot mă iubeşte.

Ăştia suntem. Am scris despre gafe, dar e ceva general. Chit că e vorba despre ridicat tolomacul din ţărână sau despre suport moral când unul dintre noi e preocupat de ceva grav, sau de un sprijin mai mare, material, să ne dai ceva sau să faci ceva pentru noi. Aşa funcţionăm, ăştia care a trebuit sau am ales să ne descurcăm de capul nostru. Ne sufocă grija altora. Vrem să facem bine dar ne e greu să acceptăm să ni se facă concesii, sau declaraţii dintr-acestea dezinteresate de afecţiune. O ofertă de ajutor sau o vorbă de încurajare poate să sune uneori ca o pomană şi ne simţim jigniţi. Alteori, sună ca şi cum cineva încearcă să-ţi invadeze intimitatea. Ca un mic viol.

În ultima vreme m-am trezit zicând adesea "Ţie să-ţi fie bine, mie îmi trece". Şi din partea cealaltă, vine ecoul:"Ba nu, şi ţie trebuie să îţi fie bine. Lasă, că îmi trece mie." Ceea ce înseamnă, că până la urmă, sistemul funcţionează. Suntem toţi protejaţi, chiar dacă nu ne place să ştim asta.

Mai bine mai tarziu...

E deja octombrie şi cred că e momentul să mă opresc un pic din alergat şi să îmi fac un pic ordine în gânduri. Astăzi despre tupeu, prieteni şi pasiune. Pe scurt, despre fericire. 

Prin primăvară, am luat o decizie. Poate una dintre cele mai grele de până acum. M-am hotărât că eu trebuie să rămân profesor şi că tot ce fac trebuie să se îndrepte spre asta, cu cât mai puţine detururi posibile. 

Eram nefericită. Nu nefericită în sensul de tristă sau deprimată, deşi erau zile întregi în care mă bălăceam şi în zeama asta. Eram nefericită- nemulţumită, furios de nefericită, nefericită-trebuie-să-plec-trebuie-să-plec, atât de nefericită. Nu aveam un job imposibil sau complet rupt de domeniul meu de interes. Nu lucram cu oameni răi, ba chiar am colaborat foarte frumos cu ei şi după ce am părăsit firma m-au susţinut neaşteptat de mult în demersurile mele. Neaşteptat pentru că eram atât de convinsă că viaţa mea e o nenorocire încât nu mă aşteptam să mă ajute nimeni niciodată, pe gratis. Şi totuşi, foştii mei angajatori m-au ajutat. Au fost extrem de înţelegători cu plecarea mea, m-au plătit corect, mi-au urat drum bun, ne mai întrebăm de sănătate din când în când, am continuat să pictez pentru ei la grădi. 

Tot episodul ăsta a fost ceva nou şi pentru mine, am înţeles ce înseamnă "Să îţi laşi uşi deschise" pentru că, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, acum că tot m-am apucat să scuip tot, că am obiceiul să trântesc uşile la ieşire şi să nu mai calc prin locurile de unde am plecat. Nu m-am vindecat complet de mania asta, dar mai lucrez la ea. 

Din nefericire, am procedat aşa de mai multe ori chiar şi cu oameni, chiar şi cu oameni care mi-au fost cândva prieteni, pentru că mi-era greu să susţin şi să întreţin o relaţie multă vreme. Pentru că, după o vreme, mă lăsam cunoscută şi oamenii căpătau dreptul de a mă trage de urechi sau de a-mi cere ajutorul oricând şi oriunde şi atunci mă căram. Pentru că era prea mult. Pentru că nu puteam fi a altora, pentru că nu puteam să mai dau ochii cu cineva care mă cunoştea şi care ar fi observat că la un moment dat, m-aş fi contrazis în credinţe şi acţiuni. Aşa că, după o vreme, dispăream, nu mai răspundeam la telefoane, nu eram niciodată acasă, nu aveam niciodată timp, şi cu timpul, lăsam relaţia să se dilueze. Din păcate, cine m-a cunoscut mai demult ar putea spune că nu sunt tocmai de încredere, şi e ciudat, pentru că eu tot timpul m-am crezut blândă şi bună, şi genială şi niciodată în eroare. Dar uite că uneori şi eroii închipuiţi se dezumflă. 

