Arheologie de suflet - 15-08-2006

Am scris ceva fix acum 9 ani, tot despre trăit în două lumi deodată, acasă şi la Bucureşti, şi uite cum se învârte roata, rota rota rotarotarotarot tarot tarot....

La întoarcere

Şi merg pe drum
şi scuip tutun
şi urlu iar ca un nebun:
- Nu m-au bătut,
nu m-au avut,
ei nici măcar nu m-au văzut!
Ce fericire!
M-am îngrăşat când toţi credeau
că eu numai fumez şi beau;
în şoldul meu
se germinează Dumnezeu.
Ce strălucire!
Şi-am să mă duc din nou la toamnă
şi-o să le scriu că sunt o doamnă
şi mănânc numai caviar.
Şi-o să înghit iar praf cu pâine
şi am să beau apă cu clor
dar le voi scrie că mi-e bine
şi mai ales
că îmi e dor. 

Diagnostic: Optimism nejustificat

De ceva vreme, dezbaterile cu bunica despre măritat şi despre cumpărat casă s-au încheiat. Asta nu înseamnă că am reuşit să îi explic punctul meu de vedere şi a înţeles. Cred că mai degrabă s-a împăcat cu gândul că o să mor fată bătrână tot pe pragul lor şi că probabil e mai bine aşa decât să umblu când cu unul când cu altul că poate-poate. De vreo doi ani nu mă mai întreabă deloc dacă am pe cineva, e mai preocupată de starea civilă a prietenelor mele. ("- X. ce mai face? Are servici? Şi-a luat casă?  S-a măritat?"). Deci fetelor, dacă vă apucă sughiţatul degeaba, e probabil curiozitatea bunică-mi.

Acestea fiind spuse, dintotdeauna, discuţiile cele mai frecvente pe care le am cu bunica mea de 82 de ani se rezumă la două întrebări.

Dacă merg prin casă cu gândul în altă parte, dacă citesc în linişte, dacă mă uit plictisită la televizor, dacă împuşc bile în Zuma pe pilot automat, cu mintea aiurea (da, încă mai joc Zuma) sau adesea, dacă vorbesc calm, sau pur şi simplu dacă mă mişc fără să fac acrobaţii mortale sau mă exprim fără să hohotesc şi să chiţăi, adică dacă mă comport absolut normal, jenant de normal: DE CE EŞTI SUPĂRATĂ? 

Nu DACĂ eşti supărată, că e clar că eşti, că nu ai cum să stai aşa cuminte într-un loc şi să nu fii supărată. Nu se poate să nu te gândeşti la ceva nasol când taci. Pentru că nu e aşa, lumea asta e atât de naşpa şi viaţa asta atât de grea că nu ai cum să nu fii supărat des, sau de preferat, tot timpul. 

Dacă am vorbit ceva amuzant cu tata, sau cu S. la telefon, dacă mă uit la comedii, dacă e vreun clip cu Fuego  la tv şi mă pufneşte râsul, sau dacă pur şi simplu am o zi bună şi zâmbesc, dacă răspund cu o glumă, dacă mă distrează să colorez ceva, dacă mi-e bine, pe scurt:  DE CE RÂZI? CE E DE RÂS? 

Pentru că e absurd să găseşti ceva de râs când lumea... viaţa... bolile... banii.... 

Şi mă gândeam zilele astea, că tot mă mut înapoi acasă din motive nu foarte amuzante, că ar trebui să mă simt un pic tristă. Dar nu-mi iese. Fac bagaje, car bagaje, caut soluţii, mă sprijin pe prieteni, ies la mal. Şi mă uitam la tata care tocmai se recuperează după o perioadă mai proastă, că s-a pus singur pe picioare şi nu ia nimic în tragic. Şi mă gândeam că suntem stricaţi fiindcă nu reuşim să ne plângem de milă suficient. Că nu am învăţat mai nimic de la ăi bătrâni. 

Mă distram cu un testuleţ dintr-ăsta pe net care mă întreabă deodată cum îmi văd eu viaţa până acum, soft and easy precum jeleurile colorate în formă de ursuleţi sau hard and difficult to swallow precum dropsurile alea nesuferite (jawbreakers le zic ei). Şi am stat un pic să mă gândesc: falimentară sunt, fizic nu mă simt foarte ok, mă mut înapoi acasă şi asta ar trebui să fie naşpa, majoritatea prietenilor mei sunt într-un rahat mai mic sau mai mare, traume din copilărie se pare că am, iubiri ratate am cu grămada ba chiar am încasat încă investiţie amoroasă falimentară în ultimul an, am pierdut nişte clienţi, nu ştiu prea bine încotro mi se îndreaptă cariera. Da, e clar... SOFT AS GUMMY BEARS!! 

Pur şi simplu nu am putut să zic că e nasol. Bani se mai fac, am nişte clienţi noi şi unii foarte fideli. Dacă mă mut, strâng bani, îi ajut pe ai mei, combat singurătatea şi cinele cu supă la plic, dragoste se mai găseşte, sănătatea se repară ... Am zis că am trăit şi că trăiesc bine, nu am avut de ales. Şi m-am simţit foarte vinovată că nu am învăţat nimic de la bunica despre tragismul dramelor mărunte.

Două săptămâni de război - probleme de crazy cat lady

Imediat după Paşte m-am întors de acasă cu o mie şi unul de gânduri şi de probleme ce trebuiau rezolvate. Toate urgente, toate importante, toate având impresia că sunt cele mai importante de pe pământ. Datorii materiale, morale, inimi frânte, a mea, ale altora, probleme de sănătate, ale mele, ale altora...

Şi colac peste pupăză, mă prinsesem de vreo săptămână şi un pic că e ceva în neregulă cu Musette şi după ceva panică şi îngrijorare m-am prins că acel ceva e o burtică plină de pisoi. Şi mă simţeam ca o mamă de adolescentă cu burta la gură. Sau mai rău, mă simţeam eu ca o adolescentă cu burta la gură, de parcă eu căram o sarcină nedorită după mine, de parcă eu urma să am pisoi. Adică copii. Adică - mă rog, pisoi. 

O mie şi una de întrebări şi de probleme. Ce fac eu cu încă o pisică? Dacă se întâmplă ceva cu Musette, dacă o să aibă probleme? Cum o să reacţioneze celelate pisici? Dacă atacă puii? Dacă îi omoară? Cum le spun prietenilor şi lui tata? Ce-o să zică? Or să mă certe? Exact cum spuneam, de parcă eu am rămas cu burta la gură, nu pisica. 

Şi în plus, scrisoare de la bancă, scrisoare de la Vodafone, chiria se plăteşte peste o săptămână, nu mai am ţigăăăărrrrrrrriiiii, iar majoritatea copiilor sunt încă în vacanţă iar veniturile mele sunt ciuntite serios de treaba asta.

