Despre iarna si calatorii

M-am gândit mult despre care să scriu pentru că ambele idei m-au bântuit necontenit încă de azi dimineaţă.

Am încercat toate strategiile de prioritizare de care sunt capabilă şi nu am reuşit să mă hotărăsc care e mai importantă şi care poate fi lăsată pentru mâine. Până la urmă totul e la fel de important în acelaşi timp. Şi până la urmă, nu cred că sunt fundamental incompatibile încât să nu le pot lipi în acelaşi articol, cu atât mai mult cu cât ambele vorbesc despre mine.

Şi, la sfârşitul zilei despre asta e vorba în tot blogul ăsta. Să mă disec, să mă expun, să mă pun sub microscop, undeva la limita între introspecţie, narcisism şi exhibiţionism. Dar totuşi, nu e timp şi nu e loc, aşa că iarnă azi, pentru că a nins, călătorii altă dată pentru că trenuri pleacă tot timpul în toate direcţiile.

Deci, despre iarnă să vorbim, despre cum de ieri simt întruna că trebuie să ningă, îmi miroase a zăpadă şi a vin fiert.
Să vorbim despre cum în fiecare an aştept să ningă şi nu sunt pe deplin fericită dacă nu ninge, despre cum mă doare undeva de ambuteiaje, trenuri întârziate, ger, nămeţi, aşteptat autobuze în frig, despre tristeţea bolnăvicioasă pe care o resimt în anii în care nu e zăpadă de Crăciun.
Poate să fie pentru că m-am născut iarna, poate pentru că am crescut cu oameni care mi-au povestit ce frumos ningea când m-am născut eu, poate că chiar există oameni de vară şi oameni de iarnă.
Poate pentru că mi s-au întâmplat lucruri frumoase iarna, deşi cred că dacă număr, mult mai multe lucuri foarte triste tot iarna au venit şi nu cred că se compensează deloc.
Sau poate pur şi simplu pentru că, atunci când vine vorba de iarnă şi de sărbători, sunt acelaşi copil care într-o noapte de Crăciun s-a speriat de un uriaş şi a plâns.

Aveam vreo patru sau cinci ani şi pe vremea aia, iarna, se dormea într-o singură cameră. Era prin '91 sau '92 şi căldura la calorifer nu era ceva pe care să te poţi baza. Aveam sobă, şi noi ca mulţi alţii, godin de fontă la bloc, cu lemne şi vătrai şi tot tacâmul. Aveam o canapea extensibilă în sufragerie pe care încăpeam toţi trei ca sardinele. Şi în noaptea aia, m-am trezit naiba ştie de ce şi m-am uitat pe perete deasupra patului şi era acolo. Un munte. Un munte întunecat care tremura din toate închieturile. Vedeam că nu e om, dacă aş fi crezut că e un hoţ, nu cred că m-aş fi speriat aşa tare dar nu era om. Nu mi-a fost niciodată frică de oameni. De umbrele oamenilor, da. Dacă umbra e acolo şi arată aşa şi e atât de mare, atunci cum o fi EL? Şi am strigat şi am plâns. Ai mei au sărit în sus şi le-a luat minute bune să îmi explice că nu era decât umbra bradului de Crăciun, în lumina dubioasă a focului din soba de tablă...

Şi cu toate astea, nu mi-a fost niciodată frică de brazi. Ba chiar, anii fără brazi, au fost câţiva dintr-ăştia, au fost dintre cei mai trişti. În ultima vreme, eu şi tata am ajuns la acelaşi compromis, fără să fii discutat vreodată despre asta şi deşi nu mai locuim împreună. Brazi mici, de plastic. E vorba de simbol.
Nu ştiu cum şi când a ajuns el aici, dar la mine a avut legătură cu mai multe lucruri.

În primul rând, acum vreo doi ani, am avut eu revelaţia că, da, domne', poate chiar e cum spun toţi şi omul sfinţeşte locul şi că în loc să caut locul ideal căruia să-i pot spune ACASĂ, pot să îmi fac eu acasă din orice spaţiu în care îmi petrec o parte din viaţă. Aşadar, pentru că acasă înseamnă pentru mine şi brad, mi-am luat brad. De ce de plastic? Păi mai ales pentru că între timp am început să am idei eco şi de fapt mi-a fost milă tot timpul de brazii din pieţe, aduşi din creierul munţilor, unde stăteau săracii bine sănătoşi. Pe urmă, unde mai pui ţepii, că îmi aminteam cum săptămâni la rândul, pieptănam ţepi de brad din mochetă, chiar şi după ce dezafectam ornamentele. Şi nu în ultimul rând pisicile. Pisicile rod brazi. It's a fact.

Pe urmă mai e şi mirosul de mâncare, deşi de la o vreme, ideea de miros de cârnaţi nu îmi mai surâde atât de mult. Şi aici îmi dau seama că am şi evoluat şi m-am desprins de treadiţiile cu care am crescut, că de fapt, mi-am făcut singură o idee destul de clară despre cum trebuie să fie iarna.
Iarna trebuie să aibă zăpadă. POINT 1
În casă trebuie să fie cald. POINT 2
Brad. POINT 3
POINT 4 - Mirosuri - portocale şi mandarine în orice combinaţie şi proporţie. Am mâncat portocale şi mandarine, am făcut ceai, am cumpărat dulceaţă de portocale, am ars ulei parfumat de flori de portocal. 
POINT 5 . Mâncare. Azi am făcut mâncare de gutui pentru prima dată şi mi-am dat seama că pentru mine e mâncare de iarnă. Şi nu numai. Soul food...
POINT 6 - Cats and books, desigur nu pot lipsi din atmosfera festivă, eventual combinate într-o grămadă de blană şi hârtie într-un cuib în mijlocul patului printre perne

Deci azi, aşteptând să ningă, m-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut cafea, am citit în pat cu pisicile, am făcut bradul, am citit, am făcut mâncare de gutui şi ceai de coajă de mandarine cu scorţişoară şi rom, am mai citit un pic, am pledat pentru zăpadă pe facebook, atrăgând mai multe injurii de la oameni cu maşini, am ars uleiuri cu miros de portocale, am terminat cartea despre care voi vorbi când ajung la călătorii şi ... a nins.
Tot ritualul ăsta de invocat zăpada a funcţionat.

Şi aşa m-am făcut eu fericită azi, pentru că uneori, ca să fii fericit, e suficient să vrei.