Primii oameni care au reuşit să mă oprească din picaj au fost şoriceii mei dragi din Familia Urbană. (Vezi imaginea alăturată). N-aş putea spune de ce. Mai ales că a fost un moment în care eram cât pe aci să-i dispar şi pe ei. Era o vreme ciudată, când îmi concentram toate eforturile pentru salvarea unei relaţii "amoroase", vorba aia, care se ducea de râpă de multă vreme. Şi eforturi înseamna mai ales întins pelteaua, că de făcut ceva concret nu eram în stare nici eu nici el, mai ales că fiecare dintre noi eram convinşi că e exclusiv responsabilitatea celuilalt să mai repare ceva. 

Deja începeam să mă dualizez. Îi aveam pe ei, noii şi frumoşii mei prieteni care aveau încredere în mine şi care se bazau pe ceva ce văzuseră la mine, ceva care mie îmi era neclar, translucid, ireal. Îl aveam pe el, pe care îl iubeam în felul meu, dar de care mă agăţam cu disperare, cu frică de a nu rămâne singură, el care mi-a zis odată: "Ce mare lucru faci tu dacă eşti profesoară?". Şi nu vroiam să lipesc una cu alta, nu vroiam ca el să ştie că de fapt, mie chiar îmi place ce fac, că nu mă mai văd făcând altceva toată viaţa, că orice s-ar întâmpla, eu nu voi renunţa niciodată la schimbat lumea... Şi îi aveam pe ei, care înţelegeau perfect treaba asta, dar nu vroiam să mă ştie slabă, la cheremul hormonilor, chinuită de pasiuni domestice... De-aia Ei şi El nu s-au întâlnit aproape niciodată. Şi de-aia el nu m-a văzut niciodată de-a dreptul pasionată de ceva, fericită, iubită şi apreciată de prieteni noi pe care el nu îi cunoştea, iubind şi apreciind pe altcineva în afară de el. 

Aşa că pe vremea când încercam să îl salvez pe el, m-am rupt aproape o lună de ei. Nu am mai răspuns la telefoane, nu am mai citit emailuri, nu am mai deschis facebook-ul. Aveam o fantezie ciudată, că dacă ei ar dispărea cu totul, nu m-ar mai vedea nimeni cum mă umilesc încercând să salvez ceva destructiv şi inutil. Bineînţeles că tot trebuia să îi văd la un moment dat că doar lucram în acelaşi loc şi spre şocul meu, când ne-am revăzut, am fost luată în braţe în loc să fiu luată la şuturi aşa cum sperasem eu în nebunia mea. Şi a trebuit să rămân cu ei, pentru că nu mă mai luase nimeni în braţe până atunci, aşa degeaba. Şi pentru că le păsa. 

Bineînţeles că povestea de grande amore s-a dus de râpă până la urmă, moment în care tot oamenii ăştia s-au strâns în jurul meu, zdravăn şi bine, ca nişte atele care mi-au ţinut spiritul drept până am reuşit să mă ţin iar singură pe picioare. 

Când am plecat din locul unde eram împreună, am ştiut că orice s-ar întâmpla şi oriunde aş ajunge, nu de ei fugeam, şi că oamenii ăia trebuie păstraţi. Când unul dintre noi a plecat peste mări şi ţări, nu am simţit nevoia să îl trag de mânecă înapoi pentru că ştiam că oricât de departe ne-am duce, ce avem noi nu se mai strică niciodată. 

În primăvară, m-am hotărât că trebuie să schimb iar ceva, să mă apuc serios de tot ce am vrut să fac vreodată, de ce nu, de ce să nu fac pur şi simplu ceea ce îmi place? De ce să fac compromisuri? După zeci de discuţii cu oamenii mei, ore întregi la telefon, mailuri kilometrice de peste mări şi ţări, scandaluri face to face, m-am hotărât că trebuie să plec din jobul de secretară/ trainer pentru că nu sunt fericită, şi am realizat că asta nu avea legătură cu jobul în sine ci cu mine, eu eram stricată, eu trebuia să mă repar. Mi-am luat inima în dinţi şi ca precauţie, ca să nu mă mai răzgândesc cumva, am lipit pe uşa de la bucătărie, unde să-l poată vedea toţi: "1 MAI". Când au venit pe la mine, au întrebat ce înseamnă aia, am explicat, şi a doua zi mi-am dat demisia. Am amânat un pic data plecării până la 15 iunie dar era deja făcută. Acum stau şi mă gândesc că ea avea dreptate, eu chiar am avut nevoie să fi toţi pe lângă mine când am făcut-o, ca să pot. 

