Catastrofele dragute in parc

E luni, ora patru după-amiază şi tocmai mi s-a eliberat programul. În alte cuvinte, tocmai mi s-a anulat o lecţie. Mârâi un pic pentru banii pe care îi aşteptam dar pe urmă realizez că am şi mai mare nevoie de timpul câştigat pentru că am promis Episodul 1 astă seară şi eu încă mai am de colorat câteva planşe.
Este vorba despre o idee care mi-a venit săptămâna trecută şi pe care m-am grăbit s-o pun în practică până nu uit că doar mă ştiu. Eu şi procrastinarea suntem buni prieteni. Aşa că am deschis repede pagina cu Catastrofe Drăguţe şi m-am grăbit să anunţ cei 44 de fani ai paginii că ne pregătim de un serial. Aşa nu mai aveam cum scăpa. Că pe mine mă mai păcălesc, dar faţă de lume am tendinţa să-mi ţin cuvântul.

Mă duc pe insulă să stau sprjinită de salcie pe malul lacului. Nu-i cea mai elegantă parte din parc această insulă, e plină de copii care se bălăcesc în lac în chiloţi- da, da. ştiu şi ei că nu au voie - de familii la picnic, roşii ca racii cu burţile revărsate din costumele de baie neon cumpărate de la magazinul cu preţ unic.
Dar eu stau cu faţa la lac şi îi ignor. Aşa sunt eu blazată când am treabă de făcut. Şi mă apuc să colorez, că asta mi-a mai rămas de făcut.

După vreo jumătate de oră de colorat cu căştile în urechi (măsură de siguranţă şi confort anti-manea), realizez că am un spectator. Un băieţel de vreo 9-10 ani, bronzat tot, plin de pistrui, blond, stă pe vine şi se uită la desen cu nişte ochi albaştri uriaşi. Mă uit un pic cu coada ochiului la el şi analizez rapid situaţia. E în chiloţi ceea ce înseamnă că vine de la bălăceală. Voi fi sinceră şi voi recunoaşte că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după telefon şi camera foto de frică să nu rămân fără ele. Deşi mă flata interesul lui, sunt destul de păţită cu copilaşi dintr-ăştia şi deja îmi închipuiam că în spatele salciei de care eram sprijinită îl aştepta vreun tartor pregătit să înhaţe ce-mi sălta ăsta micu'. Mă puteţi judeca dacă vreţi, dar am promis să spun povestea asta pe de-a-ntregul. Şi oricum, în două secunde mi-am dat seama că Ciufuluci ignora cu desăvârşire toate bagajele mele, nu văzuse camera foto, nu-l interesa telefonul, nici măcar rucsacul aruncat neglijent un pic cam departe de mine. El rămăsese fixat pe desen. Urmărea creionul cu aceeaşi încordare cu care urmăresc pisicile mele câte o gâză care se mişcă lent pe perete.

Îmi dau căştile jos pregătită să interacţionez cu el. Mai stă un pic vrăjit şi până la urmă îndrăzneşte să vorbească:
- Astea matale le-ai desenat, bre?
- Da, eu le-am desenat. Uite!

Şi scot din mapa de plastic celelalte desene care alcătuiesc episodul. I se aprind ochii de surpriză şi ăsta e cel mai mare compliment pe care l-am primit până acum în cariera mea de ilustrator amator. De undeva de pe mal mai departe se aude :

- Cacaie, hai bă să sărim din salcie!
- Stai bă prostule, zice Cacaie (ăsta fiind fanul meu), că ia uite ce desenează tanti aici!

În câteva secunde apare şi Prostul. Tot în chiloţi, şi mai bronzat decât primul, dar un pic mai mare. Şi până să

reacţionez eu în vreun fel, m-am trezit că erau patru. Au făcut cerc în jurul meu pe iarbă şi se holbau la mine cum desenez. Nu mi-era clar ce voiau sau ce ar trebui să fac. Nu voiam să mă apuc de discursul ăla de învăţătoare :"Dar pe tine cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? De unde eşti? Ce sunt ai tăi? " deşi, sincer, muream de curiozitate să aflu ce-i cu ei. Mi-era clar că tocmai ieşiseră din lac cu toţii. Miroseau a apă cu alge şi a soare. Dar nu aveam habar cum să le vorbesc şi ce să le zic ca să nu fiu ca "doamna de la şcoală".

Până la urmă îmi pică fisa. Iau toate desenele care alcătuiau Episodul 1 şi le aranjez pe pătură în ordine. Exact ceea ce urma să fac acasă, în Photoshop. Uite mă, îmi spuneam, avanpremiera în parc! Şi le explic povestea. Vulpea asta cu cărţile se uită, aialaltă deschide uşa, buf! o trânteşte... Simplu, nu? Îi umflă râsul pe toţi.

- Hă hă a căzut în bot şi i se văd chiloţii!! râde unul lângă mine.

Succes! Acum încep să-i văd mai bine şi îi iau un pic la întrebări. Ciufuluciul care a venit prima dată, aka Cacaie, pe numele lui adevărat Niculae, e în clasa a patra, dar nu e stare să citească titlul benzii desenate. Ăsta care spera să vadă chiloţii vulpii, Narcis, are 11 ani jumate şi la toamnă merge în clasa întâi. Dănuţ are şi el vreo 11-12 ani dar nu comunică prea mult că e răguşit de tot. Edi, "prostul", e de fapt cel mai mare şi mai dezgheţat. E într-a cincea. Citeşte bine, din prima. Cu toţii sunt din comuna Pantelimon.

Mai stau ei ce mai stau şi până la urmă Cacaie îndrăzneşte să-mi ceară o foaie să coloreze şi el. Dar să-i
desenez eu ceva că el nu ştie. Mă execut. Din fericire, am la mine un caiet cu foi veline. Îmi cere o vulpe. Fac una asemănătoare cu protagoniştii mei din serial, dar fără haine.

- A mea e despuiată! Hă! Hă!

Se pune pe colorat cu concentrare. Edi îmi cere un leu. Animalul, nu banii. Dănuţ vrea un câine. Narcis se mulţumeşte tot cu o vulpe. Se face linişte. Colorează cu o concentrare de care nu cred că am văzut vreodată pe vremea când lucram la şcoală.

Mă ofer să întind pătura ca să stea şi ei pe ea deşi erau mulţumiţi să stea şi pe iarbă. Îşi trag hainele pe ei pentru că s-au uscat între timp dar şi din respect. Mă respectă fără să le cer asta. Fără să le fac vreo observaţie, fără să le impun nişte reguli. Se ceartă unul pe altul ca să nu împrăştie creioanele, să nu îndoaie hârtiile, să nu facă mizerie. Nu scot niciun cuvânt urât cât stau cu mine acolo, deşi sunt convinsă că de obicei vorbesc altfel. Discută între ei cum să-mi zică. Cacaie îmi zice "bre", dar este certat. Narcis zice "femeia asta" dar Edy, care merge la şcoală, îl corectează: "Doamna asta, bă prostule!". Încerc să-i conving să-mi zică pe nume, Daiana, dar nu le intră în cap pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva - oameni mari care nu fac fiţe.

Vine poliţia să-i amendeze pe cei care înoată în lac. Se panichează un pic, dar îi liniştesc repede: "Sunteţi pe mal, sunteţi uscaţi, sunteţi cu mine. Nu au de ce să se ia de voi." Îmi dau seama că mi i-am asumat. Că am zis "sunteţi cu mine"  de parcă eu i-am adus acolo. Dar ăsta e adevărul. Sunt cu mine. M-au cucerit ca pe o redută. Au venit. Au văzut. Au cerut creioane. Au înfipt steagul.