Şi până la urmă, în mijlocul tuturor calculelor şi stratagemelor pe care le mă străduiam să le scornesc ca să mă scot cumva la liman, fix acum două săptămâni, pe vremea asta, pe Musette o apucă chinurile facerii şi îmi toarnă PATRU pisici în plus. Despre cum a fost asta, altă dată, că merită o pagină separată. Dar deocamdată doar despre panica ce m-a cuprins după. 

Şi pe lângă toată panica mea, adaug-o şi pe cea a prietenilor şi a lui tata care după şocul iniţial ajungeau repede la capătul calcului şi exclamau: ŞAPTE! Tu ai acum ŞAPTE pisici! 

Şi cu gândul ăsta m-am târât în astea două săptămâni, asta printre toate celelalte chestii urgente şi importante care trăgeau de mine în toate părţile. Şi da, ştiu că sunt o mie şi unul de lucruri mult mai grave decât să ai şapte pisici dintre care patru nici nu pot fi numite pisici nici acum, două săptămâni mai târziu, cel mult şobolani cu plămâni puternici. Dar pentru mine a fost picătura. Ştii tu care, aia care umple paharul şi dă pe lângă. Paiul ăla din engleză, care rupe spinarea cămilei. 

Că m-a făcut mototol realitatea asta nouă aşa că am intrat pe pilot automat, că asta mă salvează de obicei.

Am mers la toate meditaţiile pe care le mai aveam, am venit acasă, am hrănit pisicii, m-am hrănit pe mine, am supravieţuit cumva. Am dormit vreo trei zile şi pe urmă m-am speriat un pic. 

Da, da, toată lumea îmi zice că e bine că mă odihnesc dar eu nu dorm să mă odihnesc, dorm ca să nu gândesc. Mă uit la un serial cretin şi desenez copăcei. Mă păcălesc că am un plan. 

Până duminică seara când am ieşit în parc pe la 9 seara, după o furtună cu ploaie şi grindină. Şi am înviat un  pic. Ieri am pus laba pe tastatură şi am produs un articol deşi mi-era greu să cred că o să reuşesc, că doar mai începusem acelaşi articol de vreo 5 ori până acum. Dar l-am dat gata la 3 dimineaţa şi azi am fost iar la copii şi am avut o zi plină şi mi-am amintit ce am de făcut - de învăţat, de scris, de citit, de desenat, de crescut pisici, de trăit fie ploaie, fie vânt. 

O să mă mut, poate, curând. O să cresc pisoii şi o să le găsesc căsuţe, poate. O să fiu femeia nebună cu şi mai multe pisici. Dar o să trăiesc. Şi de data asta. 

Day 49 - parcă acolo rămăsem, nu? Compot de lychee pentru prima dată în viaţă :)

Day 38 - Un pic de introspecţie

Sunt două zile de când nu mă opresc din mers. Şi sunt epuizată, pentru că merg şi gândesc, gândesc şi merg şi întorc acelaşi lucru pe toate părţile şi abia acum îmi dau seama că de fapt nu îmi trebuie un răspuns.

Că eu nu caut Calea, singura cale care să mă aducă spre singurul loc, ci îmi e de ajuns o nouă direcţie.

Că nu am un punct fix în care trebuie să ajung, şi că nu mă deranjează că nu ştiu pe unde să merg.

Că toate bornele kilometrice lângă care mi-a plăcut să mă opresc şi să stau o vreme, toate monumentele cu care mi-am făcut poze, nu erau pe nicio hartă. Că îmi place să merg pur şi simplu şi să văd unde mă duce.

Nu contează unde mergi, contează cum mergi. Şi eu m-am hotărât să merg frumos şi blând. Să nu merg pe covorul roşu şi să nu merg pe cadavre, să nu merg spre altare, fie ele de nuntă sau de sacrificiu. Să merg cu ochii deschişi şi cu inima deschisă. Uneori mai merg cu urechile închise, să filtrez realitatea prin muzica din căşti.

M-am hotărât că trebuie să merg şi să nu mă întorc, să tot merg înainte, am încredere în drum. Drumul mă duce acasă, mă duce de-acasă, mă duce la ei şi la ele şi adesea mă duce la mine. Drumul fuge pe sub mine aşa cum vrea el, mai repede sau mai încet, prin ploaie sau prin vânt, prin mulţimi şi prin pustietăţi. Acum mi-e clar că e drumul meu şi că mă pot opri să miros trandafirii, vorba cântecului, când şi cât vreau eu şi că, fidel, drumul va fi tot acolo când am să pornesc din nou. Pentru că sigur voi porni din loc.

Mi-e clar că nu pot sta decât foarte puţin. În fiecare săptămână mă străduiesc să-mi dau seama unde îmi place mai tare, acasă la Bucureşti sau acasă la Roşiori şi răspunsul e mereu "dincolo". Îmi place unde nu sunt. Ceea ce nu înseamnă că nu-mi place unde mă aflu ci că am mereu viermele ăsta care mă pune să plec. Acasă, vreau să călătoresc. În călătorie, vreau să mă întorc. De fapt, mişcarea este ceea ce tânjesc. Nu destinaţiile. Îmi place să merg, să văd ce se poate vedea, nu caut lucruri şi oameni, de aceea găsesc ceea ce nu se poate găsi căutând. Locurile uitate de lume, oamenii care nu sunt obsedaţi de destinaţii şi happy-enduri şi poveştile. Poveştile nu se pot găsi stând pe loc. Am să cumpăr hărţile ca să nu mă rătăcesc şi am să uit să le consult. Am să mă rătăcesc şi are să-mi pară bine.
Da, uneori se înfundă şi uneori mă duce pe marginea prăpastiei. Şi am să sar iar şi după ce mă peticesc bine am să continui să merg.

Aşa că chiar nu contează unde mă duci. Dacă eşti dispus să mergi în aceeaşi direcţie o zi, o noapte, o lună, un an, am să merg blând lângă tine. N-am să-mi înfig steagul pe sufletul tău, nu am să mă ancorez cu ghearele în gâtul tău. Dar, măcar o vreme, voi accepta să merg sub umbrela ta şi cu viteza ta ca să nu fiu numai singură mereu. O vreme numai şi apoi, din nou, drumul meu.

3 în 1- 25, 26, 27 Happy days

Din raţiuni de lipsă de timp şi de acces la internet de vreo două zile încoace, revenim azi în forţă cu:


ZIUA  25, sâmbătă, 29 martie - Gustul copilăriei

Copilăria mea are gust de La Vache Qui Rit deşi azi e prima dată când chiar mănânc sortimentul ăsta de brânză topită. E una dintre primele reclame colorate pe care mi le amintesc de la televizor, dintr-o vreme când reclamele nu prea erau colorate şi nu aveau văcuţe zâmbitoare şi melodii simpatice. Ar trebui să zic totuşi că are gust de "lavaşkiri" pentru că, de fapt, asta am auzit şi înţeles ani de-a rândul şi am fost convinsă că e un cuvânt în rusă. Cred că abia prin liceu am avut revelaţia că era de fapt vorba de o vacă francofonă care râde.