Şi de la 15 iunie am început să bântui. Nu aş fi putut bântui toată vara fără ajutorul prietenilor mei, care m-au susţinut moral şi chiar şi un pic financiar. Pe scurt, nu m-au lăsat să mă mut la Roşiori şi bine au făcut. Deşi a fost destul de greu să îi explic lui tataie ce fac eu acum, dacă nu mai am patron. "Adică, acum, dacă n-ai servici, cum îţi zice ţie? Ce eşti tu?"

Acum e octombrie. Am meditaţii de dimineaţa până seara. Momentan, cu meditaţiile pe o săptămână plătesc chiria. Nu mai caut joburi pentru că nu mai am timp de asta. 

Fac exact ce îmi place. Bineînţeles, nu e tot timpul perfect. Mă întristez când dau peste o temă nefăcută sau un verb neregulat neînvăţat, dar cum astea sunt cele mai mari probleme peste care pot da într-o zi, mă consider fericită. 

Am întâlnit oameni frumoşi din nou, cum ar fi cursanta mea care citeşte şi vrea să se apuce de blogăreală. Mama unei eleve, care mă îndoapă de cărţi şi care a preferat să îşi petreacă ziua de naştere în compania mea. Ioana, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, într-o dimineaţă, în Gara de Nord. Mămica de băieţi care vrea să-şi crească copiii cu scene din Micul Prinţ pe pereţi, pe care să le desenez eu. 

Am primit o dedicaţie la pian de la o fetiţă de 6 ani jumate. 

Şi mi-a fost clar atunci că nu am să mai fug niciodată. Că pentru asta merită să muncesc. 

I promiss I'll be ok

This is for the two special people I've been spending a lot of time with in the past few days, my sweet degenerate fairy and my dear brontosaurus.

Ok, so I am not ok.
Just for a while. I promissed I'd keep it together. I promissed myself first of all. I swore I would always find something to cling on, as small as it is, anything, my family, my friends, my passions and if all fails, my cats. I have to keep it together for the cats, cause they depend on me. As far as people depend on me, I'm fine, I can work it out. Would like a break though, from time to time, like when I was at home, you know, the only real home there is, and it was summer holiday and just for a few days at the very beginning I would just lay back and relax and sleep late and not do anything at all, and there would be coffee in the morning and breakfast. Just one or two days of being spoiled. That was nice.
But then again, this is just part of growing up, my dad would say, less breaks more work, just try to enjoy what happens in between. Since I've left, I've been sick countless times and I always took care of myself the same way he taught me and sometimes it doesn't even matter that you're sick, you just need to keep going, keep going. And sometimes, I wish there would be someone to take care of me.
But this is not about being alone. All in all, I KNOW that, were I to feel really bad and in need of help, there are at least 7 people, off the top of my head, that I could call anytime of day or night who would rush to the rescue.
I swore I would never do a job I don't like, trying to keep up with that. And also, I swore I would never compromise. And I have. And it hurts. And I promissed myself  I would stop.
So what is it about, after all? Why do I feel like I'm in the wrong movie? Like I am playing the wrong parts every time? There are stories that just pass me by, like they don't happen to me. Like this house and these cats and these notebooks and clothes are not mine, like they don't all stink of me and my touch. As if I am just watching this absurd projection and chewing on popcorn while my whole life is rushing by.
But I will catch the train. There is a train and I will catch it no matter what. And I will survive.
How do I know I will survive? Because I laughed, goddamit, because I laughed.
Because I am still impressed and I am still looking for the good in people, whatever happens, because I am still inlove and wish to remain so cause at least I can write poems about it, if nothing else will ever come out of it. Because I can still read and draw and paint and because I made my own damn dress and I felt like a princess. Because I am still looking for nice things and I am still able to find them, because I can still be happy and hopelessly inlove at the same time.