Şi mă uit la ei şi zâmbesc larg şi nu mai pot reacţiona. Cu riscul de a suna patetic, sunt copleşită. E o bucurie violentă asta pe care o simt eu acum. Una care îmi taie respiraţia. Şi în acelaşi timp cu bucuria asta uriaşă, un val de tristeţe la fel de mare. De ce sunt copiii ăştia atât de bucuroşi că i-am lăsat să coloreze? De ce are Narcis 11 ani şi nu merge la şcoală? De ce Niculae nu ştie să citească în clasa a patra? De ce nimeni nu şi-a dat seama niciodată că sunt în stare să facă şi altceva decât să umble toată ziua fără ţintă? De ce copiii ăştia tânjeau după desene colorate ca după apă? De ce copiii cu care am lucrat eu în şcoală erau plictisiţi de viaţă şi nu se mai puteau bucura de nimic? Şi nu vreau explicaţii, nu vreau să judec pe nimeni, nu vreau să dau vina pe nimeni. Dar voi face tot ce îmi stă în putinţă să întreţin oaza asta pe care au construit-o ei aici. Pentru că e invenţia lor nu a mea. Nu eu i-am chemat. Nu eu le-am oferit hârtie. Au cerut ce au avut nevoie şi s-au pus pe treabă. Nu au cerut bani, nu au cerut apă, nu au vrut mâncare, nu au cerut să plece cu vreun creion. Şi-au luat doar desenele cu ei şi se certau unul pe altul, plecând: 

- Bă, eu îl păstrez pe al meu. Tu să nu fii bulangiu să-l arunci!  

---

Mă gândeam în timp ce scriam articolul la scena aia în care Micul Prinţ îi cere aviatorului să-i deseneze o oaie ca să-i cureţe planeta de baobabi (S'il te plaît, dessine-moi un mouton!). Ai mei cereau un câine poliţist, un castel, un steag, o casă, fiecare ce avea nevoie.

Azi

Azi nu am nevoie de mărunţişuri drăguţe nici de cadouri şi favoruri uriaşe. Nu vreau să mi se dea nimic, nici să mi se spună de unde să cumpăr.
Azi nu am nevoie de cafea să fiu lucidă, nici de vin ca să amorţesc. Nu am nevoie de plimbări lungi sau de după-amieze libere în care să-mi contemplu destinul la o masă de cafenea.
Nu mai am nevoie să fiu ascultată pentru că nu mai am prea multe de spus. Tot ce am spus rămâne valabil şi nu cred că mi-a scăpat ceva până acum.
Nu am nevoie de sfaturi şi nici de soluţii. Ştiu ce am de făcut, ştiu ce trebuie rezolvat. Am totul gata pregătit, nu trebuie decât să încep.
Nu mai am nevoie de îmbrăţişări călduroase, nici de săruturi pasionale, nici de strângeri de mână forte. Ştiu cine e acolo şi cine nu e, cine nu va mai fi şi cine nu a fost niciodată.
Nu am nevoie de maşini care să mă ducă din punctul A în punctul B, nici de braţe puternice care să mă ducă pe mine şi toate valizele mele.
Nu am nevoie de complimente şi nici de încurajări. Ştiu ce sunt. Ştiu de ce sunt bună. Ştiu de ce sunt rea. Ştiu ce am greşit. Ştiu ce am făcut şi regret şi ştiu că multe le-aş face din nou, cu la fel de puţin tact.
Nu am nevoie de strategii şi de cincinale.
Nu mai am nevoie de vise şi speranţe care să mă ţină în viaţă.
Azi trăiesc poate cum nu am mai trăit demult. Pentru că e urgent şi grav şi când e urgent şi grav, trebuie să te mişti repede şi eficient. Şi nu-ţi mai permiţi să asculţi nici ovaţii, nici complimente, nici sfaturi, nici declaraţii de amor. Cu atât mai puţin lecţii de etică şi reproşuri. Când e aşa, trebuie doar să te mişti. Să lupţi doar ca să continui să te mişti şi nu-ţi poţi permite să te laşi în mâinile altcuiva pentru că atunci începe să pară ca şi cum drumul nu mai e atât de urgent şi atât de grav. Pare din nou că totul e bine. Şi doar tu ştii că nu e şi doar tu poţi rezolva ceva.
Deci, nu. Azi nu mai am nevoie de confirmări de iubire. Nu mai am nevoie să mi se amintească că nu sunt singură. Nu mai am nevoie să îmi împărtăşesc planurile căutând soluţii sau aprobare.
Am ceva de făcut şi nu am nevoie să fiu întrebată cum am ajuns aici, de ce am ajuns aici şi ce-o să fac de acum încolo. Nu am nevoie să mi se înşire lucrurile pe care trebuia să le fac sau să nu le fac ca să evit situaţia asta. Nu am nevoie nici să mi se plângă de milă, nici să fiu bătută prieteneşte pe spate, cu atât mai puţin să fiu salvată.
Sunt o mie şi unul de lucruri al dracului de grele şi de curajoase pe care le-am făcut singură până acum şi cea mai mare parte dintre ele nu au fost ştiute sau văzute de nimeni. Sunt o mie şi unul de lucruri al dracului de grele pe care le voi face de acum încolo. Şi dacă uneori pe drum, mă împiedic şi-mi rup gâtul, sau îmi uit umbrela undeva, sau uit pur şi simplu să-mi pun masca pe faţă şi recunosc că mi-e greu, nu înseamnă că nu am să mă ridic mâine să fac aceleaşi lucruri al dracului de grele sau poate altele de care nu se va ştii niciodată.
Nu mai am nevoie de oameni-plasă-de-siguranţă, nici de schele şi contraforţi.
Aş avea nevoie doar de cineva să-mi spună din când în când ce mi-a urlat o dată tata când eram în liceu şi făcusem nu mai ştiu ce prostie: "Auzi? Fă ce vrei, dar tu te scoţi singură din ce te bagi!" şi am făcut bine. Şi voi mai face.

Day 16 - Let's play pretend

Dragul meu,
Azi am găsit colţul ăsta de lac în Bucureşti cu 2 metri de nisip, cu scoici şi melci. Am coborât pe mini-plaja asta, da, eu, aia cuminte, am sărit de pe un zid ca să ajung la nisip şi să mă prefac că sunt la mare. Vântul bătea tocmai cum trebuie ca să facă valurile să bulbucească autentic. Mirosea a ierburi putrezite şi scoici moarte. Ce mai, ca în Vamă, nu altceva. Şi m-am plimbat şi toţi încuiaţii ăia de treceau pe alee se uitau chiorâş şi nu înţelegeau ce caut acolo. Dacă aş fi avut prosop şi dacă nu aş mai fi avut două meditaţii mai târziu m-aş fi aşezat puţin acolo. Măcar pe zidul ăla, să-mi bălăbănesc picioarele în aer, să mă holbez la soare şi să ascult valurile. Atât. Şi încă ceva, tare mi-aş fi dorit să fii cu mine pe zidul ăla. Poate te aduc aici. Poate nu, mă mai gândesc.

A ta pentru o vreme,
Daiana

Day 1- Pentru că azi e cel mai greu

Am văzut acum ceva vreme moda asta cu #100happydays şi mi-am zis că e o idee faină. Mă pregăteam să plec la Praga pe vremea aia şi ştiam că va fi frumos şi voi fi fericită aşa că am considerat că aş trişa să încep tocmai atunci, când mi-ar fi fost atât de simplu să găsesc ceva frumos în fiecare zi.
M-am întors tot fericită şi mi-a ţinut de foame o vreme.
Până azi. E sfârşitul unei zile care s-a nenorocit din ce în ce mai tare încă de azi dimineaţă, încât până seara nu mai ştiam sigur de ce nu mă fac ghem într-un colţ să plâng, să-mi treacă.
Aşa că încep azi. Încep azi pentru că azi e greu şi pentru că azi am nevoie.

O să mă ascund aici pe blog, doar pentru prietenii mei. Nu ţin neapărat să împărtăşesc cu toată lumea micile mele fericiri. Dar ele sunt aici. Sunt mereu peste tot, dacă reuşesc să ţin capul sus să le văd.

Azi e greu, dar am o floricică şi îmbrăţişarea copilului care mi-a oferit-o. Şi cu tot ce a mers prost azi, din îmbrăţişarea aia pot trăi o vreme.

Prieteni puternici şi independenţi - instrucţiuni de folosire

Preambul

La două secunde după ce scuipasem nervoasă că :"Eu sunt o femeie puternică şi independentă", am călcat strâmb pe bordură şi m-am prăvălit în stratul de flori de pe marginea trotuarului. Toate pungile de cumpărături mi-au aterizat în cap, împrăştiindu-şi conţinutul pe toată strada. Cine a avut şansa să treacă pe acolo în clipa aceea a putut vedea o tembelă cu cracii în cap şi cu nasul între panseluţe, pe S., terifiată de incident, fiind convinsă că nu se poate să nu-mi fi rupt ceva la cât de tare am izbit pământul şi probabil chiloţii mei noi nouţi care săriseră din plasele aruncate pe asfalt.