ZIUA 26, duminică, 30 martie - Iarba verde de acasă

E vorba de sentimentul ăla de siguranţă deplină pe care îl am de câte ori merg la ai mei în Roşiori. De felul în care nu pot scrie sincer decât la masa mea de acolo, unde mi-am făcut temele în liceu, unde mi-am scris jurnalele şi mi-am plâns copilăria inexistentă şi adolcescenţa ratată. Acolo unde nu e mereu bine sau cald dar e cu siguranţă acasă. Despre pisica mea multicoloră cu care m-am făcut mare şi care l-a salvat pe tata.


ZIUA 27, luni, 31 martie - Pantofărie

După două zile de melancolie, azi o fericire mică şi simplă. Pantofi noi şi coloraţi :)

Day 20 - Mirosul copilariei

Azi doar mirosul, pozele ar fi fost inutile. Orasul miroase a corcodusi infloriti, sau bombi, cum le zice la noi acasa. Si mai miroase si a ciucuri de plop zdrobiti pe trotuar, ca aia pe care ii culegeam eu pe balcon la mamaia si faceam salata pentru papusi.

Day 13 - O zi stranie

O zi stranie azi.

Am fost de dimineaţă la o meditaţie, am ajuns la timp, vremea era minunată, copilul receptiv şi iubitor. În pauza de prânz am mers în Herăstrău (după câtă vreme oare??). Soare, cald, primăvară, oameni frumoşi care se plimbă, aleargă, ies cu animăluţele. Mă aşez pe bancă să citesc. Un meltean cu haine elegante şi scumpe trece pe lângă mine cu o duduie dubios de portocalie la faţă, bând bere dintr-o cutie. Nene, la finanţele tale, nu puteai bea berea aia la o terasă? Trebuia să te plimbi în Armani cu Timişoreana în mână, prin parc? Şi ca să fie treaba treabă, aruncă doza goală fix în lac. Îmi suprim impulsul de a mă ridica de pe băncuţă să-l dau cu capul de un copac.

Plec peste o jumătate de capitol citind în continuare (da, pot citi din mers, nu, culmea, nu mă împiedic niciodată citind...). Ajung într-o zonă din Herăstrău un pic necunoscută. Pun Kindle-ul în rucsac să-mi caut drumul. Dau de o duduie care vine hotărâtă spre mine cu o măciulie în mână. După cameraman şi după faptul că scria B1 pe măciulie, mă prind că e reporteriţă. Nici una nici două, îmi înfige măciulia în faţă că cică ce cred eu despre faptul că primarul (îmi scapă care primar, de sector sau general) va cheltui 30.000 euro pentru un studiu de fezabilitate pentru construirea unor grupuri sanitare bla bla bla. Rămân un pic şocată. Unu: Habar nu am despre ce vorbeşte. Doi: Nu mi-e clar că vorbeşte cu mine, pentru că nici măcar nu mi-a zis bună ziua.
Aştept politicoasă să termine de îndrugat tâmpenii şi când tace aşteptând probabil reacţia mea indignată, îi dau bună ziua, că pe mine aşa m-a învăţat tata când eram mică şi o întreb politicos dacă nu cumva era cazul să mă întrebe înainte dacă vreau să vorbesc cu ea.
- Da, v-am luat pe nepregătite, dar totuşi, ce credeţi?
- Cred în continuare că trebuia să îmi cereţi permisiunea înainte de a mă filma.
- Dar cum vi se pare suma de 30 000 de euro?
- Domnişoară, cred că nu înţelegi. Nu ţi-am dat voie să mă întrebi nimic. Nu vreau să discut la televizor.
- Dar suma... primarul...
Realizez că duduia e cretină de-a dreptul şi îi mai spun o dată:
- Deci, eu nu sunt de acord să fiu filmată şi nu vreau să comentez nimic.

Plec gândindu-mă că în Orwell ar tăia bucata aia cu "nu sunt de acord" şi ar da-o aşa la televizor cu titlul "Cetăţenii nu sunt de acord cu cheltuielile". Plec cu impresia sâcâitoare că presa noastra nu e departe de Orwell şi mă hotărăsc să-l sun pe tata să se uite la B1 să nu apar naiba pe acolo cu cine ştie ce declaraţii.
Încă două meditaţii şi totul e minunat. Mai puţin faptul că nu ştiu exact ce e cu mine azi, dar reuşesc să-mi uit un caiet la un copil şi puloverul cu fular cu tot la celălalt copil. După pulover mă întorc. De caiet îmi dau seama prea târziu. O să-l iau miercuri.

Plec spre centru hotărâtă să merg la cinema să văd un documentar. Ajung să mă plimb prin centrul vechi după aproape un an... Înghit oraşul cu toate contrastele lui, terase şi baruri ca în afară pe lângă clădiri superbe care ameninţă să îţi cadă în cap. Bannere cu "The best beer in town" lângă bannere cu "Atenţie cade tencuiala". Nu cade tencuiala, cade toată istoria o dată cu ea. Cade tot Bucureştiul. Oameni tineri şi frumoşi care se duc la festivalul de documentare la care plecasem şi eu; tot aici, oameni duhnind a prost gust şi scuipând seminţe. Ăsta e oraşul meu adoptiv. E tragicomic. Mi se întoarce stomacul.

Mă hotărăsc să mă fac bine în singurul fel care ştiu că sigur că funcţionează de fiecare dată. Am ceva bani la mine şi asta ajută. Ajung într-un anticariat. Îmi umplu sacoşa cu cărţi. Merg la o terasă, cumpăr un sandwich şi un suc. Stau la masă, mănânc lent, citesc, las oraşul să curgă cum vrea el pe lângă mine. Nu mă poate atinge nimic.

Day 3 - Pâine caldă

Pentru că am zile care încep la 8 dimineaţa şi se încheie la 9 seara, pâine, dacă cumpăr, iau de obicei de la supermarket, dintr-aia ambalată care ţine mult. 

Azi am stat acasă să-mi apăr intimitatea şi pisicile de comisia de verificare a apometrelor. Fac curat întruna de la 9 dimineaţa. Pe la 14 iau o pauză şi pentru că nu am nimic de mâncare, cobor la magazin. Ajung la brutărie (!) şi iau pâine. E fierbinte. Îmi aminteşte de copilărie. De dimineţi cu pâine caldă şi lapte cu zahăr. 

Mănânc o bucată pe drum, goală. 

Day 1- Pentru că azi e cel mai greu

Am văzut acum ceva vreme moda asta cu #100happydays şi mi-am zis că e o idee faină. Mă pregăteam să plec la Praga pe vremea aia şi ştiam că va fi frumos şi voi fi fericită aşa că am considerat că aş trişa să încep tocmai atunci, când mi-ar fi fost atât de simplu să găsesc ceva frumos în fiecare zi.
M-am întors tot fericită şi mi-a ţinut de foame o vreme.
Până azi. E sfârşitul unei zile care s-a nenorocit din ce în ce mai tare încă de azi dimineaţă, încât până seara nu mai ştiam sigur de ce nu mă fac ghem într-un colţ să plâng, să-mi treacă.
Aşa că încep azi. Încep azi pentru că azi e greu şi pentru că azi am nevoie.

