Azi am găsit colţul ăsta de lac în Bucureşti cu 2 metri de nisip, cu scoici şi melci. Am coborât pe mini-plaja asta, da, eu, aia cuminte, am sărit de pe un zid ca să ajung la nisip şi să mă prefac că sunt la mare. Vântul bătea tocmai cum trebuie ca să facă valurile să bulbucească autentic. Mirosea a ierburi putrezite şi scoici moarte. Ce mai, ca în Vamă, nu altceva. Şi m-am plimbat şi toţi încuiaţii ăia de treceau pe alee se uitau chiorâş şi nu înţelegeau ce caut acolo. Dacă aş fi avut prosop şi dacă nu aş mai fi avut două meditaţii mai târziu m-aş fi aşezat puţin acolo. Măcar pe zidul ăla, să-mi bălăbănesc picioarele în aer, să mă holbez la soare şi să ascult valurile. Atât. Şi încă ceva, tare mi-aş fi dorit să fii cu mine pe zidul ăla. Poate te aduc aici. Poate nu, mă mai gândesc.
A ta pentru o vreme,
Daiana
No comments:
Post a Comment