And I will never:

• Give up and fall appart
• Lose another friend
• Go back home crying
• Stop writing, drawing, reading (and singing and dancing to myself)
• Lose hope

So, I promissed I'd be ok and I have to. 

Thank you for making me laugh these past few days. You saved my soul again.

Words are very unneccesary??

Iarta-ma, Te iubesc, Nu te mai iubesc, Ma doare, Ajuta-ma, Esti bine? M-ai ranit, Tu?, Esti minunat, Mi-e frica, Am gresit, Ai gresit, Vreau sa fiu cu tine, Vreau sa fiu singur, Te-am iertat, Imi plac pisicile, Nu mai plange, Imi vine sa plang, M-ai infuriat...

Cand ai spus asta ultima data? Cand ti-ai privit prietenii in fata si le-ai spus exact ce simti, fara metafore, fara insinuari, fara apropouri, fara sa ii sau sa te menajezi?

Nu vreau sa ma prefac acum ca sunt batranul intelept care sta in turn si stie adevarul universal. Nu am pretentia ca am descoperit piatra filosofala sau leacul tuturor bolilor. Dar nu mai am rabdare, nu mai pot sa ghicesc. Sunt obosita si confuza si incerc foarte tare sa imi mentin principiile intacte, sa nu fac compromisuri si sa nu fug si sa trantesc usa in urma mea doar pentru ca nu mai am putere sa lupt. Si nu mai pot sa tac.

Vreau sa pot fi sincera cu brutalitate si vreau ca toata lumea sa fie la fel in jurul meu. Vreau sa pot spune:


" Am citit un jurnal din liceu azi si mi-am adus aminte de tine. Te-am iubit intotdeauna si inca te mai iubesc. Esti singurul care n-a disparut niciodata."

" I don't really like myself dar ma prefac ca da pentru ca stiu ca tata o sa sufere daca ma vede pe mine plangand."

" Daca stiam ca raman singura, nu as fi luat trei pisici. Si uneori, cand sunt foarte trista, imi doresc sa fiu absolut singura."

" Azi am gresit si imi pare rau. Am fost egoista si nu pot sa iti promit ca e ultima data cand o sa o fac. Dar o sa incerc sa nu te ranesc pentru ca nu vreau sa te pierd."

" M-am indragostit si mi-e frica de tine."

" Azi m-ai ranit. Am sa iti spun de ce si am sa te ascult si o sa ramanem prieteni."

" Am nevoie de ajutor. "

" I need my sex drugs rock'n roll cigarets and wine desi stiu ca tie nu iti place asta si ai sa ma judeci."

Asa ca, azi words are necessary. Nu mai pot sa sufar in tacere si sa imi plang de mila ca nimeni nu ma intelege. Am ajuns sa pricep ca nimeni nu e pe deplin fericit si lipsit de griji si ca lumea nu se invarte in jurul meu. Ceea ce inseamna ca vor exista zile intregi in care prietenii mei nu vor ghici ca mi-e rau pentru ca le e lor rau sau pentru ca ii tin deliberat la distanta. Ceea ce inseamna ca vor fi zile in care o sa  am nevoie de ajutor si telepatia nu o sa functioneze si nu va veni nimeni decat daca ii chem eu. Vor fi zile in care nu o sa pot raspunde la telefon ca sa nu trebuiasca sa te mint si sa iti spun ca sunt bine.

Si am inteles ca adevarul nu trebuie sa doara. Adevarul e ceva ce spui atunci cand vrei sa fie totul usor.
Uitasem asta si mi-a zis cineva la un moment dat:
- In lumea mea. lucrurile sunt simple.

Si mi-am amintit ca si la mine a fost la fel multa vreme. Simplu. Spune-mi cand o dau in bara si am sa iti explic de ce sau am sa imi cer scuze. Si eu o sa iti spun si o sa ramanem prieteni.  Spune-mi cand te doare si nu ma judeca daca nu pot sa ghicesc mereu singura. Spune-mi cand ai nevoie de ajutor si nu ma lasa sa presupun nimic.

Suna-l si spune-i ca il iubesti.

Suna-l si spune-i ca te-a ranit.

Suna-l si spune-i orice dar VORBESTE.