O să mă ascund aici pe blog, doar pentru prietenii mei. Nu ţin neapărat să împărtăşesc cu toată lumea micile mele fericiri. Dar ele sunt aici. Sunt mereu peste tot, dacă reuşesc să ţin capul sus să le văd.

Azi e greu, dar am o floricică şi îmbrăţişarea copilului care mi-a oferit-o. Şi cu tot ce a mers prost azi, din îmbrăţişarea aia pot trăi o vreme.

Mai bine mai tarziu...

E deja octombrie şi cred că e momentul să mă opresc un pic din alergat şi să îmi fac un pic ordine în gânduri. Astăzi despre tupeu, prieteni şi pasiune. Pe scurt, despre fericire. 

Prin primăvară, am luat o decizie. Poate una dintre cele mai grele de până acum. M-am hotărât că eu trebuie să rămân profesor şi că tot ce fac trebuie să se îndrepte spre asta, cu cât mai puţine detururi posibile. 

Eram nefericită. Nu nefericită în sensul de tristă sau deprimată, deşi erau zile întregi în care mă bălăceam şi în zeama asta. Eram nefericită- nemulţumită, furios de nefericită, nefericită-trebuie-să-plec-trebuie-să-plec, atât de nefericită. Nu aveam un job imposibil sau complet rupt de domeniul meu de interes. Nu lucram cu oameni răi, ba chiar am colaborat foarte frumos cu ei şi după ce am părăsit firma m-au susţinut neaşteptat de mult în demersurile mele. Neaşteptat pentru că eram atât de convinsă că viaţa mea e o nenorocire încât nu mă aşteptam să mă ajute nimeni niciodată, pe gratis. Şi totuşi, foştii mei angajatori m-au ajutat. Au fost extrem de înţelegători cu plecarea mea, m-au plătit corect, mi-au urat drum bun, ne mai întrebăm de sănătate din când în când, am continuat să pictez pentru ei la grădi. 

Tot episodul ăsta a fost ceva nou şi pentru mine, am înţeles ce înseamnă "Să îţi laşi uşi deschise" pentru că, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, acum că tot m-am apucat să scuip tot, că am obiceiul să trântesc uşile la ieşire şi să nu mai calc prin locurile de unde am plecat. Nu m-am vindecat complet de mania asta, dar mai lucrez la ea. 

Din nefericire, am procedat aşa de mai multe ori chiar şi cu oameni, chiar şi cu oameni care mi-au fost cândva prieteni, pentru că mi-era greu să susţin şi să întreţin o relaţie multă vreme. Pentru că, după o vreme, mă lăsam cunoscută şi oamenii căpătau dreptul de a mă trage de urechi sau de a-mi cere ajutorul oricând şi oriunde şi atunci mă căram. Pentru că era prea mult. Pentru că nu puteam fi a altora, pentru că nu puteam să mai dau ochii cu cineva care mă cunoştea şi care ar fi observat că la un moment dat, m-aş fi contrazis în credinţe şi acţiuni. Aşa că, după o vreme, dispăream, nu mai răspundeam la telefoane, nu eram niciodată acasă, nu aveam niciodată timp, şi cu timpul, lăsam relaţia să se dilueze. Din păcate, cine m-a cunoscut mai demult ar putea spune că nu sunt tocmai de încredere, şi e ciudat, pentru că eu tot timpul m-am crezut blândă şi bună, şi genială şi niciodată în eroare. Dar uite că uneori şi eroii închipuiţi se dezumflă. 

Primii oameni care au reuşit să mă oprească din picaj au fost şoriceii mei dragi din Familia Urbană. (Vezi imaginea alăturată). N-aş putea spune de ce. Mai ales că a fost un moment în care eram cât pe aci să-i dispar şi pe ei. Era o vreme ciudată, când îmi concentram toate eforturile pentru salvarea unei relaţii "amoroase", vorba aia, care se ducea de râpă de multă vreme. Şi eforturi înseamna mai ales întins pelteaua, că de făcut ceva concret nu eram în stare nici eu nici el, mai ales că fiecare dintre noi eram convinşi că e exclusiv responsabilitatea celuilalt să mai repare ceva. 

Deja începeam să mă dualizez. Îi aveam pe ei, noii şi frumoşii mei prieteni care aveau încredere în mine şi care se bazau pe ceva ce văzuseră la mine, ceva care mie îmi era neclar, translucid, ireal. Îl aveam pe el, pe care îl iubeam în felul meu, dar de care mă agăţam cu disperare, cu frică de a nu rămâne singură, el care mi-a zis odată: "Ce mare lucru faci tu dacă eşti profesoară?". Şi nu vroiam să lipesc una cu alta, nu vroiam ca el să ştie că de fapt, mie chiar îmi place ce fac, că nu mă mai văd făcând altceva toată viaţa, că orice s-ar întâmpla, eu nu voi renunţa niciodată la schimbat lumea... Şi îi aveam pe ei, care înţelegeau perfect treaba asta, dar nu vroiam să mă ştie slabă, la cheremul hormonilor, chinuită de pasiuni domestice... De-aia Ei şi El nu s-au întâlnit aproape niciodată. Şi de-aia el nu m-a văzut niciodată de-a dreptul pasionată de ceva, fericită, iubită şi apreciată de prieteni noi pe care el nu îi cunoştea, iubind şi apreciind pe altcineva în afară de el. 

Aşa că pe vremea când încercam să îl salvez pe el, m-am rupt aproape o lună de ei. Nu am mai răspuns la telefoane, nu am mai citit emailuri, nu am mai deschis facebook-ul. Aveam o fantezie ciudată, că dacă ei ar dispărea cu totul, nu m-ar mai vedea nimeni cum mă umilesc încercând să salvez ceva destructiv şi inutil. Bineînţeles că tot trebuia să îi văd la un moment dat că doar lucram în acelaşi loc şi spre şocul meu, când ne-am revăzut, am fost luată în braţe în loc să fiu luată la şuturi aşa cum sperasem eu în nebunia mea. Şi a trebuit să rămân cu ei, pentru că nu mă mai luase nimeni în braţe până atunci, aşa degeaba. Şi pentru că le păsa. 

Bineînţeles că povestea de grande amore s-a dus de râpă până la urmă, moment în care tot oamenii ăştia s-au strâns în jurul meu, zdravăn şi bine, ca nişte atele care mi-au ţinut spiritul drept până am reuşit să mă ţin iar singură pe picioare. 

Când am plecat din locul unde eram împreună, am ştiut că orice s-ar întâmpla şi oriunde aş ajunge, nu de ei fugeam, şi că oamenii ăia trebuie păstraţi. Când unul dintre noi a plecat peste mări şi ţări, nu am simţit nevoia să îl trag de mânecă înapoi pentru că ştiam că oricât de departe ne-am duce, ce avem noi nu se mai strică niciodată. 