Pe net i se spune acum "instant karma". Făcusem pe dura cu două secunde înainte, să n-o las pe S. să mă ajute cu bagajele şi na de-aici, panseluţe în dinţi.

Biata fată m-a ridicat, m-a scuturat de ţărână, mi-a adunat chiloţii şi a avut diplomaţia să nu-mi scoată ochii cu ce-am zis. Cel puţin nu în primele 5 minute. Un pic mai încolo, după ce şi-a revenit din şoc, a compensat tăcerea iniţială urlând la mine că sunt nebună şi că nu o să mor dacă las pe cineva să mă ajute din când în când. În ceea ce mă priveşte, eu am reacţionat ca de obicei. Aveam picioarele gelatină de la sperietură dar râdeam cu grohăituri ca apucata şi din când în când mă umfla plânsul, de draci, că sunt de-a dreptul proastă, că nu se poate ca un om inteligent să facă aşa ceva. Şi mai cu plânsul, mai cu râsul, S. m-a adunat din şanţ, m-a urcat într-un taxi, şi m-a dus acasă, în siguranţă. A câta oară făcea asta şi de câte ori a mai fost nevoită să o facă mai târziu? Din păcate, după vreo douăzeci şi ceva, am pierdut firul. Deja nu mai numără nimeni. Sunt ce sunt.

Suntem mai mulţi
M-aş simţi mult mai prost dacă mi s-ar întâmpla numai mie. Dar nu e niciodată aşa. Conform teoriei că :"cine se aseamănă, se adună", sunt înconjurată de prieteni dintr-ăştia puternici şi independenţi care nu s-ar lăsa ajutaţi nici dacă ar rămâne în fundul gol pe stradă. Sau măcar, să nu le spui că-i ajuţi.

Mai toţi prietenii mei se pot lăuda că au făcut ceva de capul lor în viaţă, că sunt mai independenţi, aşa. Vreo doi care se descurcă singuri în oraşe străine de la 14 ani, vreo doi care au crescut fără un părinte sau altul, vreo doi care au crescut fără nici un părinte, vreo doi care muncesc demult şi care nu au cerut niciodată bani de acasă, vreo doi care şi-au asumat mari riscuri în carieră şi au reuşit, vreo doi care călătoresc în jurul lumii singuri, varii combinaţii din cele de mai sus şi aşa mai departe. Punctul cu adevărat comun e că tuturor ne place, de obicei, să facem caz de cât de puternici şi independenţi suntem noi. Şi cel mai mare tam-tam, cel puţin eu una, îl fac când sunt mai adânc în rahat decât oricând. Cu cât sunt mai vulnerabilă, mai speriată, mai obosită, cu atât strig mai tare că eu mă descurc şi nu am nevoie de ajutor. Bineînţeles, dacă m-ar lua în serios toată lumea de fiecare dată când fac eu demonstraţii dintr-acestea de bravură, şi nu mi-ar ţine nimeni uşa deschisă măcar, aş face o mică criză, măcar pe dinăuntru, pentru că "uite, nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu are grijă de mine...".

Păi şi cum s-o dai să fie bine? Cum să reacţionezi când ai de-a face cu momente în care îţi e clar că tembelul o să-şi rupă gâtul dacă nu îl ajuţi dar ştii că dacă te oferi să faci ceva, o să-ţi spargă capul şi o să se simtă jignit/ subestimat/ sufocat/ violat?

Varianta 1: Ajutorul din umbră.
Sunt în chicinetă, la serviciu. Vreau să îmi fac ceai dar nu mai e destulă apă în samovar ca să curgă prin micul robinet. Am ideea genială să aplec un pic samovarul spre mine ca să fac apa să curgă. B. vine încet lângă mine şi ridică micul ceainic cu esenţă de ceai de pe samovar fix în clipa în care urma să-mi cadă pe picioare şi să mă opărească. Nu a zis nimic. Ştia probabil că dacă încearcă să mă avertizeze, nu voi înţelege la timp şi până terminăm noi de dezbătut ce a vrut să zică, aş avea deja arsuri pe mâini şi pe picioare. Am fost atât de şocată când mi-am dat seama ce era să fac, încât nu cred că am reuşit să-i mulţumesc nici până azi. Deci, mon cher, mulţumesc!


Varianta 2: Urlă până pricepe
S. coboară din barcă la Dunăre şi refuză să fie ajutată de barcagiu să păşească pe mal. Ştim, ştim, puternică, independentă. Încă ameţită de ruliu, primul pas pe mal e timid şi legănat şi, într-o secundă, S. aterizează într-un tufiş de pe marginea apei. Nu cade în apă. Aşa avem noi noroc, facem tâmpenii dar nu trecem de un anumit nivel de catastrofal. O văd peste câteva minute mergând îmbufnată spre autocar, se mişcă repede şi apăsat. Dacă stă foarte serioasă, îşi închipuie, nimeni nu va fi observat nimic. M. vine în spatele ei, îndoită de râs şi roşie ca un rac. S. trece pe lângă mine şi dă să se urce în autocar, să scape de noi. B. îi zice printre dinţi: "Scutură-te, că eşti plină de frunze". Se întoarce şi se uită urât la noi. I se pare că facem haz de necaz. Când tocmai ai ieşit dintr-un tufiş, ţi se pare că tot universul conspiră împotriva ta. B. insistă:"Ai frunze pe tine, pe pantaloni, scutură-te". Eu îl susţin, încerc să-i explic că aşa e, dar mă umflă râsul. De pe scara autocarului, S. ne aruncă o privire tăioasă. Chiar să facem mişto de ea în halul ăsta, am dezamăgit-o complet. Până la urmă, B. îşi pierde răbdarea şi urlă:"Femeie, ai frunze în fund! Nu te urca aşa în autocar!". Într-un final pricepe, mulţumeşte şi mă pune să o ajut să se scuture de frunze. O fac cu dragoste şi îndoită de râs. Asta e, dacă mă pocneşte, mă pocneşte. Dar câteodată, trebuie să te ajute cineva să-ţi scoţi frunzele din fund.

Varianta 3: Iubeşte-i oricum
Acum o săptămână fac un efort supraomenesc să mă întâlnesc cu S. în oraş. Pentru că am nevoie, sunt obosită şi supărată şi surescitată de plecarea în călătorie, trebuie să vorbesc cu ea. Mă simt mai obosită şi mai supărată şi mai surescitată decât par. Sau decât vreau să par. Mă ştie, mă cunoaşte, nu păcălesc pe nimeni. Cu multă dragoste şi grijă, se oferă să mă conducă la maşină. Doar atât. Îmi dau seama că nu am reuşit s-o păcălesc, şi explodez şi îi sar în cap să nu mă mai cocoloşească că mă descurc. Mereu mă descurc, oricum. Dau cu parul, ştiu, dar nu am încotro. E sistemul meu de apărare. Peste două minute, în maşină, mă sună- cică dacă sunt bine. Tot pe mine mă întreabă. Eu o fac cu ou şi cu oţet, tot mă iubeşte.

Ăştia suntem. Am scris despre gafe, dar e ceva general. Chit că e vorba despre ridicat tolomacul din ţărână sau despre suport moral când unul dintre noi e preocupat de ceva grav, sau de un sprijin mai mare, material, să ne dai ceva sau să faci ceva pentru noi. Aşa funcţionăm, ăştia care a trebuit sau am ales să ne descurcăm de capul nostru. Ne sufocă grija altora. Vrem să facem bine dar ne e greu să acceptăm să ni se facă concesii, sau declaraţii dintr-acestea dezinteresate de afecţiune. O ofertă de ajutor sau o vorbă de încurajare poate să sune uneori ca o pomană şi ne simţim jigniţi. Alteori, sună ca şi cum cineva încearcă să-ţi invadeze intimitatea. Ca un mic viol.

