Episodul 2 - Lucruri frumose

Fetita nu vrea să ştie că mamaia ei e bătrână. Se supără, bate din picioare, tipă si plânge când o aude spunând cuiva că a imbătranit. Cum pot oamenii aştia sa fie aşa de rai? Fetita ştie ca oamenii bătrâni mor aşa cum s-a întâmplat cu baba Florica. Dar baba Florica era baba iar mamaia ei se supară daca o faci baba. Pentru fiecare dintre primele zile ale lui Martie se alege cate o baba şi, spune lumea, ar trebui ca vremea din acele zile sa se schimbe după firea fiecărei babe. Dar mamaia se supăra daca o „pui baba” deci mamaia nu e bătrâna. N-are nici parul de tot alb, nici nu poarta batic sau baston. Mamaia e mamaia şi atât. Ea ştie ca mamaia o sa fie mereu aici in vreme ce mamaia ii spune ca după ce moare o sa-i lase ei apartamentul. Şi fetita fuge in dormitor şi plânge. Ea nu vrea apartamentul, ea nu vrea sa moara mamaia!
Dormitorul e roz. Lângă fereastra, in dreapta e toaleta cu oglinda. Fetita se izbeşte de masuta de lângă uşa. O doare piciorul şi urla şi mai tare. Se supara in aşa hal incat se lupta cu scaunul de doua ori cat ea si il propteşte in usa. Sa nu mai intre nimeni niciodata aici. O sa creasca singura inchisa aici si cand se v aface mare, la 25 de ani cand va fi ea studenta la medicina si maritata cu Dale Cooper din serialul Twin Peaks de la televizor.... ei bine, de-abia atunci va mai iesi de aici!
Mamaia bate la usa. Fetita racneste cum nu credea ca poate racni vreodata: „Lasa-ma in pace!!!” . Mamaia pleaca plangand in bucatarie. Nici ea n-ar fi crezut ca fetita poate racni asa...
Cutia cu jucarii este rasturnata pe podea. Bucati de jucarii vechi, dopuri si tuburi goale de medicamente. („Mamaie, cand termini o cutie de medicamente mi-o dai mie sa mă joc cu ea?”). toate au sens si ea stie ce e cu fiecare. In ele prepara leacuri pentru tot spitalul ei imaginar si Blecstar ii vine in ajutor. Si pe el tot la televizor l-a văzut, la desenele de la ora sapte seara. Dar cu el nu se poate marita pentru ca la televizor el o iubeşte pe Mora si inplus e prea ocupat sa apere Copacul Segar. In jocul ei frumos Blecstar e fratele ei obtinut pin cine stie ce minune si asa va ramane multa vreme. Ea vorbeste cu Blecstar si ii explica jocul... Jocul? Care joc? Nimic nu e joc! Papusa Bobica s-a imbolnavit si trebuie vindecata . Mobilizare generala! Se aduce camionul cu remorca verde pentru a transporta pacientul la spitalul care e hat departe, tocmai in capătul celalalt al camerei, in toaleta, sub oglinda.
-Vezi tu,ii spune ea lui Blecstar, daca Panda ar fi aici Bobica ar fi vindecata imediat dar el a ramas „dincolo”... e nevoie de masuri speciale.
Panda e cel mai mare doctor. Are blanita gri iar labutele si boticul albe. Ochisorii lui sunt doi nasturi stralucitori. Ea il are demult, de la Tanti Ema, matusa lui Mami. Fetitei i-a placut iar matusa i l-a oferit. Nu ca fetita ar iubi-o prea mult pe matusa sau matusa pe fetita... de altfel de atunci nici nu s-au mai vazut si fetita nici nu si-ar mai aduce aminte cum arata matusa. Dar Panda are el ceva aparte care a cucerit-o si o face sa nu se mai desparta de el. Faptul ca el a ramas acum „dincolo” e un accident care poate avea consecinte dezastruoase pentru papusa Bobica. Nici catelul de plus cu urechile lungi si nici elefantul de cauciuc nu sunt doctori destul de priceputi ca sa vindece pacientul. In lipsa tratamentelor rapide si sigure ale lui Panda, papusa va fi nevoita sa faca injectii, iar fetita insasi i le va face. Cand e vorba de cazuri speciale ea nu are incredere in nici un alt doctor decat Panda si cu atat mai putin in elefantul de cauciuc care piuie si, fie vorba intre noi, pare cam arogant cu trompa aia a lui pe care si-o tine toata ziua pe sus. Asadar, pacientul este incarcat in remorca si transportat cu viteza spre toaleta.
