cu glasul ca nişte clopoţei de vânt
legănaţi leneş în prag,
Azi ţi-am cerut să taci
şi să vezi monstrul din noi
cum dispare după orizont,
cum se prelinge în verdele sărat
cum se împleticeşte beat
spre alt mal.
Tu, te-ai îmbufnat
în timp ce aerul năştea
speranţe roşii dincolo de linia ochilor,
speranţe de tinichea.
Acolo urma să apară soarele
ca o gâgâlice mică de sârmă
încinsă.
Eu, fatal prinsă
de circumstanţe.
Tu, ai spus ceva de găini.
Nu mai ştiu ce,
tu erai doar micul meu drag
deşi departe
se năştea dureros lumina,
de aici înainte
vom fi doar fericiţi.
Tu nu ştiai,
şi erai doar micul meu drag
cu inima ta mică
plină de valurile sărate -
Şi lumina, şi eu, şi marea
erau prea mult -
A trebuit să te sărut
ca să taci.
No comments:
Post a Comment