În ultima vreme m-am trezit zicând adesea "Ţie să-ţi fie bine, mie îmi trece". Şi din partea cealaltă, vine ecoul:"Ba nu, şi ţie trebuie să îţi fie bine. Lasă, că îmi trece mie." Ceea ce înseamnă, că până la urmă, sistemul funcţionează. Suntem toţi protejaţi, chiar dacă nu ne place să ştim asta.

Trebuie sa plec

M-am hotarat sa fac o calatorie in curand. Poate in februarie, poate mai tarziu, dar curand. Una mai maricica, nu pana colea la Satu Mare, una un pic mai ciudata. O sa merg 24 de ore cu un autocar la dus si inca 24 la intors. Nu pentru ca n-as putea plati un bilet de avion ci pentru ca vreau sa fiu numai a mea in alea 2 zile de drum. Unde merg conteaza in mai mica masura decat alea 2 zile ale mele. Merg acolo pentru ca ma poate astepta cineva la sosire, dar as fi mers oriunde. Am sa le spun alor mei sa nu ma sune deloc pe drum. O sa fie o catastrofa, dar vor trece peste asta.
Am cumparat 77 de povesti despre locul unde voi merge. Ma abtin sa devorez cartea din prima zi. Fiecare poveste trebuie meritata. Azi am pus primii bani deoparte pentru calatoria mea si am castigat dreptul de a citi prima poveste. Am citit-o pe drum spre casa si am prins banii cu o agrafa de hartie de ultima coperta. Incerc de mult sa imi fac curaj sa plec, sa merg, sa calatoresc, sa vad, dar mai ales sa fiu numai a mea.
Fara telefoane, fara mailuri, fara destinatie.
Imi pare rau ca mi-a luat atat sa fac asta si ca motivul pentru care m-am hotarat tocmai acum sa incep e unul extrem de egoist. Dar nu imi sta in fire sa regret, ma bucur doar ca in sfarsit m-am hotarat sa fac ce am visat.
Si cand zic visat, vorbesc literal.
Acum un an m-am trezit intr-o dimineata cu ideea de calatorie in cap, cu un fel de discurs motivational.
"In primul rand," zicea vocea naratorului, "o calatorie are nevoie de un scop. Atentie, nu am zis destinatie. Am zis scop. Sa stii de ce pleci. Apoi, iti trebuie calauze. Fiinte care sa te impinga inainte, sa te aduca inapoi pe poteca, si eventual acasa, dupa ce obosesti.". Si cu asta m-am trezit. Am deschis ochii si mi-am vazut pisicile. Mi-am zis: "Uite, calauze am!"
Scop imi mai lipsea, dar despre asta in curand.
Deocamdata, mai am 76 de povesti de meritat.

Azi am citit despre un mester atat de bun incat patronii lui l-au orbit ca sa nu mai poata crea vreodata pentru altcineva ce facuse pentru ei. (Vezi Mesterul Manole si schelele ridicate, vezi Dedal inchis in labirint. Miturile astea au un talent de a se repeta... )

Casa cu pisici negre

Când eram copil, pentru vreo patru ani am trăit la casă. Era o casă micuţă şi drăguţă, cu o curte modestă şi veceu în fundul curţii. Am avut grădină şi vie. Ai mei au încercat să crească şi găini dar cum nu prea se pricepeau la asta şi aveau şi o milă iremediabilă de animale, până la final, am ajuns să avem un pui de companie. Îl chema Tomi, ca pe ketchup, şi era anorexic, probabil, pentru că nu a crescut niciodată mai înalt de 20 de cm deşi a trăit aproape un an în lux, în casă, în bucătărie.

Aveam şi o pisică neagră şi un iepure cu care ne-am cărat de la bloc unde locuisem înainte. Bineînţeles, ne-am luat şi câine. Bineînţeles, pisica a făcut pui. Mai mulţi. Toţi negri. La un moment dat aveam 8 pisici negre în curte, un câine, un iepure şi un pui rahitic.

Pisica, pe care din lipsă de imaginaţie, o chema Pisi, am adunat-o de pe stradă.  Evident, nu eu, căci eram prea mică pe atunci pentru decizii de-astea. Ai mei au luat-o. Iepurele îl aveam deja, pentru că le cerusem alor mei să vină Iepuraşul de Paşti în persoană. Aveam vreo 8 ani şi ştiam clar că nu există; făceam pe prostul pentru că aveam fantezii cu tata îmbrăcat în costum de iepure. Doar se îmbrăcase în Moş Crăciun an de an, de ce nu s-ar îmbrăca şi în iepure? Ai mei au înţeles altfel problema şi mi-au luat un pui de iepure adevărat. 

Înainte de Rică (din nou, lipsă de imaginaţie) mai avusesm temporar vreo două pisici, un câine, o şopârlă, doi peşti (doi pui de caras, pescuiţi în mod tradiţional, care au supravieţiut printr-o minune şi pe care i-am ţinut aproape un an în acvariu) şi o călugăriţă. Animalul, nu faţa bisericească. 

Câinele l-am luat dintr-o grămadă de pui fătaţi în spatele unei terase din parc. 

Când ne-am mutat de la casă, a trebuit să plecăm fără animale, şi, chiar dacă nu mai aveam decât 2 pisici şi câinele între timp, le-am găsit şi ăstora case. Nu am  lăsat niciodată un animal pe stradă. 

La o vreme după, am adunat eu de data asta o pisică de pe stradă. O cheamă tot Pisi şi îl terorizează pe tata de vreo 9 ani. Când am venit în Bucureşti, am rezistat fără animale în timpul facultăţii şi un pic după. Pe urmă m-am ales cu 3 pisici. 

Da, ştiu, crazy cat lady e destinul meu, dar încă nu sunt convinsă că e un lucru rău. 

De vreo 5 ani încoace, tata are în curte o altă căţeluşă adunată de pe stradă şi acum şi pe puiul ei de vreun an. Ăsta micu are lăbuţele din faţă strâmbe din naştere şi n-o să fie niciodată câine de pază, deci nu a vrut nimeni să-l adopte. Tata creşte un câine inutil. 

Pe scurt, am crescut cu animale. Am crescut strâmb pe alocuri din multe motive, dar am crescut tot timpul cu responsabilitatea unor fiinţe pe care le-am salvat de la pieire şi pentru a căror fericire trebuia luptat. Am crescut cu părinţi care au făcut greşelile lor în multe feluri dar pe care i-am văzut plângând pentru animalele noastre. Am crescut cu grijă, cu înţelegerea noţiunii de grijă pentru celălalt, chiar dacă celălalt are blană sau fulgi sau solzi. Într-o familie unde oamenii s-au certat urât multă vreme, dar au avut tot timpul grijă de mine şi de animale, am înţeles blândeţea. Am înţeles că blândeţea rămâne întreagă în oameni chiar şi atunci când furia răzbate. Am înţeles iubirea într-o familie care n-a rămas întreagă până la sfârşit, pentru că faţă de oameni, iubirea se poate disimula, dar faţă de un animal nu te poţi preface că iubeşti.

Am trăit şi trăiesc cu animale pentru că am nevoie de fiinţe în jurul meu care să fie tot timpul sincere. Pentru că în copilărie când era totul urât în jurul meu şi mergeam plângând la culcare, veneau cele 8 pisici şi se tolăneau pe lângă mine torcând. Pentru că atunci când am făcut 18 ani, tata  a fost bolnav o vreme iar Pisi, care pe vremea aia era un pisoiaş de 3 luni care se zbenguia tot timpul prin casă, stricând şi trântind chestii tot timpul, a stat zi şi noapte nemişcată lângă el până şi-a revenit. Pentru că tataie, care toată viaţa a fost împotriva ideii de animal de companie, intră în panică acum dacă Pisi îşi iese din rutină şi se înmoaie tot dacă vede alte pisici abandonate pe stradă. 

Voi avea tot timpul animale pentru că eu cred că se schimbă ceva într-un copil care creşte cu animale. Ceva ce e greu de obţinut altfel. Se mută ceva într-un om care iubeşte un animal. Dintr-o dată, lumea are o dimensiune în plus. Da, oamenii sunt frumoşi şi superiori din multe puncte de vedere dar să iubeşti un animal înseamnă să accesezi un alt nivel de afecţiune. 