În primăvară, m-am hotărât că trebuie să schimb iar ceva, să mă apuc serios de tot ce am vrut să fac vreodată, de ce nu, de ce să nu fac pur şi simplu ceea ce îmi place? De ce să fac compromisuri? După zeci de discuţii cu oamenii mei, ore întregi la telefon, mailuri kilometrice de peste mări şi ţări, scandaluri face to face, m-am hotărât că trebuie să plec din jobul de secretară/ trainer pentru că nu sunt fericită, şi am realizat că asta nu avea legătură cu jobul în sine ci cu mine, eu eram stricată, eu trebuia să mă repar. Mi-am luat inima în dinţi şi ca precauţie, ca să nu mă mai răzgândesc cumva, am lipit pe uşa de la bucătărie, unde să-l poată vedea toţi: "1 MAI". Când au venit pe la mine, au întrebat ce înseamnă aia, am explicat, şi a doua zi mi-am dat demisia. Am amânat un pic data plecării până la 15 iunie dar era deja făcută. Acum stau şi mă gândesc că ea avea dreptate, eu chiar am avut nevoie să fi toţi pe lângă mine când am făcut-o, ca să pot. 

Şi de la 15 iunie am început să bântui. Nu aş fi putut bântui toată vara fără ajutorul prietenilor mei, care m-au susţinut moral şi chiar şi un pic financiar. Pe scurt, nu m-au lăsat să mă mut la Roşiori şi bine au făcut. Deşi a fost destul de greu să îi explic lui tataie ce fac eu acum, dacă nu mai am patron. "Adică, acum, dacă n-ai servici, cum îţi zice ţie? Ce eşti tu?"

Acum e octombrie. Am meditaţii de dimineaţa până seara. Momentan, cu meditaţiile pe o săptămână plătesc chiria. Nu mai caut joburi pentru că nu mai am timp de asta. 

Fac exact ce îmi place. Bineînţeles, nu e tot timpul perfect. Mă întristez când dau peste o temă nefăcută sau un verb neregulat neînvăţat, dar cum astea sunt cele mai mari probleme peste care pot da într-o zi, mă consider fericită. 

Am întâlnit oameni frumoşi din nou, cum ar fi cursanta mea care citeşte şi vrea să se apuce de blogăreală. Mama unei eleve, care mă îndoapă de cărţi şi care a preferat să îşi petreacă ziua de naştere în compania mea. Ioana, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, într-o dimineaţă, în Gara de Nord. Mămica de băieţi care vrea să-şi crească copiii cu scene din Micul Prinţ pe pereţi, pe care să le desenez eu. 

Am primit o dedicaţie la pian de la o fetiţă de 6 ani jumate. 

Şi mi-a fost clar atunci că nu am să mai fug niciodată. Că pentru asta merită să muncesc. 

Despre iarna si calatorii

M-am gândit mult despre care să scriu pentru că ambele idei m-au bântuit necontenit încă de azi dimineaţă.

Am încercat toate strategiile de prioritizare de care sunt capabilă şi nu am reuşit să mă hotărăsc care e mai importantă şi care poate fi lăsată pentru mâine. Până la urmă totul e la fel de important în acelaşi timp. Şi până la urmă, nu cred că sunt fundamental incompatibile încât să nu le pot lipi în acelaşi articol, cu atât mai mult cu cât ambele vorbesc despre mine.

Şi, la sfârşitul zilei despre asta e vorba în tot blogul ăsta. Să mă disec, să mă expun, să mă pun sub microscop, undeva la limita între introspecţie, narcisism şi exhibiţionism. Dar totuşi, nu e timp şi nu e loc, aşa că iarnă azi, pentru că a nins, călătorii altă dată pentru că trenuri pleacă tot timpul în toate direcţiile.

Deci, despre iarnă să vorbim, despre cum de ieri simt întruna că trebuie să ningă, îmi miroase a zăpadă şi a vin fiert.
Să vorbim despre cum în fiecare an aştept să ningă şi nu sunt pe deplin fericită dacă nu ninge, despre cum mă doare undeva de ambuteiaje, trenuri întârziate, ger, nămeţi, aşteptat autobuze în frig, despre tristeţea bolnăvicioasă pe care o resimt în anii în care nu e zăpadă de Crăciun.
Poate să fie pentru că m-am născut iarna, poate pentru că am crescut cu oameni care mi-au povestit ce frumos ningea când m-am născut eu, poate că chiar există oameni de vară şi oameni de iarnă.
Poate pentru că mi s-au întâmplat lucruri frumoase iarna, deşi cred că dacă număr, mult mai multe lucuri foarte triste tot iarna au venit şi nu cred că se compensează deloc.
Sau poate pur şi simplu pentru că, atunci când vine vorba de iarnă şi de sărbători, sunt acelaşi copil care într-o noapte de Crăciun s-a speriat de un uriaş şi a plâns.

Aveam vreo patru sau cinci ani şi pe vremea aia, iarna, se dormea într-o singură cameră. Era prin '91 sau '92 şi căldura la calorifer nu era ceva pe care să te poţi baza. Aveam sobă, şi noi ca mulţi alţii, godin de fontă la bloc, cu lemne şi vătrai şi tot tacâmul. Aveam o canapea extensibilă în sufragerie pe care încăpeam toţi trei ca sardinele. Şi în noaptea aia, m-am trezit naiba ştie de ce şi m-am uitat pe perete deasupra patului şi era acolo. Un munte. Un munte întunecat care tremura din toate închieturile. Vedeam că nu e om, dacă aş fi crezut că e un hoţ, nu cred că m-aş fi speriat aşa tare dar nu era om. Nu mi-a fost niciodată frică de oameni. De umbrele oamenilor, da. Dacă umbra e acolo şi arată aşa şi e atât de mare, atunci cum o fi EL? Şi am strigat şi am plâns. Ai mei au sărit în sus şi le-a luat minute bune să îmi explice că nu era decât umbra bradului de Crăciun, în lumina dubioasă a focului din soba de tablă...

Şi cu toate astea, nu mi-a fost niciodată frică de brazi. Ba chiar, anii fără brazi, au fost câţiva dintr-ăştia, au fost dintre cei mai trişti. În ultima vreme, eu şi tata am ajuns la acelaşi compromis, fără să fii discutat vreodată despre asta şi deşi nu mai locuim împreună. Brazi mici, de plastic. E vorba de simbol.
Nu ştiu cum şi când a ajuns el aici, dar la mine a avut legătură cu mai multe lucruri.

