Auzise ca anul acesta o sa mearga la gradinita si i se facu brusc frica de oameni, de atatia oameni straini carora trebuie sa le zambeasca, atatea fetite cu care sa imparta jucarii, alti oameni mari, alte locuri... Si blecstar ce-o sa faca? Si pe Cooper sa-l lase acasa? Daca ea nu va mai fi tot timpul cu ei, cu cine vor vorbi, cine ii va mai ajuta sa-si salveze lumile? Ii promise solemn lui Blecstar ca o sa-l ia la gradinita si va sta langa ea in banca sis es vor juca impreuna ca si acasa...
- Ce face fata?
- Ce sa faca? Se joaca acolo cu ale ei, bodogane intruna cu papusile, a ras mamia.
Fetita se infurie dar n-avea de gand sa protesteze. Nu le-ar fi marturisit in ruptul capului ca ea vorbea cu Blecstar pentru ca ei, cei mari, nu-l vedeau si ar fi crezut ca fetita e nebuna. Auzise si ea si pricepea bine cuvantul asta „nebun”. Stia ca oamenii care vorbesc singuri sunt nebuni si ca daca le-ar spune ca ea vorbea cu Blecstar ar fi si ea nebuna. Blecstar exista dar nu asa cum existau mamaia si tataie ci altfel, intr-un fel pe care oamenii mari nu-l puteau pricepe. Nu-l mai puteau pricepe. „ poate ca, gandea fetita, atunci cand ei erau mici, se jucau si ei cu Blecstar” . dar acum, cand erau mari nu le puteai aminti de el fara sa te creada nebun. Asa ca fetita tacea. Numai mami intelegea si ea se juca cu fetita de-a „Harry si Cooper”. Fetita era bineinteles Cooper si mami juca rolul prietenului acestuia, seriful Harry din Twin Peaks. Dar asta nu era important acum. Mai important era sa-si puna jucariile in ordine (o ordine pe care oamenii mari n-o puteau intelege si o stricau mereu) si sa-si stearga lacrimile, indoiala si furia pentru ca trebuia sa fie o fetita buna cand mergea la mami la servici.
In fiecare zi, dupa ce tataie se intorcea de la piata, fetita se imbraca frumos, mamaia ii lega o funda lata in par si pleca cu tataie pe porbagajul bicicletei.
Tataie, de cand si-l amintea ea , mergea pe bicicleta si niciodata nu si l-ar fi inchipuit fara bicicleta si acea bicicleta era albastra si era „de dama”. Fetita pricepea bine diferenta dintre o bicicleta de dama si una barbateasca asa cum pricepea ea bine multe alte lucruri. Dupa cum spuneau toti, fetita era desteapta si asta o credea si ea pe deplin. Nu si-ar fi imaginat niciodata o scena ca aceea de adineauri din oglinda in care ea sa se intrebe daca era intradevar desteapta. De asta era sigura isi propuse pe loc sa nu permita nimanui niciodata sa se indoiasca de asta. Auzise undeva ca e mai important sa fi bun si destept decat sa fi frumos. Sau poate ca o stiuse din totdeauna- erau anumite lucruri (din ce in ce mai multe) pe care pur si simplu le STIA fara sa i le fi explicat cineva vreodata. Cum era de exmplu faptul ca in afara de Mos Craciun si Zana cea Buna nici un alt personaj evocat de adulti (Mos Niculae, Iepurasul de Pasti, Alba ca Zapada, Fat-Frumos si toata liota de pitici si balauri) nu existau. Nu intelegea pe deplin de ce in ventau oamenii mari atatea chestii cu care incercau apoi sa pacaleasca copiii. Totusi cele cateva volume de „Povesti Nemuritoare” o amuzau nespus desi nu-si inchipuise niciodata ca Ileana Cosanzeana, Statu-Palma-Barba-Cot sau Harap-Alb ar putea exista intr-adevar. Cat despre Mos Niculae si Iepurasul de Pasti intelegea bine ca erau doar pretexte de a primi dulciuri sau jucarii si de aceea nu le contestase niciodata existenta. E frumos sa primesti cadouri si la fel de frumos sa le „construiesti”pentru pentru cei mari. Se interesase mereu de zile de nastere si de sarbatori si gasea o placere nespusa in a desena felicitari pentru mami, tati, mamaia sau tataie.
De Craciun nimeni insa nu se astepta sa primeasca ceva de la fetita. Pentru ca de Craciun era ziua ei. Da, de Craciun se nascuse fetita si era mai important decat ea atunci. Până şi Moş Craciun ştia ca de Craciun era ziua fetitei si pentru asta venea personal in fiecare an. Ca sa fim sinceri fetita nu prea il agreea pe barbosul asta ingamfat care venea si ii cerea sa spuna poezii si caree de fiecare data, invitat la un pahar de vin, se repezea la paharul lui tati. Nu numai o data trebuise fetita sa ii faca observatie si se suparase pe omul asta care in fond nu era decat un strain si venea la ea numai cand tati era plecat la baie. Daca ar fi fost tati acolo l-ar fi gonit desigur pe mosneagul asta obraznic dar in nici un an nu se nimerisera unul langa altul. Foarte, foarte ciudat! Totusi Mosuletul asta avea si niste parti bune pentru ca nu stiu cum reusea in fiecare an sa aduca cadouri frumoase pentru fetita desi ea nu-i scrisese niciodata. Nu pentru ca n-ar fi stiut sa scrie – fetita stia sa scrie de multa vreme desi nu era inca la gradinita- ci pentru ca nu stia ce ar putea sa-i spuna si ce sa-l roage. In fond ea niciodata nu-si dorea nimic. Nu cerea nimic nici daca o intrebai nu spunea ce isi doreste din raftul magazinului. Invatase fara sa-i spuna nimeni ca nu e frumos sa ceri si sa bati din picioare pentru ca s-ar putea ca mami, tati sau tataie sa n-aiba bani sa-i cumpere ce ar fi cerut ea si isi inchipuia ,fara sa i se fi intamplat vreodata, cat de rusine i-ar fi ei si cat i-ar intrista pe ei. De aceea nu cerea nimic nici de la Mos Craciun; pentru ca pana la urma nu era nici el mai mult decat un mosneag cu o pensie foarte probabil mica si de unde sa cumpere si el atatea cadouri la mii de copii? Fetita nu primea papusi sau alte jucarii pentru fetite ci cuburi de construit , jocuri ciudate pe care multi copii nu le-ar fi inteles, carti de joc, puzzle-uri sau scrabble. Ce si-ar fi dorit ea insa era o minge, nu o bicicleta, nu o papusa ci o minge asa cum vazuse ca au baietii de la bloc. Dar n-a cerut-o niciodata...
No comments:
Post a Comment