Este vorba despre un anumit fel de afecţiune care este foarte diferit de tot ceea ce poţi simţi vreodată pentru un om, pentru că este absolut gratuit şi dezinteresat. Ne iubim partenerii pentru că vrem iubire înapoi, vrem relaţii, vrem familii, vrem sex. Ne iubim prietenii tot cu aşteptarea reciprocităţii, ne iubim părinţii de multe ori din respect şi datorie, ne iubim copiii printre altele pentru că suntem programaţi genetic. Iubeşti un animal pentru că nu te poţi abţine. Îmi iubesc pisicile şi dacă mi se tolănesc în poală torcând şi dacă îmi distrug ceva important şi dacă îmi vomită un ghem de blană în poală în semn de recunoştinţă. 

Dar ceea ce este important, este că, o dată ce ai înţeles iubirea faţă de animale, înţelegi toată iubirea altfel. Înţelegi grija şi blândeţea, te zbaţi să eviţi suferinţa celor din jur, indiferent dacă este vorba despre un om, un animal de companie, un animal sălbatic, o muscă sau un copac. 

Şi de-asta am înţeles perfect ce a vrut să spună prietena mea când a zis că nu are încredere în bona angajată pentru că nu iubeşte animalele şi nu îşi poate închipui cum un om care e rău cu un animal poate fi bun cu copiii. 

De-asta am zis mai în glumă mai în serios că niciun bărbat care nu e în stare să-mi iubească pisicile nu o să mă atingă vreodată în acelaşi fel în care nu aş iubi un mizantrop. 

De-asta mi se rupe sufletul când văd animale pe stradă pe care nu le pot ajuta la fel cum mi se rupe inima pentru oamenii străzii, pentru săracii României şi pentru orice om de oriunde care are o durere pe care eu personal nu o pot alina. 

De-asta sunt plină de furie când mă gândesc că toţi câinii şi pisicile cu labe rupte şi ochii roşii de disperare sunt acolo şi aşa din vina oamenilor, la fel cum şi oamenii sunt năpăstuiţi tot de oameni. 

De aceea, acum când problema animalelor fără stăpân a ajuns într-un punct critic în care singura soluţie care se întrevede fiabilă este tragică, mi se rupe inima de mii de ori. 

Pentru că înţeleg, dar încă mai sper să existe şi alte soluţii. 

Pentru că ştiu, deşi încă refuz să cred, că nu sunt atât de mulţi oameni care înţeleg ce am scris eu aici. 

Pentru că, la nivel de societate, acţionăm tot ca în epoca revoltelor cu furci şi topoare. 

Pentru că, la nivel de societate, ne creştem copiii cu frică de animale şi de oameni, în loc de dragoste generală. 

Pentru că, la nivel de societate, înţelegem mai uşor pedeapsa decât prevenţia. 

Mi se rupe inima pentru că eu înţeleg punctul de vedere al celor ce vor să se ştie în siguranţă pe stradă, să nu se teamă de câini sălbăticiţi care pândesc din umbră. Înţeleg pentru că şi eu am fost atacată, şi tata şi bunicul şi o parte din prietenii mei, dar asta nu ne-a înverşunat împotriva câinilor ci a situaţiei în sine, a oamenilor care i-au aruncat pe stradă, a celor care i-au lovit când au trecut pe acolo, a celor care nu înţeleg că a hrăni un câine vagabond nu înseamnă că faci rău. Un câine hrănit nu e un câine dispus să atace, e un câine mulţumit. Unul hămesit e cel care o să-ţi smulgă pâinea din mână, cum am păţit eu. Înţeleg, pentru că nu e normal să existe animale semi-sălbatice după atâtea sute de ani de civilizaţie care să devină un pericol de sănătate pentru noi toţi. Înţeleg, pentru că nu vreau să mai am de-a face cu câini cu labe rupte şi pisici schilodite care să-mi strice liniştea sufletească când merg pe stradă. 

Dar în acelaşi timp, şi cel mai grav, mi se rupe inima pentru că voi ceilalţi, care nu aţi iubit niciodată un animal, nu puteţi înţelege vreodată de ce mi se rupe mie inima. De ce asta cu câinii maidanezi nu e o decizie simplă de luat, de ce o înţeleg şi mă sfâşie în acelaşi timp. 

Mai bine mai tarziu...

E deja octombrie şi cred că e momentul să mă opresc un pic din alergat şi să îmi fac un pic ordine în gânduri. Astăzi despre tupeu, prieteni şi pasiune. Pe scurt, despre fericire. 

Prin primăvară, am luat o decizie. Poate una dintre cele mai grele de până acum. M-am hotărât că eu trebuie să rămân profesor şi că tot ce fac trebuie să se îndrepte spre asta, cu cât mai puţine detururi posibile. 

Eram nefericită. Nu nefericită în sensul de tristă sau deprimată, deşi erau zile întregi în care mă bălăceam şi în zeama asta. Eram nefericită- nemulţumită, furios de nefericită, nefericită-trebuie-să-plec-trebuie-să-plec, atât de nefericită. Nu aveam un job imposibil sau complet rupt de domeniul meu de interes. Nu lucram cu oameni răi, ba chiar am colaborat foarte frumos cu ei şi după ce am părăsit firma m-au susţinut neaşteptat de mult în demersurile mele. Neaşteptat pentru că eram atât de convinsă că viaţa mea e o nenorocire încât nu mă aşteptam să mă ajute nimeni niciodată, pe gratis. Şi totuşi, foştii mei angajatori m-au ajutat. Au fost extrem de înţelegători cu plecarea mea, m-au plătit corect, mi-au urat drum bun, ne mai întrebăm de sănătate din când în când, am continuat să pictez pentru ei la grădi. 

Tot episodul ăsta a fost ceva nou şi pentru mine, am înţeles ce înseamnă "Să îţi laşi uşi deschise" pentru că, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, acum că tot m-am apucat să scuip tot, că am obiceiul să trântesc uşile la ieşire şi să nu mai calc prin locurile de unde am plecat. Nu m-am vindecat complet de mania asta, dar mai lucrez la ea. 

Din nefericire, am procedat aşa de mai multe ori chiar şi cu oameni, chiar şi cu oameni care mi-au fost cândva prieteni, pentru că mi-era greu să susţin şi să întreţin o relaţie multă vreme. Pentru că, după o vreme, mă lăsam cunoscută şi oamenii căpătau dreptul de a mă trage de urechi sau de a-mi cere ajutorul oricând şi oriunde şi atunci mă căram. Pentru că era prea mult. Pentru că nu puteam fi a altora, pentru că nu puteam să mai dau ochii cu cineva care mă cunoştea şi care ar fi observat că la un moment dat, m-aş fi contrazis în credinţe şi acţiuni. Aşa că, după o vreme, dispăream, nu mai răspundeam la telefoane, nu eram niciodată acasă, nu aveam niciodată timp, şi cu timpul, lăsam relaţia să se dilueze. Din păcate, cine m-a cunoscut mai demult ar putea spune că nu sunt tocmai de încredere, şi e ciudat, pentru că eu tot timpul m-am crezut blândă şi bună, şi genială şi niciodată în eroare. Dar uite că uneori şi eroii închipuiţi se dezumflă. 

Primii oameni care au reuşit să mă oprească din picaj au fost şoriceii mei dragi din Familia Urbană. (Vezi imaginea alăturată). N-aş putea spune de ce. Mai ales că a fost un moment în care eram cât pe aci să-i dispar şi pe ei. Era o vreme ciudată, când îmi concentram toate eforturile pentru salvarea unei relaţii "amoroase", vorba aia, care se ducea de râpă de multă vreme. Şi eforturi înseamna mai ales întins pelteaua, că de făcut ceva concret nu eram în stare nici eu nici el, mai ales că fiecare dintre noi eram convinşi că e exclusiv responsabilitatea celuilalt să mai repare ceva. 