În primul rând, acum vreo doi ani, am avut eu revelaţia că, da, domne', poate chiar e cum spun toţi şi omul sfinţeşte locul şi că în loc să caut locul ideal căruia să-i pot spune ACASĂ, pot să îmi fac eu acasă din orice spaţiu în care îmi petrec o parte din viaţă. Aşadar, pentru că acasă înseamnă pentru mine şi brad, mi-am luat brad. De ce de plastic? Păi mai ales pentru că între timp am început să am idei eco şi de fapt mi-a fost milă tot timpul de brazii din pieţe, aduşi din creierul munţilor, unde stăteau săracii bine sănătoşi. Pe urmă, unde mai pui ţepii, că îmi aminteam cum săptămâni la rândul, pieptănam ţepi de brad din mochetă, chiar şi după ce dezafectam ornamentele. Şi nu în ultimul rând pisicile. Pisicile rod brazi. It's a fact.

Pe urmă mai e şi mirosul de mâncare, deşi de la o vreme, ideea de miros de cârnaţi nu îmi mai surâde atât de mult. Şi aici îmi dau seama că am şi evoluat şi m-am desprins de treadiţiile cu care am crescut, că de fapt, mi-am făcut singură o idee destul de clară despre cum trebuie să fie iarna.
Iarna trebuie să aibă zăpadă. POINT 1
În casă trebuie să fie cald. POINT 2
Brad. POINT 3
POINT 4 - Mirosuri - portocale şi mandarine în orice combinaţie şi proporţie. Am mâncat portocale şi mandarine, am făcut ceai, am cumpărat dulceaţă de portocale, am ars ulei parfumat de flori de portocal. 
POINT 5 . Mâncare. Azi am făcut mâncare de gutui pentru prima dată şi mi-am dat seama că pentru mine e mâncare de iarnă. Şi nu numai. Soul food...
POINT 6 - Cats and books, desigur nu pot lipsi din atmosfera festivă, eventual combinate într-o grămadă de blană şi hârtie într-un cuib în mijlocul patului printre perne

Deci azi, aşteptând să ningă, m-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut cafea, am citit în pat cu pisicile, am făcut bradul, am citit, am făcut mâncare de gutui şi ceai de coajă de mandarine cu scorţişoară şi rom, am mai citit un pic, am pledat pentru zăpadă pe facebook, atrăgând mai multe injurii de la oameni cu maşini, am ars uleiuri cu miros de portocale, am terminat cartea despre care voi vorbi când ajung la călătorii şi ... a nins.
Tot ritualul ăsta de invocat zăpada a funcţionat.

Şi aşa m-am făcut eu fericită azi, pentru că uneori, ca să fii fericit, e suficient să vrei.

De ce n-am raspuns eu azi mesajelor de LA MULTI ANI

Nu caut răspunsuri, caut poveşti. Am spus-o azi pe la patru după amiaza şi mi-am dat seama cât e de adevărat. Nu caut adevăruri generale, soluţii de viaţă, sau poate ar fi mai bine să spun, nu mai caut. Poate vine o dată cu vârsta, conştiinţa faptului că de fapt nimeni nu are dreptate şi nimeni nu se înşeală, că toate drumurile duc la Roma, că de fapt, it's about the journey şi alte asemenea clişee.
Azi am mers iar pe jos, mi-am tocit ghetele de la depoul Alexandria până la Piata Unirii cu ocol pe la piaţa de flori, 13 septembrie, Casa Poporului. Căutam culori, căutam poveşti, oameni şi cuvinte pe care nu le-am mai auzit demult sau poate niciodată. Căutam senzaţii noi, mi-am zgâriat pielea să las oraşul să intre.
Până la Sebastian, a fost linişte, locuri familiare. Am stat şi eu o vreme pe acolo, recunoşteam magazinele, oamenii, atitudinea. Mi-a fost un pic dor. Dor de locurile alea, poate un pic dor de ce eram eu atunci când locuiam acolo, dor de magazinele cu haine ieftine, de Piaţa Rahova, de bătrânelele care vindeau praz. Am vrut chiar să mă opresc să îmi cumpăr praz şi pătrunjel şi leuştean dar m-am răzgândit pentru că aveam de mers. Ştiam că dacă mă înnobilez cu trei fire de praz nu o să mai am chef să merg pe jos până la Unirii şi o să caut să scurtez drumul cumva. Aşa că am sărit peste praz. Mi-am luat un corn cu ciocolată. Era vechi şi crema nu prea avea ciocolată în ea. Semăna cu cremele instant la plic. Am trecut peste. Mi-era foame şi trebuia să potolesc demonul ca să pot merge cum mi-am propus.
Am văzut oameni îmbrăcaţi în culori fove, dar care aveau sufletul gri. Sunt mulţi dintr-ăştia pe acolo. Oameni care nu vedeau primăvara, cum era cât pe aci să nu o vad nici eu. Azi, 1 decembrie, a fost primăvară şi eu era cât pe aci să mă urc în tramvai şi să o ignor. Pornisem spre tramvai. Ba chiar am avut intenţia să iau un maxi taxi dintr-ăla hodorogit care să mă ducă până acasă, să nu mai cobor pe nicăieri. Dar m-am întors. Nu ştiu de ce, dar m-am întors din drum. Şi am pornit pe jos. Printre oameni. Eu cu blugii mei de doi ani sau mai bine, înfofolită bine, nici nu păream că nu sunt de acolo. Nu eram colorată ca de obicei, nu aveam ciorapii mei coloraţi sau unghiile cu modele. Mă aveam doar pe mine şi asta mi-era de ajuns.
Eu, mie, azi, mi-am fost de ajuns. Pentru prima dată de multă vreme.
Pornisem pe jos mai ales, cu scopul să trec pe la centrul de maculatură unde am mai descoperit nişte comori mai demult. Era închis, dar până acolo, trecusem deja pe la taraba cu cărţi de la Sebastian. Un chioşc vechi de ziare din care ieşeau cărţi pe toate părţile. Cărţi în geam, în uşă, pe jos, în cutii, aranjate sau nu şi în prima fază nu era nimeni acolo. Într-un final a venit un moşulache din spate unde tocmai ciopârţea nişte scânduri. Lemn de foc probabil. "Mie să îmi spuneţi ce vreţi, că eu ştiu unde sunt toate şi vă dau ce vreţi."
L-am crezut. Am fost convinsă că ştie unde e fiecare volum cu precizie. În care cutie, în care teanc, deşi nu exista nici o metoda în aranjamentul cărţilor. Cărţi în franceză peste culegeri de matematică peste Statele Lumii peste Enigmele Terrei de Horia Matei pe care am citit-o demult, de la M. I-am spus că nu vreau ceva anume, caut comori şi îl chem dacă găsesc ceva. Nu vroiam literatură. Dintr-asta am deja zeci de kilograme şi mii de kilobaiţi. Am găsit totuşi ceva.
ROMA. O ISTORIE INEDITA de Indro Montanelli. Ceva ce trebuia să fii citit demult. Doar fusese pe lista de lecturi obligatorii la latina in liceu. Am sărit peste. Biblioteca din oraş era mică, avea doar cateva volume din carte şi era imposibil de găsit din moment ce câteva zeci de elevi de la filologie aveau nevoie de ea în acelasi timp.
Aşa că am salvat-o. Mi-a spus ca e un pic dezordine în cărţi că tocmai le strânsese când începuse ploaia. Mi-a fost milă de ele cum mi-e mila de oamenii străzii şi de câinii si pisicile fără stăpân. Aşa mi-a fost milă de cărţile care stăteau în cutii pe jos... Şi mi-am amintit că mai demult, când am venit prima dată în Bucureşti, îmi propusesem să salvez cărţi abandonate. Să merg măcar o dată pe săptămână la un nene dintr-ăsta şi să salvez o carte... Să le îmbrac în coperţi noi şi să le loc în raft, cum aş face cu niste copii orfani. Dar despre asta mai mult altă dată, despre mine şi cărţile orfane...
Am avansat.
La piaţa de flori, m-am hotărât să merg înainte pe Calea Rahovei, aia veche, de care nu ştiu decât câţiva. Pe la florarii care nu mi-au placut niciodată pentru că florile lor nu par vii deşi nu sunt de plastic, prin spatele clădirii care mă intrigă de câte ori merg pe George Coşbuc. Aia mare cu geamuri lipsa din care am mereu impresia că o să aud vreun vaiet prelung de fantomă. Am mers şi i-am vazut spatele. Nu am realizat nici o clipă cât de mare este de fapt şi câtă din ea mai e în spate şi  câte alte clădiri mari frumoase şi în paragină sunt în spatele ei. Şi mi-a fost milă şi de ele. Case fără oameni, fără foc, case gri când afară e primăvară. De aici am vrut să fac dreapta şi să revin în bulevard dar m-am speriat de o haita de câini. Era pustiu. Câinii erau mulţi. Am plecat  înspre 13 septembrie. Măcar încolo sunt oameni. Poate.
Oamenii erau gri. Locurile pustii şi întreg dealul de la Academia Romana lătra. E plin de buruieni şi de câini sălbăticiţi, după cum se auzeau. Mă bântuie încă un sentiment ciudat de cimitir. Părea că am ajuns la capătul pământului, că loc mai sumbru nu se poate. Un deal întreg, plin de mărăcini, care latră si urlă, în mijlocul capitalei. Trebuie să spună ceva despre noi. Nu ştiu exact ce, dar sigur spune ceva. Şi pe urmă, una lângă alta, Casa Poporului şi Academia Romana. Atâta spaţiu irosit trebuie să spună ceva despre noi.
De la Casa Poporului am mers prin spatele blocurilor spre Unirii. Aici, într-o biserică, se bătea toaca. Am mers pe lângă zidurile bisericii. Zidurile erau înalte şi groase, se vedeau numai vârfurile turlelor pe deasupra zidurilor si se auzea toaca. Pentru  o clipa am inteles veneraţia. Sau cel puţin mecanismul prin care o astfel de imagine te poate convinge sa te simţi mic si neputincios. Şi am înţeles că, dacă pentru o clipă aş fi avut convingerea că există Dumnezeu, numai o privire către turlele alea, cu toaca aia în urechi, într-o zi ca asta, şi aş fi putut crede şi eu că El e în turlele alea. Dar şi asta e o altă poveste pentru o altă seară.
De la Unirii am luat şaptele două staţii ca să am legatură cu 27 şi 23, care o veni primul, numai să mă ducă acasă. Tălpile mă dureau, ochii mă dureau. Se făcuse întuneric şi nu mai puteam înghiţi nici un sunet, nici o imagine, eram suprasaturată. Şi eram obosită de câtă mila îmi fusese pe drum. De oamenii gri care nu vedeau primăvara, de bătrânelele cu praz cărora nu le-am facut vânzare azi, de cărţile prafuite, de moşneagul cu cărţi, de clădirile goale, de câini, de dealul cu câini, de oamenii care cred că dumnezeu e într-o turlă înaltă, ascuns după ziduri groase, de copiii ăia care căutau să şi-o tragă prin vreun gang la vârsta la care noi încă mai jucam pitita, de fetiţa de 10 ani din tramvai care era machiată ca o curvă şi de bunică-sa care n-a fost în stare s-o convinga să nu mai stea cu picioarele pe scaun.
A venit tramvaiul şi am plecat spre casă. Mi-am îndesat căştile în urechi şi gata. Nu am mai putut să mai ascult nimic. Era suficient.