Atunci pentru prima data fetita se opri sa priveasca in oglinda. Pana atunci o tratase ca pe orice alta piesa de mobilier- poate numai cu putin mai interesanta prin miracolul asta al ei care o facea sa inchida in cutia ei de sticla o camera aidoma cu a fetitei. Numai ca, abia azi, fetita vazu ca in oglinda mai e o fetita la fel ca ea, dar de-a-ndoaselea. Asta o vedea si ea chip ca nu pricepea bine ce era stanga si ce era dreapta ca sa priceapa si minunea ca erau inversate. Si tot pentru prima data se minuna si statu mult cu ochii pironiti in oglinda. Stia inca de multa vreme ca nu alta ci tot ea era in oglinda, dar niciodata nu-i pasase prea mult si nici nu se intrebase de ce mamaia se zgaieste atata la ea inainte sa plece. „ Ce faci, mamaie?” intrebase ea odata curioasa. Mamaia rasese, turtise o lacrima la un colt de ochi si raspunsese: „Ma fac frumoasa, mamaie!”. Suna ciudat glasul mamaii atunci si fetitei i se parea ciudat si strain la fel cum suna ciudat glasul oamenilor „pe englezeste” la televizor. Daca ar fi fost o tara mai mare ar fi priceput limba asta straina... Era resemnare pe de o parte. Mamaia vedea zbarciturile si firele de par alb si nu si le recunostea. Cum si de unde aparusera, nu-si amintea dar TREBUIA sa se obisnuiasca cu ele... Si mai era si o sfasietoare parere de rau pentru ca mamaia STIA ca va veni o vreme cand si fetita se va zgai asa la oglinda, si va INTELEGE si atunci si pentru ea nevinovatia asta se va fi pierdut...
Dar fetita nu intelesese toate acestea. Nu invatase inca sa priceapa asa glaiuri straine care in loc de vorbe, razbesc prin lacrimi strivite in coltul ochiului si prin zambete din acestea ciudate. Tot ce-si amintea ea de atunci era ca mamaia ii zisese ca se facea frumoasa. Sa fi insemnat asta oare ca mamaia nu era frumoasa? Atunci inseamna ca erau lucruri frumoase si lucruri care nu erau frumoase si, undeva mai la o parte, lucruri urate. Pana atunci le luase toate ca atare. Pisoii si cateii erau frumosi, florile erau frumoase, Panda era frumos, fetita era frumoasa. Urat era sa o superi pe mamaia, sa nu mananci tot la masa, sa fi rea cu copiii de la bloc- si toate erau asa si nu puteau fi altfel pentru ca asa spuneau mami si tati, mamaia si tataie, vecinii si rudele. Dar marea revelatie era ca EXISTAU lucruri frumoase si lucruri care nu erau frumoase si pentru prima data ii trecu prin cap ca s-ar putea ca oamenii astia pe care nu avusese nici un motiv sa nu-i creada pana atunci, sa se insele totusi. Fara sa se dezlipeasca de oglinda, fetita auzi intrebarea prabusindu-se ca din neant asupra ei: „ Sunt frumoasa?”. Pe cine sa intrebi si cui sa ceri socoteala? Era mai mult ca sigura ca nici mamaia, nici tataie, nici mami sau tati nu era de incredere in asemenea chestiuni delicate. Daca ar fi stiut cuvantul „subiectivitate”, li l-ar fi aruncat fara mila in fata inca de pe atunci, asa cum avea sa faca de zeci de ori mult mai tarziu.
Si de atunci s-au schimbat si zambetul ei n-a mai fost niciodata dezinteresat ci dresat sa placa. Vartejul o prinsese pe fetita si nu avea sa-i mai dea drumul niciodata. Pentru ea incepea chinul, munca de o viata, straduinta de a placea dar mai ales de a nu displacea celor din jur.