Deja începeam să mă dualizez. Îi aveam pe ei, noii şi frumoşii mei prieteni care aveau încredere în mine şi care se bazau pe ceva ce văzuseră la mine, ceva care mie îmi era neclar, translucid, ireal. Îl aveam pe el, pe care îl iubeam în felul meu, dar de care mă agăţam cu disperare, cu frică de a nu rămâne singură, el care mi-a zis odată: "Ce mare lucru faci tu dacă eşti profesoară?". Şi nu vroiam să lipesc una cu alta, nu vroiam ca el să ştie că de fapt, mie chiar îmi place ce fac, că nu mă mai văd făcând altceva toată viaţa, că orice s-ar întâmpla, eu nu voi renunţa niciodată la schimbat lumea... Şi îi aveam pe ei, care înţelegeau perfect treaba asta, dar nu vroiam să mă ştie slabă, la cheremul hormonilor, chinuită de pasiuni domestice... De-aia Ei şi El nu s-au întâlnit aproape niciodată. Şi de-aia el nu m-a văzut niciodată de-a dreptul pasionată de ceva, fericită, iubită şi apreciată de prieteni noi pe care el nu îi cunoştea, iubind şi apreciind pe altcineva în afară de el. 

Aşa că pe vremea când încercam să îl salvez pe el, m-am rupt aproape o lună de ei. Nu am mai răspuns la telefoane, nu am mai citit emailuri, nu am mai deschis facebook-ul. Aveam o fantezie ciudată, că dacă ei ar dispărea cu totul, nu m-ar mai vedea nimeni cum mă umilesc încercând să salvez ceva destructiv şi inutil. Bineînţeles că tot trebuia să îi văd la un moment dat că doar lucram în acelaşi loc şi spre şocul meu, când ne-am revăzut, am fost luată în braţe în loc să fiu luată la şuturi aşa cum sperasem eu în nebunia mea. Şi a trebuit să rămân cu ei, pentru că nu mă mai luase nimeni în braţe până atunci, aşa degeaba. Şi pentru că le păsa. 

Bineînţeles că povestea de grande amore s-a dus de râpă până la urmă, moment în care tot oamenii ăştia s-au strâns în jurul meu, zdravăn şi bine, ca nişte atele care mi-au ţinut spiritul drept până am reuşit să mă ţin iar singură pe picioare. 

Când am plecat din locul unde eram împreună, am ştiut că orice s-ar întâmpla şi oriunde aş ajunge, nu de ei fugeam, şi că oamenii ăia trebuie păstraţi. Când unul dintre noi a plecat peste mări şi ţări, nu am simţit nevoia să îl trag de mânecă înapoi pentru că ştiam că oricât de departe ne-am duce, ce avem noi nu se mai strică niciodată. 

În primăvară, m-am hotărât că trebuie să schimb iar ceva, să mă apuc serios de tot ce am vrut să fac vreodată, de ce nu, de ce să nu fac pur şi simplu ceea ce îmi place? De ce să fac compromisuri? După zeci de discuţii cu oamenii mei, ore întregi la telefon, mailuri kilometrice de peste mări şi ţări, scandaluri face to face, m-am hotărât că trebuie să plec din jobul de secretară/ trainer pentru că nu sunt fericită, şi am realizat că asta nu avea legătură cu jobul în sine ci cu mine, eu eram stricată, eu trebuia să mă repar. Mi-am luat inima în dinţi şi ca precauţie, ca să nu mă mai răzgândesc cumva, am lipit pe uşa de la bucătărie, unde să-l poată vedea toţi: "1 MAI". Când au venit pe la mine, au întrebat ce înseamnă aia, am explicat, şi a doua zi mi-am dat demisia. Am amânat un pic data plecării până la 15 iunie dar era deja făcută. Acum stau şi mă gândesc că ea avea dreptate, eu chiar am avut nevoie să fi toţi pe lângă mine când am făcut-o, ca să pot. 

Şi de la 15 iunie am început să bântui. Nu aş fi putut bântui toată vara fără ajutorul prietenilor mei, care m-au susţinut moral şi chiar şi un pic financiar. Pe scurt, nu m-au lăsat să mă mut la Roşiori şi bine au făcut. Deşi a fost destul de greu să îi explic lui tataie ce fac eu acum, dacă nu mai am patron. "Adică, acum, dacă n-ai servici, cum îţi zice ţie? Ce eşti tu?"

Acum e octombrie. Am meditaţii de dimineaţa până seara. Momentan, cu meditaţiile pe o săptămână plătesc chiria. Nu mai caut joburi pentru că nu mai am timp de asta. 

Fac exact ce îmi place. Bineînţeles, nu e tot timpul perfect. Mă întristez când dau peste o temă nefăcută sau un verb neregulat neînvăţat, dar cum astea sunt cele mai mari probleme peste care pot da într-o zi, mă consider fericită. 

Am întâlnit oameni frumoşi din nou, cum ar fi cursanta mea care citeşte şi vrea să se apuce de blogăreală. Mama unei eleve, care mă îndoapă de cărţi şi care a preferat să îşi petreacă ziua de naştere în compania mea. Ioana, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, într-o dimineaţă, în Gara de Nord. Mămica de băieţi care vrea să-şi crească copiii cu scene din Micul Prinţ pe pereţi, pe care să le desenez eu. 

Am primit o dedicaţie la pian de la o fetiţă de 6 ani jumate. 

Şi mi-a fost clar atunci că nu am să mai fug niciodată. Că pentru asta merită să muncesc. 

Două chestii

Încă o postare în care îmi plâng de milă şi îmi promit să mă apuc de treabă.

Shitty mood disclaimer: Objects in this mood may appear bleaker than they really are.

Două chestii m-au zăpăcit azi. Una e imaginea alăturată pe care am găsit-o, unde altundeva, pe Facebook...
A doua tot de la Facebook se trage. Am făcut un pic de stalking pe profilul unui cunoscut, fost coleg de şcoală, şi am aflat cu un pic de surprindere că e un businessman de succes.

Şi mie îmi place să citesc şi să desenez şi îmi plac pisicile şi gata.
A, şi sunt îndrăgostită. Etern îndrăgostită, ba de unul, ba de altul, ideea e că e cronic, şi nu multă lume se poate lăuda cu asta.

Iar am impresia că stau şi aştept să mă fac mare ca să îmi înceapă viaţa în timp ce oamenii normali trăiesc deja demult. Şocul mare a venit şi acum vreo lună cu o poză recentă de-a mea care a apărut accidental pe facebook. Şocant a fost că mi-a plăcut din prima cum arătam în ea, fără să mai caut să fac concesii de genul 'nepieptănată dar cu ochi frumoşi', sau 'cu guşă dar cu atitudine'. Nu, de data asta am zis şi eu uau! Dar am mai zis şi 'cine dracului e asta?' că nu m-am recunoscut din prima. Că mi s-a părut că era o femeie în poza aia şi nu se poate să fiu eu, că eu nu sunt femeie, eu sunt o fată. Şi de-aici  ia şi digeră pastila asta dacă poţi...

Dacă stau să mă gândesc bine, şi nu mi-e greu, că m-am analizat deja pe toate părţile şi ştiu ce îmi poate pielea, nu mă văd nici măritată, nici gravidă, nici carieristă.
Dar tot îmi surâde ideea aia cu numele proştilor pe toate gardurile, sau al meu dacă se poate, anunţând utimul meu succes literar. Dar, guess what? Eu încă n-am scris nimic. Sau am scris,dar nu se pune. M-am văitat pe blog în repetate rânduri şi în cuvinte frumoase, am scris un roman de dragoste pe care nu l-a citit niciunul dintre bărbaţii pe care i-am iubit, am câteva caiete cu poezii pe care o dată la o lună le venerez sau le reneg, depinde dacă mă ating de ele înainte sau după menstruaţie şi cam atât.

Am început să mă mai leg şi eu virtual de unii şi de alţii pe facebook et co. ca să mai aflu pe unde şi cine mai scrie şi ce, dar altfel, e linişte. Şi niciodată nu sunt eu de vină. Ba n-am timp, ba nu merge calculatorul, ba am nu ştiu ce roman început pe kindle şi nu pot să scriu până nu termin de citit, ba îmi aliniez planetele şi mă apuc de treabă şi sfârşesc pe blog cu cine ştie ce lamentare asupra lipsei semafoarelor sau despre blestemul violoncelului.
Ce-i drept, motive să amân am găsit tot timpul. La fel de uşor găsesc şi motive să încep. Dar nu o fac.
Nu mai e ca la 17 ani să am impresia că deţin adevărul universal şi cui nu-i place ce scriu şi cum scriu poate să mă pupe... Acum aş prefera să fiu pupată de cei cărora le place şi mi-e frică, da, recunosc aici pentru prima dată, mi-e frică de critică şi respingere.