Morala tragi-comică:
Cobor din 7 să aştept 23 sau 27 să merg acasă. Coboară cu mine o băbuţă. Una stafidită rău de tot, aşa cum era bâti în ultima vreme. Şi uite că înca se trambala cu tramvaiul prin Bucureşti. De nevoie cel mai probabil. Deja mi se terminaseră resursele de milă. Eram undeva la limita dintre a izbucni în plâns sau în urlete de furie. Oraşul asta nu merita oameni şi case şi câini. Bătrâna trece strada şi aud cum îi spune cineva : "Bună seara, mamă...."
Pentru o clipă, mi s-a uşurat inima, credeam că a ajuns acasă şi că o salută cineva. Mă uit peste drum. Un grup de vreo patru inşi, trei nene si o tanti în geci negre de fâş. Fâş fâş fâş. Unul cu o galeată de aracet şi unul cu bidineaua. Altul cu braţele pline de hârtii făcute sul. Tanti zice:
"Buna seară, mamă. Uite un flyer de la Partidul Poporului!"

Flyer, da?

Fâş fâş fâş

What I really want

Iar am lungit drumul spre casă ca să aibă mai mult sens decât de obicei. Trebuie forţă şi determinare să accepţi să fii singur cu tine pe stradă, prin întuneric, la ore ciudate. Atunci ies toate dihăniile la pânda, şi nu vorbesc de câini vagabonzi sau de străini. Dihăniile din mine, care zac amorţite zile la rând. Sute de stafii de care nu vorbesc ca să nu existe.
Şi totuşi, sunt zile în care trebuie să dau ochii cu ele, e ultima soluţie, când toata terapia dă chix. Trebuie să rămân singură cu mine pe stradă şi să merg mult, prin locuri cât mai pustii şi de preferat noi. Să văd cu ochii mei, să acumulez imagini noi, singură, fără ideile altuia, fără muzică, fără oră de stingere. Am mereu grijă să spun că întârzii ca să nu mă caute nimeni, să nu sune telefonul, să nu mă întrebe nimeni de ce sunt pe strada pe care sunt, de unde vin, unde mă duc. Pentru că tocmai asta vreau şi eu să aflu oricum, de asta umblu, de asta îmi scot diăaniile la plimbare. E oracolul meu, pelerinajul nu duce neapărat undeva, mersul contează.
Azi cred că era frig. Aşa lăsau să se înţeleagă oameni pe lângă care am trecut, zgribuliţi şi grăbiţi. Eu nu m-am grăbit. Nu conta când ajung, trebuia să văd, să respir aerul ăsta septic de iarna, care miroase un pic a foc de sobă.
În seara asta întrebarea nici n-a existat înainte să plec, pe drum mi-am dat seama ce vreau să aflu de fapt.
În seara asta, vreau o casă veche pe care n-o iubeşte nimeni că nu e renovată. O casă cu ferestre înalte şi tâmplărie de lemn uscat, cu gargui strâmbi  cu trei trepte la intrare dintre care una sa fie mai înaltă și să mă împiedic de ea constant, cu gard scund de lemn. Asa cum am văzut azi pe o stradă. Azi ar trebui să fie cald înauntru. Vreau o soba şi un fotoliu uriaş şi pufos în care să citesc încolacită ca o pisică. Şi cu o pisică. Sau trei. Vreau cactuşi ca ăia din vitrina de la croitorie de pe altă stradă, vreau să miroasă a mâncare caldă cum mirosea pe cea de-a treia stradă. Vreau coş de baschet în curte cum am văzut pe cealaltă stradă şi perdele şi pervaz pe care sa încap eu.
Şi acum că ştiu ce vreau, mă mai pot întări un pic. Tot în zile ca cea de azi îmi dau seama că problemele lor sunt meschine şi nimic din tot ce m-a ţinut trează zilele astea nu va mai conta când voi avea o casă veche cu gardul de lemn.

