Halouri şi măşti

Din nou am obţinut un halou pentru colecţia mea. Şi pe ăsta nici nu l-am vrut. Numai că fiinţa ta s-a rarefiat încetul cu încetul până n-a mai rămas decât ceaţa aia vâscoasă şi amară din ultima vreme. Aveai gust amar. Pluteai în jurul meu şi nu mai miroseai a nimic. Neutru, fad, sec, atât de insipid că mă durea. Nu te mai suportam, îmi venea să smulg carnea de pe tine ca să te fac să simţi ceva. Şi când în sfârşit te-ai smuls, multă vreme am rămas prinsă în dâra ta vâscoasă, în plasa ta de păianjăn diluată. Ai trecut prin viaţa mea ca un limax leneş. Ai mânjit totul; în urma ta, saliva ta lipicioasă a antrenat toată viaţa mea după tine. Ai murdărit toate lucrurile mele, toate hainele mele, pielea mea, cărţile mele, ţi-ai marcat teritoriul ca un limax în călduri. Am stat şi m-am uitat atent la ei, dezgustătoare animale. Se mişcă ca un tanc, cu mândrie şi nesimţire peste pietre, prin ţărână, peste frunze tari de salată. Dar când trebuie să traverseze flori lasă cicatrici. Petalele cele mai fine se boţesc sub corpul lor greoi, se fac mototol şi li se lipesc de trup. Sfâşie narcisele şi le târăsc după ei prin ţărână, făcute bucăţi. Aşa m-ai antrenat pe mine în dâra ta de incertitudini, şi mi-a fost bine. Mi-era cald şi urmam o direcţie, nu conta care, oriunde m-ai fi dus eram în siguranţă. Dar acum te-ai smuls şi în urma ta ai tăiat corzile. Ca orice elastic întins la maxim, m-am făcut ghem, şi m-am plesnit singură peste tot corpul. M-am rostogolit aiurea multă vreme. ştiu că trebuie să plec dar pentru prima dată nu mai ştiu încotro. Aveam un pumn de trasee incerte dar ai ars toate hărţile. Il faut retrouver le nord. Cel mai greu îmi vine să îmi conving corpul să nu mai aştepte să fie atins. MI-e silă, fizic greaţa să mă gândesc la tine în grădina cu varză în care salivezi fericit acum. Mi se întoarce stomacul pe dos. Şi totuşi vreau să te ating, mă amăgesc cu ideea că, întors la mine, am să te frec bine cu săpun şi n-ai să mai miroşi a altcineva şi n-ai să mă vrei decât pe mine din nou. Deşi mă cunosc şi ştiu că nu te-aş putea ierta niciodată pentru festinul ăsta trecător. Şi totuşi te văd, te caut, te aştept, tot de la tine aştept direcţii şi salvare. Deşi toată demnitatea şi discursurie de motivare ale lor şi ale mele mă îndeamnă să te uit, tot pe tine aştept să mă reclădeşti, să mă descurci, aşa ghemuită şi încurcată cum sunt acum. Cel mai tare mă sperie faptul că devii din ce în ce mai firav, mai transparent, te decolorezi. Din albastru închis, azi te-am văzut bleu şi gri, ca în poza aia idioată. Nici dâra ta lipicioasă nu mă mai atinge ca înainte, devi din ce în ce mai greu de atins. Vreau să te mângâi şi îmi trece mâna prin tine, fac dragoste cu tine în fiecare seară şi e o singură umbră în cameră. Devi halou, cât de curând va trebui să mă obişnuiesc cu asta şi să te expun pe panoplia mea de halouri. O să fac literatură din tine ca să doară mai puţin şi ca să nu te urăsc. Dar acum urmele tale lăsate pe mine mă dor şi simt că toată apa şi tot săpunul din lume nu te vor scoate de pe pielea mea. Mă spăl şi mă machiez şi mă coafez şi ştiu că asta nu e frumuseţe şi respect de mine, e mască. Şi masca e seacă, dincolo de ea e un corp uscat, cojit, putred. E mască pentru că nu mai e nimic altceva. Astă-seară am ajuns acasă, am dat masca jos, m-am spălat după care am pus la loc un rând de machiaj şi m-am pieptănat. Şi am realizat că nu îmi voi mai fi niciodată de ajuns şi că nu voi putea renunţa niciodată la mască. Mi-am aruncat un puf de parfum pe haine, şi de-abia apoi m-am plăcut. Ies din casă în fiecare dimineaţă şi îmi jur : JAMAIS SANS MASQUE