Şi nu m-am apucat să scriu asta pentru a primi mesaje de încurajare sau şuturi în fund motivaţionale. Dar mă gîndesc că dacă scot fobia la aer, poate se evaporă dracului o dată şi pot să mă apuc de treabă.

Despre iarna si calatorii

M-am gândit mult despre care să scriu pentru că ambele idei m-au bântuit necontenit încă de azi dimineaţă.

Am încercat toate strategiile de prioritizare de care sunt capabilă şi nu am reuşit să mă hotărăsc care e mai importantă şi care poate fi lăsată pentru mâine. Până la urmă totul e la fel de important în acelaşi timp. Şi până la urmă, nu cred că sunt fundamental incompatibile încât să nu le pot lipi în acelaşi articol, cu atât mai mult cu cât ambele vorbesc despre mine.

Şi, la sfârşitul zilei despre asta e vorba în tot blogul ăsta. Să mă disec, să mă expun, să mă pun sub microscop, undeva la limita între introspecţie, narcisism şi exhibiţionism. Dar totuşi, nu e timp şi nu e loc, aşa că iarnă azi, pentru că a nins, călătorii altă dată pentru că trenuri pleacă tot timpul în toate direcţiile.

Deci, despre iarnă să vorbim, despre cum de ieri simt întruna că trebuie să ningă, îmi miroase a zăpadă şi a vin fiert.
Să vorbim despre cum în fiecare an aştept să ningă şi nu sunt pe deplin fericită dacă nu ninge, despre cum mă doare undeva de ambuteiaje, trenuri întârziate, ger, nămeţi, aşteptat autobuze în frig, despre tristeţea bolnăvicioasă pe care o resimt în anii în care nu e zăpadă de Crăciun.
Poate să fie pentru că m-am născut iarna, poate pentru că am crescut cu oameni care mi-au povestit ce frumos ningea când m-am născut eu, poate că chiar există oameni de vară şi oameni de iarnă.
Poate pentru că mi s-au întâmplat lucruri frumoase iarna, deşi cred că dacă număr, mult mai multe lucuri foarte triste tot iarna au venit şi nu cred că se compensează deloc.
Sau poate pur şi simplu pentru că, atunci când vine vorba de iarnă şi de sărbători, sunt acelaşi copil care într-o noapte de Crăciun s-a speriat de un uriaş şi a plâns.

Aveam vreo patru sau cinci ani şi pe vremea aia, iarna, se dormea într-o singură cameră. Era prin '91 sau '92 şi căldura la calorifer nu era ceva pe care să te poţi baza. Aveam sobă, şi noi ca mulţi alţii, godin de fontă la bloc, cu lemne şi vătrai şi tot tacâmul. Aveam o canapea extensibilă în sufragerie pe care încăpeam toţi trei ca sardinele. Şi în noaptea aia, m-am trezit naiba ştie de ce şi m-am uitat pe perete deasupra patului şi era acolo. Un munte. Un munte întunecat care tremura din toate închieturile. Vedeam că nu e om, dacă aş fi crezut că e un hoţ, nu cred că m-aş fi speriat aşa tare dar nu era om. Nu mi-a fost niciodată frică de oameni. De umbrele oamenilor, da. Dacă umbra e acolo şi arată aşa şi e atât de mare, atunci cum o fi EL? Şi am strigat şi am plâns. Ai mei au sărit în sus şi le-a luat minute bune să îmi explice că nu era decât umbra bradului de Crăciun, în lumina dubioasă a focului din soba de tablă...

Şi cu toate astea, nu mi-a fost niciodată frică de brazi. Ba chiar, anii fără brazi, au fost câţiva dintr-ăştia, au fost dintre cei mai trişti. În ultima vreme, eu şi tata am ajuns la acelaşi compromis, fără să fii discutat vreodată despre asta şi deşi nu mai locuim împreună. Brazi mici, de plastic. E vorba de simbol.
Nu ştiu cum şi când a ajuns el aici, dar la mine a avut legătură cu mai multe lucruri.

În primul rând, acum vreo doi ani, am avut eu revelaţia că, da, domne', poate chiar e cum spun toţi şi omul sfinţeşte locul şi că în loc să caut locul ideal căruia să-i pot spune ACASĂ, pot să îmi fac eu acasă din orice spaţiu în care îmi petrec o parte din viaţă. Aşadar, pentru că acasă înseamnă pentru mine şi brad, mi-am luat brad. De ce de plastic? Păi mai ales pentru că între timp am început să am idei eco şi de fapt mi-a fost milă tot timpul de brazii din pieţe, aduşi din creierul munţilor, unde stăteau săracii bine sănătoşi. Pe urmă, unde mai pui ţepii, că îmi aminteam cum săptămâni la rândul, pieptănam ţepi de brad din mochetă, chiar şi după ce dezafectam ornamentele. Şi nu în ultimul rând pisicile. Pisicile rod brazi. It's a fact.

Pe urmă mai e şi mirosul de mâncare, deşi de la o vreme, ideea de miros de cârnaţi nu îmi mai surâde atât de mult. Şi aici îmi dau seama că am şi evoluat şi m-am desprins de treadiţiile cu care am crescut, că de fapt, mi-am făcut singură o idee destul de clară despre cum trebuie să fie iarna.
Iarna trebuie să aibă zăpadă. POINT 1
În casă trebuie să fie cald. POINT 2
Brad. POINT 3
POINT 4 - Mirosuri - portocale şi mandarine în orice combinaţie şi proporţie. Am mâncat portocale şi mandarine, am făcut ceai, am cumpărat dulceaţă de portocale, am ars ulei parfumat de flori de portocal. 
POINT 5 . Mâncare. Azi am făcut mâncare de gutui pentru prima dată şi mi-am dat seama că pentru mine e mâncare de iarnă. Şi nu numai. Soul food...
POINT 6 - Cats and books, desigur nu pot lipsi din atmosfera festivă, eventual combinate într-o grămadă de blană şi hârtie într-un cuib în mijlocul patului printre perne

Deci azi, aşteptând să ningă, m-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut cafea, am citit în pat cu pisicile, am făcut bradul, am citit, am făcut mâncare de gutui şi ceai de coajă de mandarine cu scorţişoară şi rom, am mai citit un pic, am pledat pentru zăpadă pe facebook, atrăgând mai multe injurii de la oameni cu maşini, am ars uleiuri cu miros de portocale, am terminat cartea despre care voi vorbi când ajung la călătorii şi ... a nins.
Tot ritualul ăsta de invocat zăpada a funcţionat.

Şi aşa m-am făcut eu fericită azi, pentru că uneori, ca să fii fericit, e suficient să vrei.

What I really want

Iar am lungit drumul spre casă ca să aibă mai mult sens decât de obicei. Trebuie forţă şi determinare să accepţi să fii singur cu tine pe stradă, prin întuneric, la ore ciudate. Atunci ies toate dihăniile la pânda, şi nu vorbesc de câini vagabonzi sau de străini. Dihăniile din mine, care zac amorţite zile la rând. Sute de stafii de care nu vorbesc ca să nu existe.
Şi totuşi, sunt zile în care trebuie să dau ochii cu ele, e ultima soluţie, când toata terapia dă chix. Trebuie să rămân singură cu mine pe stradă şi să merg mult, prin locuri cât mai pustii şi de preferat noi. Să văd cu ochii mei, să acumulez imagini noi, singură, fără ideile altuia, fără muzică, fără oră de stingere. Am mereu grijă să spun că întârzii ca să nu mă caute nimeni, să nu sune telefonul, să nu mă întrebe nimeni de ce sunt pe strada pe care sunt, de unde vin, unde mă duc. Pentru că tocmai asta vreau şi eu să aflu oricum, de asta umblu, de asta îmi scot diăaniile la plimbare. E oracolul meu, pelerinajul nu duce neapărat undeva, mersul contează.
Azi cred că era frig. Aşa lăsau să se înţeleagă oameni pe lângă care am trecut, zgribuliţi şi grăbiţi. Eu nu m-am grăbit. Nu conta când ajung, trebuia să văd, să respir aerul ăsta septic de iarna, care miroase un pic a foc de sobă.
În seara asta întrebarea nici n-a existat înainte să plec, pe drum mi-am dat seama ce vreau să aflu de fapt.
În seara asta, vreau o casă veche pe care n-o iubeşte nimeni că nu e renovată. O casă cu ferestre înalte şi tâmplărie de lemn uscat, cu gargui strâmbi  cu trei trepte la intrare dintre care una sa fie mai înaltă și să mă împiedic de ea constant, cu gard scund de lemn. Asa cum am văzut azi pe o stradă. Azi ar trebui să fie cald înauntru. Vreau o soba şi un fotoliu uriaş şi pufos în care să citesc încolacită ca o pisică. Şi cu o pisică. Sau trei. Vreau cactuşi ca ăia din vitrina de la croitorie de pe altă stradă, vreau să miroasă a mâncare caldă cum mirosea pe cea de-a treia stradă. Vreau coş de baschet în curte cum am văzut pe cealaltă stradă şi perdele şi pervaz pe care sa încap eu.
Şi acum că ştiu ce vreau, mă mai pot întări un pic. Tot în zile ca cea de azi îmi dau seama că problemele lor sunt meschine şi nimic din tot ce m-a ţinut trează zilele astea nu va mai conta când voi avea o casă veche cu gardul de lemn.