Arheologie de suflet- August 2008

Hârtia mea de pergament, hârtia de mea de pergament ...


Am urlat disperat,

Am alergat

Să răspund la un idiot de telefon.

N-am ton.

Au sunat doar să vadă dacă-s vie,

Dacă mai au de unde exploata chirie,

Chirie ca să-mi ţină sufletul aici, de pomană,

Chirie ca să nu mă cred o doamnă,

Chirie ca să-mi treacă aerele de provincial,

Ştii bine că n-ai să mai scapi curând din furnal.



Hârtia mea de pergament,

Am să mă iert.

Am să mă duc iar la Matache sau la Progresul

De unde mi-am luat anul trecut chiloţii şi fesul

Şi am să-mi fac o plăcere cu nişte pantofi de la second-hand.

„Am să mă iert , şi-apoi am să mă pierd” ….



Hârtia mea de pergament,

Am îndesat-o în sertar.

Are să sară iar şi iar

Când am să vreau să fiu normal.

Să-mi amintesc

Că pentru a iubi plătesc

Şi pentru a trăi plătesc

Şi alţii mă plătesc la rândul lor;

Că am ajuns un impostor

Închis în carapacea asta de copil cuminte

Şi el mă minte,

Şi eu mă mint.

Hârtia mea de pergament…

Just because it made me happy

... fara nici o intentie de lauda, iata ce am facut eu sambata dimineata si m-a facut fericita.
Era 7 dimineata si rontaiam micul dejun la KFC in Gara de Nord, in asteptarea trenului spre casa. Nu mai fusesem acasa de doua luni si aveam mixed feelings despre calatorie.
Nu prea era lume in KFC la ora aia, o tanti cu un sandvis si un cuplu mediocru, lipsit de farmec. Cand ma uit drept in fata, la cateva mese distanta, am vazut un tip cam de varsta mea, stand singur la o masa cu capul in maini. Nu avea nimic pe masa, nici suc, nici mancare. Statea singur si parea extrem de trist sau extrem de obosit. Isi verifica telefonul din cand in cand si parea si mai intors pe dos de cate ori facea asta.
Acum, fir-ar mama ei de viata, nici nu mai stii ce sa crezi cand vezi un om singur, o fi suparat, o fi bolnav, o fi homeless si drogat, o fi beat... Numai ca mi-a intrat in cap o idee fixa ca i-ar face bine o cafea.
Dar cum sa ma duc pur si simplu sa ii ofer o cafea? Daca nu e in toate mintile? Daca e un obsedat si nu mai scap de el? Daca crede ca ii dau de pomana?
In fine, mai rod eu un cartof doi si pana la urma, ma hotarasc, ma duc, cumpar o cafea si ma intorc la el. Intre timp, baiatul isi trantise capul pe masa.
I-am zis : "Neata!" si i-am lasat cafeaua pe masa.
A ridicat capul si a zambit. A inteles repede despre ce e vorba si mi-a multumit. I-am dat un thumbs up si m-am intors la masa.
Am vazut ca a inceput sa bea cafeaua si am fost multumita si m-am bucurat ca s-a bucurat si ca a primit gestul asa cum l-am intentionat eu: random act of kindness from a stranger, no strings attached.
Cand am plecat, m-a prins din urma si mi-a tinut usa la iesire. Mi-a zis : "Sarumana pentru cafea" si eu l-am intrebat daca e ok. "Da, sunt doar foarte foarte obosit."
Si am plecat in directii opuse.
Asta e tot.

I promiss I'll be ok

This is for the two special people I've been spending a lot of time with in the past few days, my sweet degenerate fairy and my dear brontosaurus.

Ok, so I am not ok.
Just for a while. I promissed I'd keep it together. I promissed myself first of all. I swore I would always find something to cling on, as small as it is, anything, my family, my friends, my passions and if all fails, my cats. I have to keep it together for the cats, cause they depend on me. As far as people depend on me, I'm fine, I can work it out. Would like a break though, from time to time, like when I was at home, you know, the only real home there is, and it was summer holiday and just for a few days at the very beginning I would just lay back and relax and sleep late and not do anything at all, and there would be coffee in the morning and breakfast. Just one or two days of being spoiled. That was nice.
But then again, this is just part of growing up, my dad would say, less breaks more work, just try to enjoy what happens in between. Since I've left, I've been sick countless times and I always took care of myself the same way he taught me and sometimes it doesn't even matter that you're sick, you just need to keep going, keep going. And sometimes, I wish there would be someone to take care of me.
But this is not about being alone. All in all, I KNOW that, were I to feel really bad and in need of help, there are at least 7 people, off the top of my head, that I could call anytime of day or night who would rush to the rescue.
I swore I would never do a job I don't like, trying to keep up with that. And also, I swore I would never compromise. And I have. And it hurts. And I promissed myself  I would stop.
So what is it about, after all? Why do I feel like I'm in the wrong movie? Like I am playing the wrong parts every time? There are stories that just pass me by, like they don't happen to me. Like this house and these cats and these notebooks and clothes are not mine, like they don't all stink of me and my touch. As if I am just watching this absurd projection and chewing on popcorn while my whole life is rushing by.
But I will catch the train. There is a train and I will catch it no matter what. And I will survive.
How do I know I will survive? Because I laughed, goddamit, because I laughed.
Because I am still impressed and I am still looking for the good in people, whatever happens, because I am still inlove and wish to remain so cause at least I can write poems about it, if nothing else will ever come out of it. Because I can still read and draw and paint and because I made my own damn dress and I felt like a princess. Because I am still looking for nice things and I am still able to find them, because I can still be happy and hopelessly inlove at the same time.

And I will never:

• Give up and fall appart
• Lose another friend
• Go back home crying
• Stop writing, drawing, reading (and singing and dancing to myself)
• Lose hope

So, I promissed I'd be ok and I have to. 

Thank you for making me laugh these past few days. You saved my soul again.