We have a plan

Asta e tot ce pot spune acum.
Am o frică superstiţioasă că dacă mă apuc să vorbesc cu cineva despre asta, iar mă floşcăi şi nu mai fac nimic. Plus, dacă nici de data asta nu-mi găsesc motivaţia în mine să duc ceva la capăt, poate că n-o să reuşesc niciodată să termin nimic... Şi n-aş vrea să cred că asta sunt eu.
The Master of Procrastination şi nimic mai mult.
Mă gândesc că ar fi cazul să mă apuc de ceva DOAR PENTRU CĂ AŞA VREAU EU, fără recompense sau pedepse, fără ca jumătate de mapamond să depindă de succesul meu şi să termin acest ceva neîmpinsă de la spate.
My best achievements so far were obtained on account of others depending on me to achieve this or that.
What I mean to do now has absolutely no urgency to it and nobody has ever expected it of me so if I can get it done, I can do anything.

Letter to a friend (I hope)

Well, one more thing, pe care nu o sa-l vezi decat mai incolo, sper maine, cand vei fi treaz ...

Doing my best sa scriu corect, desi am baut o sticla intreaga singura, Cabernet Sauvignon, remember? Nu conteaza, chiar daca nu iti amintesti, chiar daca o sa dai forward mesajului si va ajunge la Ea.
Vroiam doar sa iti zic, ca da, inca te mai iubesc. Si m-am saturat sa iti tot explic ca asta nu inseamna ce crezi tu sau de ce iti e tie frica, ca o sa te cer inapoi, ca o sa te caut pe la usi, ca o sa mai plang vreodata pentru tine. Te iubesc cu iubirea aia, pe care o ai si tu fata de fratit-tu sau de maica-ta si pe care n-ai simtit niciodata nevoia sa o exprimi. Te iubesc ca pe cineva pe care il cunosc since the beginning of time si nu mai conteaza daca ma fac de ras intr-o seara, tot acolo o sa ramai.
Am crescut impreuna, ce dracu, pe aleile alea de beton din spatele blocului, ne-am facut mari, pe vremea cand eu eram indragostita de altul si tu aveai porecle pentru mine.
Dar toate astea nu mai conteaza, am crescut mari, si am uitat tot si ne-am indragostit pentru ca uitasem. Pentru ca eu uitasem cum e sa fii urata si m-am simtit frumoasa intr-o seara, mai era si ziua mea si ai fost acolo. Asta e tot, cand te simti frumoasa, toata lumea te vede frumoasa si in seara aia m-ai vazut tu. Ce daca era ziua mea si nu ma mai vazusei de un an? Ce daca aveam prieten? Tot unul pentru care luptasem si ma chinuisem? Ce daca asta e tot ce credeam eu atunci? Ca, daca vreau sa fiu iubita, trebuie sa sufar?

Da, Asta am crezut multa vreme, pentru ca ma stiam urata si ciudata... Si tu, in seara aia, si multe seri dupa, tu m-ai iubit. In felul tau. Si eu te-am iubit. In  felul meu. Si am crescut un pic. Sase ani si ceva si am mai crescut un pic.
Si nimic din tot ce am facut nu trebuie sa fie urat sau uitat. Tot ce am facut a trebuit facut ca sa ajungem azi aici, ca tu sa fii fericit, in felul tau si eu sa fiu fericita, in felul meu. Happiness is a matter of choice, asta am zis mereu. Sa vrei sa fii fericit. Si eu vreau si tu vrei si asta e tot ce conteaza. Chiar daca nu ne-a iesit sa fim fericiti in aceeasi casa.
Si pana la urma, ce mai conteaza? Cu cine sau ce?
Ma uitam azi la ai mei, la aia batrani, si ei n-au fost fericiti niciodata. Nu pentru ca n-au avut motive, ci pentru ca asa sunt ei, fundamental tristi. In esenta, in miezul lor, sunt tristi, s-au nascut tristi, au stiut de cand s-au nascut ca trebuie sa sufere, si orice ii face fericiti, ii face tristi.

Cred ca ploua... Da, ploua si pisicii dorm toti pe canapea si nu in pat pentru ca aici sunt mai aproape de mine... Pisicii ma iubesc in felul lor si asta ma face fericita azi. E de ajuns? DA, e de ajuns pentru azi, maine o sa caut altceva care sa ma faca fericita, atata timp cat stii ca trebuie sa fii fericit esti ok. Pe urma vin pastilele...

Deja nu mai scriu numai pentru tine, ci pentru lumea intreaga, je me sens un coeur a aimer tout le monde, sa ii iubesc pe toti care mi-au trecut prin viata, pentru ca de la toti inveti. Sa inveti mereu, asta e fericirea. Sa inveti de la oameni cum sa inveti alti oameni. M-am hotarat, asta e ce vreau sa fac cu viata mea. Si tu, intr-un acces de furie, mi-ai zis : "Ce mare lucru faci tu, daca esti profesoara?". pentru ca tocmai in ziua aia n-ai inteles ca sa fii profesor, nu inseamna sa predai franceza, ci sa inveti oamenii sa vrea sa invete.

Dar nici asta nu mai conteaza acum, pentru ca la sfarsitul zilei, tu esti fericit ca a ajuns Ea cu bine acasa si eu sunt fericita ca in sfarsit intelegi de ce te sunam eu de 7000 de ori cand erai plecat, nu pentru ca eram geloasa, ci pentru ca ascultam cu frica toate stirile idioate de la ora 5 cu accidente pe DN nusttiucare si mi-era teama de orice om care respira in directia ta. Ca la o adica asta fac oamenii normali pentru oamenii la care tin, fie ei iubiti, amanti, logodnici, prieteni, amici... O sa vezi tu mai tarziu, says the old wise man.


Dar ma rog, the point of this looooooong loong letter era de fapt sa iti spun ca mi-am dat seama ca tot ce conteaza e blandetea, si aici S. o sa zica : "Vezi, vezi, ti-am zis eu!!". Pentru ca la sfarsitul zilei, trebuie sa ierti, chiar daca nu uiti (asta e de la L. citire) si sa accepti dracului ca ce nu te omoara iti face bine, asa ca don't forget me, I won't forget you, o sa ne scoatem din rahat de cate ori va fi cazul, si asta pentru ca pana la urma am fost mai destepti decat aia batrani ai mei cand ne-am despartit, decat sa ajungem sa ne scoatem ochii cu regrete la 80 de ani cand e prea tarziu sa mai repari ceva.


Asa ca, da, sunt mandra de tine, ca doar eu te-am facut, eu te omor.
Sunt mandra si de mine ca atunci cand m-a intrebat ce vreau de la el, am zis ca nu vreau nimic pentru ca mi-am dat seama ca nu merit sa ma chinui cu cineva care nu ma iubeste...
Si mai ales sunt mandra de mine ca m-am bucurat sincer cand mi-ai zis ca te insori, si n-am plans si nu m-am depresat...

Asa ca, o zi buna sa ai copil frumos si bun ce esti, si sa nu dispari niciodata,

Daiana